DREPT PROCESUAL PENAL
1.Aplicarea legii proesuale penale in spatiu si timp
La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu se află principiul
teritorialităţii
în conformitate cu care legea procesual-penală este exclusiv
teritorială
şi nu se poate aplica decât actelor procesuale sau procedurale
efectuate
în ţară. In timp ce legea penală are în vedere locul
săvârşirii infracţiunii, legea
procesual-penală
are în vedere locul unde se realizează actul de procedură
penală.
Numai organele judiciare române pot efectua
în România acte
procesual-penale
şi numai după legea procesual-penală română.
Aplicarea
legii procesual-penale în timp se
încadrează între cele două
momente
specifice acţiunii oricărei legi: intrarea în vigoare şi
ieşirea din
vigoare. Aplicarea
legii procesual-penale în timp este guvernată de principiul
activităţii,
ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării
în
vigoare
şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. La aplicarea legii
procesual-penale
nu se ia în considerare data săvârşirii infracţiunii, ci data la
care
se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a
fost
început
anterior intrării în vigoare a legii.
2.Raportul juridic procesual
penal
Săvârşirea
unei infracţiuni dă naştere unui raport de conflict, iar prin
aducerea
acestui conflict în faţa organelor judiciare, în vederea
soluţionării, se
creează
un raport juridic procesual penal.
Raporturile
juridice care apar în cadrul procesului penal şi sunt
reglementate
de normele procesual penale, poartă denumirea de raporturi
juridice
procesual penale.
Ca
orice raport juridic şi raportul juridic procesual penal are ca
elemente
constitutive:
Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt
participanţii la procesul
penal
şi anume: organele judiciare (instanţa de judecată, procurorul,
organele
de
cercetare penală), părţile (inculpatul, partea
vătămată, partea civilă, partea
responsabilă
civilmente) şi alţi subiecţi procesuali (succesorii,
reprezentanţii,
substituiţii
procesuali, apărătorul, etc.).
Conţinutul raportului juridic procesual penal este
format din totalitatea
drepturilor
şi obligaţiilor pe care le au participanţii la procesul penal.
Obiectul raportului juridic procesual penal îl
constituie stabilirea
existenţei
sau inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea
conţinutului
acestui
raport juridic.
3.Principiul legalitatii si
oficialitatii in procesul penal.
Legalitatea procesului penal
Acest
principiu îl regăsim înscris în articolul 2 alineatul 1 din Codul de
procedură
penală şi el presupune ca întregul procesul penal să se
desfăşoare potrivit legii. Legalitatea procesului penal este
asigurată în toate fazele procesului penal, deci atât în faza de
urmărire penală cât şi în fazele judecăţii, a
executării hotărârilor penale şi în cea post-executorie.
Principiul oficialităţii
Acest
principiu constă în obligaţia organelor judiciare de a efectua din oficiu, în limitele
atribuţiilor sale, toate actele necesare desfăşurării
întregului proces penal, ori de câte ori constată existenţa unor
fapte penale.Acest principiu acţionează atât în faza urmăririi
penale ( obligaţia organelor de cercetare penală de a începe
urmărirea penală, de a efectua actele de cercetare, obligaţia
procurorului de a dispune trimiterea în judecată atunci când sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege ), în faza judecăţii
( obligaţia preşedintelui instanţei de a solicita lămuriri,
cereri şi de ridica excepţii ) precum şi în faza executării
hotărârilor penale ( obligaţia primei instanţe de judecată
de a pune în executare hotărârea penală definitivă.
4.Principiul aflarii adevarului
si al prezumtiei de nevinovatie.
Principiul aflării adevărului.
În
articolul 3 din Codul de procedură penală se prevede că în
desfăşurarea
procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire
la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana făptuitorului.Aflarea adevărului în procesul penal presupune
ca între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea
obiectivă să existe o concordanţă deplină. Pentru a
ajunge la adevăr, în cursul procesului penal trebuie desfăşurate
activităţi de cercetare a faptelor, a împrejurărilor în care
acestea sau săvârşit precum şi a persoanelor implicate.
.Principiul prezumţiei de
nevinovăţie
Potrivit
articolului 5 din Codul de procedură penală, persoana are dreptul de
a fi prezumată nevinovată de toată lumea, până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare. . În dreptul nostru, învinuitul
sau inculpatul nu trebuie să-
şi
dovedească nevinovăţia, iar sarcina probei revine organelor
judiciare. Până
la
adoptarea unei hotărâri definitive de condamnare, inculpatul are statutul
de
persoană
nevinovată. Răsturnarea prezumţiei simple de
nevinovăţie se poate
face
numai prin probe certe de vinovăţie. Orice îndoială se
interpretează în
favoarea
învinuitului sau inculpatului.
5.Principiul rolului activ al
organelor judiciare si al garantarii libertatii individului si sigurantei
persoanei.
Principiul
rolului activ.
Potrivit articolului 4
din Codul de procedură penală, organele de
urmărire
penală şi instanţele de judecată sunt obligate să
aibă rol activ în
desfăşurarea
procesului penal. Acest principiu mai poate fi denumit şi
principiul
“iniţiativei judiciare” şi el obligă organele judiciare să
intervină ori
de căte ori e
necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi să
determine şi
părţile să contribuie la desfăşurarea acestei
activităţi.
Principiul
garantării libertăţii persoanei.
Articolul 5 din Codul
de procedură penală prevede că libertatea
persoanei este
garantată în tot cursul procesului penal.
Ca atare, cercetarea
şi judecarea în stare de libertate este regula, iar
privarea de libertate
este excepţia. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau
arestată şi
nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a
libertăţii,
decât în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul
procesului penal,
învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea
în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
6.Principiul garantarii dreptului la aparare.
Potrivit articolului 6
alineatul 1 din Codul de procedură penală,
se garantează
dreptul de apărare învinuitului, inculpatului şi celorlalte
părţi în
tot cursul procesului
penal. De
asemenea, articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului garantează
dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă şi
precizează că
persoana căreia i se impută săvârşirea unei
infracţiuni trebuie să
dispună de timpul
şi facilităţile necesare pentru pregătirea
apărării sale. Dreptul de apărare mai presupune
obligaţia organelor
judiciare de a-l
încunoştiinţa pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua
prima declaraţie,
despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a
acesteia şi despre
dreptul de a fi asistat de un apărător, despre faptul că are
dreptul să nu
facă nici o declaraţie. În cazurile prevăzute de lege, dacă
învinuitul sau
inculpatul nu are un apărător ales, se va dispune de către
organul judiciar
numirea unui apărător din oficiu.
Totodată, organele judiciare
sunt obligate să
asigure părţilor deplina exercitare
a drepturilor procesuale în
condiţiile
prevăzute de lege şi să le administraze probele necesare în
apărare.
7.Principiul respectarii demnitatii umane si al egalitatii
si ecitatii persoanei in fata legii
Principiul
respectării demnităţii umane
potrivit articolului 5,
orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau
de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii
umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane
ori degradante, este pedepsită de lege. Astfel, este interzisă
obţinerea unor probe prin tortură, tratamente inumane ori degradante.
Condiţiile în care se pot obţine declaraţii de la persoanele
audiate într-o cauză penală, sunt strict determinate de lege, iar
persoanele care recurg la tortură, tratamente inumane ori degradante, vor
fi pedepsite. Este interzis a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum
şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în
procesul penal.
Principiul
egalităţii persoanelor în procesul penal.
Conform articolului 16
alineatul 1 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări. Totodată, justiţia se
realizează în mod egal pentru toţi , fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală,
opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie
socială sau de
orice alte criterii discriminatorii.
Garantarea
dreptului la un proces echitabil
Acest principiu este
înscris în articolul 21 alineatul 3 din Constituţie şi potrivit
acestui text de lege, părţile au dreptul la un proces echitabil
şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Conţinutul
acestui principiu presupune că orice acuzat are dreptul în
special:
-
să fie informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o
înţelege şi
în mod amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse
împotriva sa
-
să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii
apărării23
-
să se apere el însuşi sau să fie asistat de un
apărător ales de el şi
dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în
mod gratuit de un
avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei impun acest
lucru
-
să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării
în aceleaşi
condiţii ca
şi martorii acuzării.
8.Principiul nemijlocirii si al operativitatii procesului
penal
Operativitatea
în procesul penal
Acest principiu care
guvernează procesul penal mai este cunoscut şi sub denumirea de
celeritate şi nu este reglementat în mod expres în legislaţia procesual penală. Cu
toate acestea, el decurge în mod firesc din dispoziţiile alineatului 1 al
articolului 1 din Codul de procedură penală în care este arătat
scopul procesului penal. Potrivit acestui text de lege, procesul penal are ca
scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni. Principiul
operativităţii presupune desfăşurarea tuturor activităţilor
procesual-penale în timp cât mai scurt, precum şi simplificarea acestora.
Efectuarea activităţilor procesuale în timp cât mai scurt este
impusă în primul rând de necesitatea menţinerii calităţii
probelor administrate, deoarece se ştie că odată cu trecerea
timpului probele se pot deprecia ( amintirile oamenilor se estompează,
obiectele se degradează ).
Principiul
nemijlocirii
asigură o reală verificare a probelor prin participare personală
a părţilor la desfăşurarea procesului penal.De asemenea,
organele judiciare trebuie să ia în mod direct şi nemijlocit
cunoştinţă despre probele existente în cauză, să
examineze obiectele materiale pe care s-au păstrat urme, să
dispună efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice sau
expertize pentru valorificarea urmelor ridicate cu ocazia cercetării la
locul faptei şi să aprecieze personal concluziile din aceste
lucrări, să asculte în mod direct toate părţile în procesul
penal şi să evalueze datele obţinute. Principiul nemijlocirii se aplică atât în faza de
urmărire penală, cât şiîn faza de judecată
9.Ministerul public este parte
componentă a autorităţii judecătoreşti, alături
de instanţele judecătoreşti şi are atribuţii judiciare
pe lângă instanţe. Ministerul Public nu reprezintă statul, ci
interesele generale ale societăţii
Ministerul Public este format din procurori constituiţi în
parchete, pe lângă fiecare instanţă de judecată. Există
aşadar parchetele de pe lângă
judecătorii,
parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă curţile
de
apel
şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie
Activitatea
parchetelor se desfăşoară pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii
şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Printre cele mai importante atribuţii ale
Ministerului Public se enumeră:
-efectuarea şi supravegherea urmăririi
penale,
-conducerea şi supravegherea
activităţii de cerecetare penală a poliţiei judiciare
precum şi a altor organe de cercetare penală,
-sesizarea
instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale,
-exercitarea acţiunii civile în cazurile
prevăzute de lege, participarea la
şedinţele
de judecată,
-
-exercitarea căilor de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti, apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie,
ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile
legii,
-
prevenirea şi combaterea
criminalităţii,
-
studierea
cauzelor care favorizează şi generează criminalitatea, precum
şi orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Judecătorii,
procurorii precum şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi
de
Casaţie
şi Justiţie au calitatea de
magistraţi şi fac parte din corpul
magistraţilor.
10.Instantele judecatoresti
Instanţa
de judecată este organul care soluţionează conflictul de drept penal,
realizând prin hotărârea pronunţată, tragerea la răspundere
penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. Instanţele
judecătoreşti fac parte din autoritatea judecătorească, una
din
cele
trei puteri ale statului. Ele sunt organizate într-un sistem, pe grade ierarhice
şi sunt formate din judecători profesionişti,
selecţionaţi după criterii legale. Judecătorii sunt
numiţi de Preşedintele României şi se bucură de inamovibilitate.
Ei sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Instanţele
de judecată îndeplinesc atribuţii esenţiale în cadrul procesului
penal
şi anume:
pronunţarea hotărârii judecătoreşti,
luarea unor măsuri preventive încă din faza urmăririi penale,
emiterea autorizaţiei de percheziţie şi interceptare a
convorbirilor
sau
comunicărilor efectuate prin telefon
sau prin orice mijloc
electronic
de comunicare,
verificarea legalităţii tuturor actelor procesuale şi
procedurale
înfăptuite
de ceilalţi participanţi în procesul penal.
punerea în executare a hotărârilor penale
În
România, există următoarele instanţe judecătoreşti:
-
judecătoriile,
-
tribunalele,
-
curţile de apel,
-
tribunalele militare,
-
Tribunalul Militar Teritorial,
-
Curtea Militară de Apel şi
-
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
11.Organele
de cercetare penala
Organele
de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea
urmăririi penale. Ele se compun din organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare şi organele de cercetare special.
Organele
de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la desfăşurarea
judecării cauzelor penale, deci se poate spune că nu cooperează niciodată
în mod direct cu instanţele judecătoreşti la realizarea
procesului penal. Ele cooperează direct cu procurorii constituiţi în
parchete, formând împreună cu aceştia organele de urmărire
penală.
În
cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuţii
principale
efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepţia celor de
competenţa
exclusivă a procurorului, administrarea probelor necesare 31
soluţionării
cauzei, efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente,
organul
de cercetare penală este obligat să efecteze actele de cercetare
care nu
suferă
amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de
competenţa
lui. Organele
de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea
de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea
procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire
dispoziţiile acestuia.
12.Invinuitul in procesul penal
Învinuitul
nu este parte în procesul penal, dar este subiect procesual cu anumite drepturi
şi obligaţii prevăzute de lege. Înainte de declanşarea urmăririi
penale, persoana care a săvârşit infracţiunea se numeşte
făptuitor, iar după începerea urmăririi penale, el devine învinuit. Actele procesuale prin care se conferă
făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul verbal.
Odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul
dobândeşte calitatea de inculpat. Învinuitul are dreptul să dea
declaraţii, să-şi
dovedească nevinovăţia, să propună probe,
să fie asistat de apărător, dar are şi obligaţia
să suporte măsurile preventive prevăzute de lege ( nu poate fi
arestat decât pe o durată de cel mult 10 zile ), să se prezinte la chemarea
organului de urmărire penală, etc.
13.Inculpatul in procesul penal
Din
momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine
inculpat
şi acesta este parte în procesul penal. Drepturile şi
obligaţiile
inculpatului
sunt mai largi decât ale învinuitului. Astfel, acesta are dreptul de
a
cunoaşte materialul de urmărire penală, dreptul de a avea
ultimul cuvânt în
faţa
instanţei de judecată, de a folosi căile de atac, de a pune
întrebări
coinculpaţilor
şi corelativ are obligaţia de a se supune măsurilor preventive
şi
altor
măsuri procesuale. În cazul său, arestarea preventivă se poate
dispune pe
o
durată de 30 de zile şi ea poate fi prelungită în
condiţiile legii. Dacă
inculpatul
este arestat, judecata nu se poate dsfăşura decât în prezenţa
acestuia,
organele competente având obligaţia să-l aducă în faţa
instanţei.
14.Partea vatamata in procesul
penal
Partea
vătămată este persoana care a suferit o vătămare
fizică,
materială
sau morală prin comiterea
infracţiunii. Categoria
juridică de
persoană
vătămată nu trebuie confundată cu aceea de victimă a
infracţiunii
întrucât
persoană vătămată poate fi orice persoană fizică
sau juridică subiect
pasiv
al infracţiunii, pe când victimă a infracţiunii nu poate fi
decât o persoană
fizică.
Persoana vătămată prin infracţiune devine parte
vătămată în procesul
penal
numai ca urmare a manifestării ei de voinţă în acest sens
Partea
vătămată contribuie alături de organele judiciare la soluţionarea acţiunii penale.
Uneori, în cazurile prevăzute de lege, ea poate împiedica exercitarea
acţiunii penale, prin
retragerea
plângerii penale prealabile sau prin împăcare.
Partea
vătămată are dreptul să formuleze cereri, să
depună concluzii, să
ridice
excepţii, să se folosească de căile de atac, dar numai în
ceea ce priveşte
latura
penală a cauzei indiferent dacă acţiunea penală s-a pus în
mişcare la 33
plângerea
sa prealabilă sau din oficiu.
15.Partea civila in procesul
penal
Persoana
vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului
penal se numeşte parte civilă. Calitatea de parte civilă în
procesul
penal
o poate avea atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică, deoarece
ambele
pot fi prejudiciate material sau moral prin săvârşirea unei
infracţiuni. În procesul penal acţiunea civilă poate fi alăturată
celei penale şi prin intermediul ei se urmăreşte repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune. Rezolvarea concomitentă în
procesul penal a acţiunii penale şi a acţiunii civile contribuie
la o mai bună soluţionare a cauzei, având în vedere că ambele acţiuni
îşi au sorgintea în acelaşi fapt ilicit. Prin constituirea ca parte
civilă în procesul penal, persoana vătămată are avantajul
obţinerii mai rapide a despăgubirilor la care este
îndreptăţită, fără să fie nevoită să
aştepte soluţionarea laturii penale mai întâi. civile în procesul penal şi
moştenitorii victimei.Constituirea de parte civilă se poate face în
scris sau oral, în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii
numai în faţa primei instanţe, până la citirea actului de
sesizare. Partea
civilă are în cadrul procesului penal o serie de drepturi şi obligaţii.
Astfel are dreptul să solicite despăgubiri pentru daunele produse
prin
infracţiune,
să ceară adminstrarea de probe în acest sens, să exercite
căile de
atac,
poate renunţa la despăgubiri. Corelativ ea are şi anumite
obligaţii ce
derivă
din necesitatea de a se conforma la normele de conduită procesuală:
să
respecte
ordinea desfăşurării anumitpr activităţi, să
precizeze cuantumul
despăgubirilor,
să prezinte situaţii explicative legate de întinderea prejudiciului,
etc
16.Partea responsabila
civilmente in procesul penal
Partea
responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică ce răspunde
potrivit legii civile, pentru pagubele cauzate prin fapta comisă de inculpat.
În materie civilă există posibilitatea ca răspunderea
civilă să revină şi altor persoane decât acelea care au
săvârşit fapta, spre deosebire de răspunderea din dreptul penal
care este personală. Astfel, părţi responsabile civilmente pot
fi:
- părinţii pentru faptele ilicite
săvârşite de copiii lor minori;
-comitenţii pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor în funcţiile
încredinţate;
- institutorii şi meşteşugarii pentru
prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii
aflaţi sub supravegherea lor;
- persoanele care au dobândit de la un gestionar bunuri
sustrase de acesta
din
gestiune şi în afara obligaţiilor de serviciu ale acestuia, cunoscând
că
gestionează astfel de bunuri
- Fondul de protecţie a victimelor străzii
Partea
responsabilă civilmente poate participa în procesul penal dacă
îşi manifestă iniţiativa de a participa sau dacă este introdusă
în cauză, la cererea celor interesaţi sau din oficiu. Principala
obligaţie pe care o are partea responsabilă civilmente este de a
răspunde civil pentru sau alături de inculpat.
17.Subiectii procesuali care pot
inlocui partile in procesul penal
Substituţii procesuali
Substituţii procesuali sunt
subiecţii care îndeplinesc activităţi procesuale, în cazurile
anume prevăzute de lege, în nume propriu,pentru realizarea unui drept al
altei persoane. Astfel, art.222 alin. (5)arată că „Plângerea se poate
face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ
sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana
vătămată poate să declare că nu-şi
însuşeşte plângerea”. Spre deosebire de reprezentant, care
acţionează în numele şi interesul părţii pe care o
reprezintă, substitutul procesual acţionează în numele său,
dar în interesul părţii, având dreptul, şi nu obligaţia,
să acţioneze, atunci când consideră necesar.
Persoanele pentru care acţionează
substituţii procesuali pot infirma actele procesuale efectuate de
aceştia (persoana pentru care s-a făcut plângerea poate declara
că nu-şi însuşeşte plângerea), organul judiciar urmând
să înceteze urmărirea penală.
Dacă acţionează mai mulţi
substituţi procesuali (soţul, fratele, copilulmajor,
apărătorul), întocmind cu toţii acte procesuale, acestea vor
rămâne valabile, fiind considerate ca un singur act.
18.Aparatorul in procesul penal.
Între
participanţii la procesul penal, apărătorul are o poziţie
specială, în sensul că nu este parte în proces, dar se situează pe
poziţia procesuală a părţii ale cărei interese le
susţine şi poate exercita, în principiu, toate drepturile acesteia.
Apărător în procesul penal poate fi numai un avocat, membru al unui barou
de avocaţi.
Profesia
de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte, iar baroul este constituit din toţi avocaţii
dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti
Pentru
a dobândi calitatea de avocat, membru al unui barou, o persoană trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- este cetăţean român şi are exerciţiul
drepturilor civile şi politice,
- este licenţiat al unei facultăţi de drepr
sau este doctor în drept,
- nu se află în vreun caz de nedemnitate prevăzut
de lege,
- este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea
profesiei.
Apărătorul
acordă părţii pe care o apără asistenţă
juridică, aceasta constând în: consultaţii şi cereri,
asistenţă şi reprezentare în faţa organelor judiciare,
redactare de acte, etc. . De regulă, asistenţa
juridică în cursul procesului penal este facultativă, adică
părţile au libertatea să-şi angajeze sau nu
apărător, dar există şi cazuri în care legea prevede
că asistenţa juridică este obligatorie. Apărătorul are dreptul
să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală
care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului
căruia îi asigură apărarea, poate formula cereri şi depune
concluzii, poate lua contact cu inculpatul arestat, se poate plânge împotriva actelor
şi măsurilor procesuale dispuse, iar în cursul judecăţii
exercită drepturile părţii pe care o asistă.
19.Actiunea
penala(subiecti,trasaturi,obiect,momente)
Acţiunea
penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează tragerea
la răspundere penală şi pedepsirea celui vinovat de
săvârşirea unei infracţiuni.
Actul
prin care se porneşte acţiunea penală împotriva cuiva, se
numeşte act de inculpare.
Ordonanţa
procurorului sau rechizitoriul sunt cele mai uzuale acte de inculpare.
Obiectul
acţiunii
penale îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului.
Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.
Subiectul
activ principal
al acţiunii penale şi titular al acesteia este întotdeauna statul.
Statul exercită acţiunea penală prin intermediul procurorului.
Subiect
activ secundar
al acţiunii penale este persoana vătămată prin
infracţiune.
Subiect pasiv al acţiunii penale
este întotdeauna persoana care a comis infracţiunea şi care este
trasă la răspundere penală. Întrucât răspunderea
penală este personală şi acţiunea penală este
personală, exercitându-se împotriva
celui ce a săvârşit infracţiunea.
Trăsături
specifice:
- acţiunea penală aparţine statului, care
prin organele sale
specializate
are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele care
comit
infracţiuni
- acţiunea penală este obligatorie, întrucât
infracţiunile sunt fapte
socialmente
periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să
intervină. .
- acţiunea penală este indisponibilă
deoarece odată pusă în mişcare, ea nu poate fi retrasă, ci
trebuie continuată până la epuizarea ei prin rămânerea
definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală.
- acţiunea penală este indivizibilă,
exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor participanţilor la
infracţiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanţi la
săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală se extinde
şi asupra acestora.
- acţiunea penală este individuală, adică
poate fi exercitată numai împotriva inculpatului. Nimeni nu poate cere
să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau
în locul acestuia.
Cele
trei momente principale ale desfăşurării acţiunii penale
sunt:
- punerea în mişcare a acţiunii penale
- exercitarea acţiunii penale
- stingerea acţiunii penale.
20.Cazurile care impiedica
punerea in miscare sau exercitatrea actiunii penale
Acţiunea
penală are rolul de a dinamiza desfăşurarea procesului penal,
dar în anumite situaţii legea înlătură acestă aptitudine
funcţională, astfel că acţiunea penală nu poate fi
pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată. .
Cauzele prevăzute în articolul 10 din Codul de
procedură penală pot fi împărţite în două mari
categorii: cauze care indică lipsa de temei a acţiunii penale şi
cauze care indică lipsa de obiect a acţiunii penale. Primele sunt
prevăzute de la litera “a” la “e”, iar celelalte de la litera “f” la “j”.
-Fapta nu există
-Fapta nu este
prevăzută de legea penală
-Fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni
-Fapta nu a fost
săvârşită de învinuit sau de inculpat
-Faptei îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii
-Există una din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei
-Lipseşte plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
-A intervenit amnistia,
prescripţia ori decesul făptuitorului sau după caz, radierea
persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.
-A fost retrasă plângerea
prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un
acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru
care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală
-S-a dispus înlocuirea
răspunderii penale
-Există o cauză de
nepedepsire prevăzută de lege
-Există autoritate de lucru
judecat
21.Actiunea
civila (conditii,elemente,trasaturi)
Acţiunea
civilă este instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere
civilă inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece
prin infracţiunea comisă s-au încălcat şi normele dreptului
civil, astfel încât fapta va atrage atât răspunderea penală cât
şi răspunderea civilă
Pentru
ca acţiunea civilă să fie exercitată în procesul penal,
trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a) Infracţiunea
săvârşită să fi produs un prejudiciu ( material sau moral
b) b) Între infracţiunea
săvârşită şi prejudiciu să existe legătură
de cauzalitate.
c) c) Prejudiciul să fie
cert, adică sigur atât sub aspectul existenţei sale cât şi
sub aspectul posibilităţilor de evaluare
d) Prejudiciul să nu fi fost
reparat
e) Repararea prejudiciului să
fie pretinsă de către persoana fizică sau juridică
îndreptăţită.
Elemente
Obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere
civilă a inculpatului şi eventual şi a părţii
responsabile civilmente. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor
legii civile în natură sau prin plata unui echivalent bănesc.
Repararea în natură are loc prin: restituirea lucrului, restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin
desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin
orice alt mijloc de reparare.
Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt:
- partea
civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul
moral sau material
- Ministerul Public
care poate exercita acţiunea civilă în faţa instanţei de
judecată atunci când partea vătămată este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă
- instanţa de
judecată, în aceleaşi situaţii ca mai sus, este obligată
să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei.
Subiecţii
pasivi ai acţiunii civile sunt:
- inculpatul, care
este şi subiect pasiv principal al acestei acţiuni, întrucât el este
cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracţiunii.
- partea responsabilă civilmente este
persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit
legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.
Trăsăturile acţiunii civile
Faţă de acţiunea penală, acţiunea
civilă este disponibilă, accesorie acţiunii penale şi poate
fi îndreptată împotriva altor persoane decât învinuitul sau inculpatul.
Declanşarea acţiunii civile se face
prin manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se
constitui parte civilă, putând renunţa la calitatea sa pe parcursul
procesului penal.
Aceasta poate fi exercitată numai în
cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală.
Poziţia de dependenţă conduce la exercitarea ei numai
faţă de inculpat, partea responsabilă civilmente şi, eventual,
moştenitorii sau succesorii lor.
22.Exercitarea actiunii civile in procesul
penal.
Acţiunea civilă parcurge trei etape în
desfăşurarea procesului penal: declanşarea ei, exercitarea
şi rezolvarea.
Faţă de disponibilitatea acesteia,
parcurgerea tuturor etapelor nu este obligatorie, partea civilă putând
renunţa (cu excepţiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie
acţiunii penale, când aceasta se stinge, automat se va stinge şi
acţiunea civilă.
Dreptul de opţiune
Pentru a se exercita dreptul de opţiune,
trebuie să coexiste cele două căi prin care se pot cere
despăgubirile civile:
a) să fie declanşat procesul penal,
implicit acţiunea penală pusă în mişcare;
b) să existe posibilitatea
exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
Pornirea acţiunii civile se face prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă contra învinuitului sau
inculpatului şi, eventual, a persoanei responsabile civilmente.
Constituirea de parte civilă se face
printr-o declaraţie dată în cursul urmăririi penale sau, în
faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare.
Exercitarea acţiunii civile din oficiu
Acţiunea civilă se porneşte şi se
exercită din oficiu când persoana vătămată este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Exercitarea acţiunii civile la
instanţa civilă
Potrivit art. 20 alin. (1), „Persoana
vătămată constituită parte civilă în procesul penal
poate să pornească acţiunea în faţa instanţei
civilă, dacă instanţa penală, prin hotărârea
rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată
acţiunea civilă”.
În alin. (2) se arată că „În
cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu,
dacă se constată prin probe noi că paguba şi daunele morale
nu a fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei
acţiuni la instanţa civilă”.
Articolul 20 alin. (3) prevede şi
situaţia în care „persoana vătămată se poate adresa cu
acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale
şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după
pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă”.
Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
23,Rezolvarea
actiunii civile in procesul penal
Instanţa penală are patru posibilităţi
[art. 346 alin. (2), (3) şi (4)]:
-nu acordă despăgubiri civile, respingând
acţiunea civilă ca lipsită de temei;
-admite acţiunea civilă în total sau
în parte;
- nu soluţionează acţiunea
civilă;
-disjunge acţiunea civilă, pe care o
rezolvă separat.
24.Competenta in materie
penala(notiune,forme)
Noţiunea de
competenţă
poate fi definită ca fiind capacitatea
pe care o are un organ judiciar penal de a se ocupa de o anumită
cauză penală
Formele competenţei
-Competenţa funcţională (după atribuţiile
organului judiciar) determină categoriile de activităţi pe care
le poate desfăşura fiecare organ judiciar.
-Competenţa materială stabileşte care organ
judiciar dintre cele de acelaşi tip, se va ocupa de soluţionarea
cauzei, ţinând seama de infracţiunea comisă.
-Competenţa personală este determinată de
calitatea pe care o are făptuitorul
-Competenţa teritorială este dată de locul unde a
fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală
şi se determină având în vedere organele judiciare penale de
acelaşi fel şi de acelaşi grad, deci pe linie orizontală
25.Competenta judecatoriei si a
tribunalului militar.
Din punct de vedere al
competenţei funcţionale, judecătoriile judecă numai
în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte competenţa
materială judecă toate infracţiunile, cu excepţia celor
date prin lege în competenţa altor instanţe. Judecătoriile mai
soluţionează şi alte cauze, anume prevăzute de lege.
Competenţa teritorială se stabileşte potrivit articolelor 30
şi 31 din Codul de procedură penală.
În fiecare judeţ al
ţării funcţionează două sau mai multe
judecătorii, iar în municipiul Bucureşti, în fiecare sector
funcţionează câte o judecătorie.
La
judecătoriile din municipiile Constanţa şi Galaţi
funcţionează şi câte o secţie maritimă, respectiv fluvială,
pentru judecarea cauzelor ce au ca obiect infracţiuni săvârşite
în legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale.
Tribunalele militare judecă potrivit
competenţei funcţionale la fel ca şi judecătoriile numai în
primă instanţă, iar din punct de vedere al competenţei
materiale şi personale judecă infracţiunile prevăzute în
articolele 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni
săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise
de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor
date în competenţa altor instanţe. Mai soluţionează şi
alte cauze anume prevăzute de lege.
În
ţară există 4 tribunale militare în municipiile Bucureşti,
Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara care potrivit competenţei
teritoriale atribuite, au în circumscripţie mai multe judeţe.
26.Competenta
tribunalului si a Tribunalului Militar Teritorial.
Tribunalele judecă prin
prisma competenţei funcţionale, în primă instanţă
şi în recurs şi soluţionează conflictele de
competenţă ivite între judecătoriile din raza sa
teritorială.
Potrivit
competenţei materiale, ca primă instanţă tribunalul
judecă anumite infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social cum
ar fi: omorul, omorul calificat şi deosebit de grav, determinarea sau
înlesnirea sinuciderii, tâlhăria calificată, violul calificat, luarea
şi darea de mită, infracţiunile de contrabandă dacă au
avut ca obiect arme,etc.
În fiecare judeţ
şi în municipiul Bucureşti funcţionează câte un tribunal
având sediul în localitatea reşedinţă de judeţ.
Secţiile
maritime şi fluviale ale tribunalelor Constanţa şi Galaţi
soluţionează în primă instanţă şi în căile
de atac cauzele având ca obiect infracţiunile la regimul navigaţiei
maritime şi fluviale.
Tribunalul Militar
Teritorial judecă în primă instanţă şi în recurs
şi mai soluţionează conflictele de competenţă ivite
între tribunalele militare.
Potrivit competenţei
materiale şi personale, Tribunalul Militar Teritorial judecă în
primă instanţă infracţiunile pe care le judecă
tribunalele în primă instanţă, dar săvârşite în
legătură cu îndatoririle de serviciu, de către militari
până la gradul de colonel inclusiv, precum şi alte infracţiuni
date prin lege în competenţa sa.
Există un singur tribunal militar
teritorial cu sediul în municipiul Bucureşti, având competenţă
pentru tot teritoriul ţării.
27.Competenta
curtii de apel si a Curtii Militare de Apel.
Curţile de apel judecă în primă
instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează
conflictele de competenţă ivite între judecătoriile şi
tribunalele aflate în raza sa teritorială
În primă
instanţă curţile de apel judecă infracţiunile
prevăzute în articolele 155-173 din Codul penal, infracţiunile
privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi
speciale, infracţiunile prevăzute în art. 253/1, art. 273-276 când
s-a produs o catastrofă de cale ferată şi 356-361 din Codul
penal. Mai judecă de asemenea infracţiunile săvârşite de:
- judecătorii
de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe
lângă aceste instanţe precum şi de avocaţi, notari publici,
executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai
camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de
la Curtea de Conturi;
- şefii
cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de
ceilalţi membri ai înaltului cler care au cel puţin rangul de
arhiereu sau echivalent al acestuia;
- magistraţii
asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de
Apel, precvum şi de procurorii de la parchetele de lângă aceste
instanţe;
- membrii
Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de
Avocatul Poporului precum şi alte
cauze date prin lege în competenţa lor.
Tot curţile de
apel mai judecă şi cererile prin care s-a solicitat extrădarea
sau transferul persoanelor condamnate în străinătate.
Ca instanţă de apel,
judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale
în primă instanţă.
Ca instanţă de recurs,
judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de
judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date
în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege.
În ţară
există 15 curţi de apel, fiecare având în circumscripţia sa mai
multe judeţe.
Curtea Militară
de Apel judecă în primă instanţă, în apel şi în
recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite
între tribunalele militare şi Tribunalul Militar Teritorial.
În primă
instanţă, Curtea Militară de Apel judecă infracţiunile
prevăzute de Codul penal în articolele 155-173 şi 356-361,
săvârşite de militari, infracţiunile săvârşite de
judecătorii tribunalelor militare şi ai Tribunalului Militar
Teritorial, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de
pe lângă aceste instanţe.
Ca
instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor
penale pronunţate în primă instanţă de tribunalul militar
teritorial, iar ca instanţă de recurs judecă recursurile
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalul militar în primă
instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului
militar teritorial, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În ţară
există o singură Curte Militară de Apel, cu sediul în municipiul
Bucureşti având competenţă pentru întreg teritoruil
ţării.
28. Competenta Inaltei Curti de
Casatie si Justitie
Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de
Justiţie) judecă în primă instanţă, în recurs şi
în recurs în interesul legii. De asemenea, ea mai soluţionează
conflictele de competenţă în cazurile în care această instanţă
este instanţa superioară comună, cazurile în care cursul
justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare şi alte cauze
anume prevăzute de lege.
În primă
instanţă judecă infracţiunile săvârşite de
- deputaţi, senatori,
europarlamentari,
- membrii Guvernului,
- judecătorii
Curţii Constituţionale,
- membrii Consiliului
Superior al Magistraturii,
- judecătorii Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
- procurorii de la Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- mareşali, amirali,
generali şi chestori,
- alte cauze date prin lege
în competenţa sa.
În recurs,
judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în
primă instanţă de curţile de apel şi Curtea
Militară de apel, recursurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate ca instanţe de apel de curţile de apel şi
curtea militară de
apel, precum şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în interesul
legii.
Fiind instanţa
supremă a statului, are competenţa extinsă asupra întregului
teritoriu al ţării.
29.Prorogarea
de competenta
Prorogarea de
competenţă constă în extinderea competenţei unui
organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi
sunt date în competenţă. Cele mai întâlnite cazuri de prorogare de
competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea.
Indivizibilitatea este o stare de
legătură între cauze care impune reunirea într-un singur complex de
fapte şi inculpaţi ce va fi judecat de o singură
instanţă.
Exista 3 cazuri de
indivizibilitate
1. când la
săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane
(participaţia penală )
2. când două sau mai
multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act
(concursul ideal de infracţiuni )
3. când mai multe acte
materiale alcătuiesc prin voinţa legii o singură
infracţiune (continuată, complexă, sau de obicei ).
Conexitatea este o stare de
legătură între cauze care impune reunirea lor în vederea
soluţionării împreună. Cazurile de conexitate sunt:
1. când două sau mai
multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una sau
mai multe presoane împreună, în acelaşi timp sau în acelaşi loc.
2. când două sau mai
multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori loc diferit,
după o prealabilă înţelegere între infractori.
3. când o infracţiune
este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni ori e săvârşită
pentru a înlesni sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului
pentru altă infracţiune
4. când între
două sau mai multe infracţiuni există legătură şi
reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a
justiţiei.
30.Incompatibilitatea,abtinerea si recuzarea
Incompatibilitatea constă în
interdicţia impusă unui judecător de lege de a participa la
judecarea unei cauze penale, pentru a se asigura imparţialitatea şi
obiectivitatea în judecarea şi soluţionarea acelei cauze. Legea
prevede şi pentru procurori şi grefieri cazuri de incompatibilitate,
precum şi pentru organele de cercetare penală, experţi şi
interpreţi.
rudenia
sau căsătoria determină incompatibi¬litatea şi atunci când
intervin între unul din membrii completului de judecată şi procuror
sau grefierul de şedinţă.
Când una persoanele aflate în
situaţii de incompatibilitate îşi manifestă voinţa de a nu
participa la procesul penal, ea se
va abţine. Acest lucru se concretizează în
declaraţia de abţinere ( pentru grefier sau judecător ) ori în
cererea adresată de procuror conducătorului parchetului. Dacă
persoana aflată în situaţie de incompatibilitate nu se abţine,
ea poate fi recuzată de către oricare dintre părţi.
Prin recuzare se înţelege manifestarea de
voinţă a unei părţi prin care se solicită ca persoana
aflată în situaţii de incompatibilitate să nu facă parte
din completul de judecată sau din constituirea instanţei de
judecată. Cererea de recuzare se
formulează oral sau în scris, legea impunând părţii să
indice în mod exprespentru fiecare persoană recuzată cazul de
incompatibilitate invocat, cu toate temeiurile de fapt cunoscute. Pentru a se
împiedica abuzul de drept în materia incompatibilităţii,este
posibilă numai recuzarea judecătorilor care compun completul de
judecată
31. Declinarea
de competenta, conflictul de competenta si exceptia de necompetenta
Declinarea de competenţă
Pentru a putea fi respectate întocmai normele
de competenţă, legea prevede posibilitatea pentru organul judiciar,
care constată că nu este competent a rezolva o anumită
cauză penală, să o înainteze organului ju¬diciar competent,
operând astfel instituţia declinării. Declinarea competenţei se
dispune printr-o sentinţă de declinare definitivă, care nu poate
fi, deci, atacată prin nicio cale ordinară de atac, respectiv, apel
sau recurs.
Conflictele de
competenţă apar fie când două instanţe se recunosc competente a
judeca aceeaşi cauză ( conflict pozitiv de competenţă ),
fie când două sau mai multe instanţe judecătoreşti îşi
declină competenţa una în favoarea celeilalte ( conflict negativ de
competenţă ).
Rezolvarea conflictelor de
competenţă se face de instanţa superioară ierarhic
comună. Când conflictul se iveşte între o instanţă
militară şi una civilă, competenţa de soluţionare a
conflictului de competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Excepţia de necompetenţă
reprezintă mijlocul legal prin care se permite invocarea lipsei de
competenţă a organului judiciar în faţa căruia se
desfăşoară procedura judiciară, solicitându-se desesizarea
acestuia.
Titularii excepţiilor de
necompetenţă sunt: instanţa de judecată, din oficiu;
procurorul; părţile
32. Probele (notiune, clasificare, obiectul
activitatii de probare);
Articolul
63 alin. (1) defineşte proba ca fiind orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Noţiunea de probă nu se
confundă cu cea de probare, ca activitate de strângere şi verificare
a probelor.
clasificare
După caracterul
procesual, probele se clasifică în
- probe în sprijinul
învinuirii şi
- probe în sprijinul
apărării.
După
realităţile la care se referă
- probe preexistente (
realităţi anterioare săvârşirii faptei ) şi
- probe survenite (
realităţi generate de activitatea infracţională, percepute
sau survenite în momentul comiterii sau ulterior acesteia )
În raport cu izvoarele lor
- probe imediate ( primare ), adică
probele obţinute de la prima sursă
- probe mediate ( secundare ),
adică probele obţinute de la a doua sursă
După legătura lor cu obiectul
probaţiunii
- probe directe, cele care
dovedesc în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului şi
- probe indirecte, cele care
nu dovedesc în mod direct vinovăţia acestuia, dar care coroborate,
duc la concluzia că fapta a fost sau nu comisă de făptuitor.
Obiectul
probării (thema probandum) este constituit din
ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în
scopul soluţionării cauzei penale.
Existenţa normelor juridice nu trebuie
dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute1.
Obiectul concret al activităţii de
probare nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat.
33. Cerintele probelor, sarcina administrarii lor si
aprecierea probelor
a)
Admisibilitatea. In principiu, orice probă este admisibilă. In
acest sens, art. 67 prevede că părţile pot propune probe şi
cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă
proba este concludentă şi utilă. Prin excepţie, există
şi situaţii când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.
b)
Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu
procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite
(relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit
victima).
c)
Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale
în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului
(relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din
buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin
clarificarea elementelor necunoscute.
d) Utilitatea. Probele sunt utile
în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor
în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a
clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte
probe.
Toate probele utile sunt
concludente, însă nu orice probă concludentă este şi
utilă. Pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele
trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă
legătură cu soluţionarea procesului (pertinente), să
aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară administrarea lor (utile).
Sarcina administrării probelor
Pornind
de la principiile rolului activ al organelor judiciare şi al aflării
adevărului în procesul penal, sarcina administrării probelor revine
organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată
În
vederea apărării intereselor legale în cadrul procesului penal,
părţile au dreptul să propună probe şi să
ceară administrarea lor organelor de urmărire penală sau
instanţei de judecată.
În realizarea sarcinii lor de a administra
probe, organele judiciare trebuie sprijinite de cei care le cunosc sau
deţin mijloace de probă.
Aprecierea
probelor este momentul procesului penal în care munca
depusă de către organele de urmărire penală, instanţa
de judecată şi părţi se concretizează în soluţia
ce va fi adoptată în urma acestei activităţi.Prin aprecierea
probelor, ca operaţie finală a activităţii de administrare
a lor, organele judiciare determină măsura în care acestea le
formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se
referă au avut sau nu loc în realitate.
34. Declaratiile partilor
Primele mijloace de probă
menţionate de lege sunt declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului
Declaraţiile
învinuitului sau inculpatului pot fi obţinute în cadrul procesului penal prin trei
procedee:
declaraţia
scrisă personal de acesta,
declaraţia
obţinută prin ascultare şi consemnată de organul judiciar,
confruntarea cu
alte persoane
Învinuitul sau inculpatul va fi ascultat
în faţa organului judiciar care l-a chemat, însă ori de câte ori el
se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat,
organul de urmărire penală sau instanţa procedează la
ascultarea lui la locul în care se află, excepţie făcând
cazurile când legea prevede altfel.
Declaraţiile
părţii vătămate, ale părţii civile şi ale
părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal
pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.
Modul de ascultare a
părţii vătămate, părţii civile şi
părţii responsabile civilmente este acelaşi cu cel prevăzut
pentru învinuit sau inculpat, dispoziţiile legale aplicându-se
corespunzător.
35. Declaratiile martorilor;
Declaraţiile martorilor
constituie unul din cele mai frecvent folosite mijloace de probă în
procesul penal.
Martorul este persoana care are
cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul
penal. Organele judiciare au dreptul să asculte ca martor orice
persoană care are cunoştinţe despre cauză, chiar dacă
nu a împlinit 14 ani, iar în acest caz ascultarea sa se face în prezenţa
unuia din părinţi sau a reprezentantului legal.
Martorul invitat să declare
ceea ce ştie nu se poate sustrage de la obligaţia relatării
decât în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, soţul sau rudele
apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să
depună ca martori.
Ascultarea martorului începe cu identificarea
lui prin nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie, apoi este
întrebat dacă este rudă cu părţile, în ce raporturi se
află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe
urma infracţiunii. După aceasta, martorul depune jurământul
prevăzut de lege, iar dacă din motive de conştiinţă
şi confesiune nu poate depune jurământul, atunci se obligă
să spună adevărul. Mărturia mincinoasă se
pedepseşte cu închisoare şi acest aspect este adus la
cunoştinţa martorului de către organul judiciar care
procedează la ascultarea sa. După ce martorul a făcut declaraţii
în legătură cu faptele sau împrejurările care trebuie
constatate, i se pot pune întrebări. Modul de ascultare este similar cu
cel prevăzut pentru învinuit sau inculpat şi pentru părţi.
36. Inscrisurile;
În cauzele penale se folosesc ca
mijloace de probă şi înscrisurile, însă pe o scară mai
redusă decât în procesul civil. Ele constituie mijloace de probă în
măsura în care în conţinutul lor se arată fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg doar
actele care prin conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului,
fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte
mijloace de probă.
Cele mai importante înscrisuri
sunt procesele verbale încheiate de organele judiciare, legea considerându-le
mijloace de probă. Sunt de asemenea mijloace de probă procesele
verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe, dacă legea
prevede aceasta.
37. Interpretarile si inregistrarile audio,
video si fotografiile;
Interceptările şi
înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport
ale unor convorbiri ori comunicări, se vor efectua cu autorizarea
motivată a instanţei, la cererea procurorului, dacă sunt date
şi indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din
oficiu , iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea
adevărului .
Autorizarea se dă pentru o
durată de 30 de zile care poate fi prelungită. Durata maximă a
înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Intereceptările şi
înregistrările se efectuează de către procuror sau de organul de
cercetare penală, iar în cazuri urgente, temeinic justificate, procurorul
poate dispune cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată,
interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, fiind
obligat să comunice acest lucru instanţei de judecată în maxim
24 de ore.
Aceste dispoziţii se
aplică atât înregistrărilor sau interceptărilor audio cît
şi celor de imagini ( video ).
Convorbirile
înregistrate sunt redate integral, în formă scrisă şi se ataşează
la procesul verbal încheiat în acest scop, fiind certificate pentru
autenticitate de organul de cercetare penală, cu contrasemnătura
procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală în cauză. Toate înregistrările şi
interceptările pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a
părţilor, sau din oficiu.
38. Perchezitia;
Când persoana căreia i
s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestuia, precum şi ori de câte ori
există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este
necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, instanţa de
judecată poate dispune efectuarea ei. Percheziţia domiciliară
se dispune de către judecător prin încheiere motivată, iar
cea corporală se poate dispune de organul de cercetare penală,
de procuror sau de judecător.
Ridicarea de obiecte
şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se pot face
între orele 6 şi 20, iar în celelate ore numai în caz de infracţiune
flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze
într-un local public. Percheziţia începută între orele 6 şi 20,
poate continua şi în timpul nopţii.
39. Cercetarea locului faptei si
reconstitirea;
Când este necesar
să se facă constatări cu privire la situaţia locului
săvârşirii infracţiunii, să se descopre şi să se
fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea
mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care
infracţiunea a fost săvârşită, se va efectua cercetarea la faţa locului.
Dacă organul judiciar găseşte
necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate proceda la
efectuarea unei reconstituiri la
faţa locului, în întregime sau în parte a modului şi a
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.
Despre efectuarea
cercetării la faţa locului ori a reconstituirii, se încheie un proces
verbal ce poate fi însoţit de schiţe, fotografii sau desene.
40. Deosebiri si asemanari intre constatarile
tehnico-stiintifice si expertiza;