Lista cu subiectele de examen rezolvate

sesiunea ianuarie-februarie 2013

Drept procesual penal 1

 

 

1. Aplicarea legii procesual penale in spatiu si timp;

La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii în conformitate cu care legea procesual-penală este exclusive teritorială şi nu se poate aplica decât actelor procesuale sau procedurale

efectuate în ţară. In timp ce legea penală are în vedere locul săvârşirii infracţiunii, legea procesual-penală are în vedere locul unde se realizează actul de procedură penală.

Numai organele judiciare române pot efectua  în România  acte procesual-penale şi numai după legea procesual-penală română. Aplicarea legii procesual-penale în timp se încadrează între cele două momente specifice acţiunii oricărei legi: intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare. Aplicarea legii procesual-penale în timp este guvernată de  principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. La aplicarea legii procesual-penale nu se ia în considerare data săvârşirii infracţiunii, ci data la

care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în vigoare a legii.

 

2. Raportul juridic procesual penal;

Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui raport de conflict, iar prin aducerea acestui conflict în faţa organelor judiciare, în vederea soluţionării, se creează un raport juridic procesual penal.

Raporturile juridice care apar în cadrul procesului penal şi sunt reglementate de normele procesual penale, poartă denumirea de  raporturi juridice procesual penale. Ca orice raport juridic şi raportul juridic procesual penal are ca

elemente constitutive:

Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la procesul penal şi anume: organele judiciare (instanţa de judecată, procurorul, organelle de cercetare penală), părţile (inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea

responsabilă civilmente) şi alţi subiecţi procesuali (succesorii, reprezentanţii, substituiţii procesuali, apărătorul, etc.).

Conţinutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au participanţii la procesul penal.

Obiectul raportului juridic procesual penal îl constituie stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport juridic.

 

3. Principiul legalitatii si al oficialitatii in procesul penal;

Legalitatea procesului penal

Acest principiu îl regăsim înscris în articolul 2 alineatul 1 din Codul de  procedură penală şi el presupune ca întregul procesul penal să se desfăşoare potrivit legii. Legalitatea procesului penal este asigurată în toate fazele procesului penal, deci atât în faza de urmărire penală cât şi în fazele judecăţii, a executării hotărârilor penale şi în cea post-executorie.

Principiul oficialităţii

Acest principiu constă în obligaţia organelor judiciare de  a efectua din oficiu, în limitele atribuţiilor sale, toate actele necesare desfăşurării întregului proces penal, ori de câte ori constată existenţa unor fapte penale.Acest principiu acţionează atât în faza urmăririi penale ( obligaţia organelor de cercetare penală de a începe urmărirea penală, de a efectua actele de cercetare, obligaţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege ), în faza judecăţii ( obligaţia preşedintelui instanţei de a solicita lămuriri, cereri şi de ridica excepţii ) precum şi în faza executării hotărârilor penale ( obligaţia primei instanţe de judecată de a pune în executare hotărârea penală definitivă.

 

4. Principiul aflarii adevarului si al prezumtiei de nevinovatie;

Principiul aflării adevărului.

În articolul 3 din Codul de procedură penală se prevede că în

desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.Aflarea adevărului în procesul penal presupune ca între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă să existe o concordanţă deplină. Pentru a ajunge la adevăr, în cursul procesului penal trebuie desfăşurate activităţi de cercetare a faptelor, a împrejurărilor în care acestea sau săvârşit precum şi a persoanelor implicate.

.Principiul prezumţiei de nevinovăţie

Potrivit articolului 5 din Codul de procedură penală, persoana are dreptul de a fi prezumată nevinovată de toată lumea, până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. . În dreptul nostru, învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-

şi dovedească nevinovăţia, iar sarcina probei revine organelor judiciare. Până la adoptarea unei hotărâri definitive de condamnare, inculpatul are statutul de  persoană nevinovată. Răsturnarea prezumţiei simple de nevinovăţie se poate  face numai prin probe certe de vinovăţie. Orice îndoială se interpretează în  favoarea învinuitului sau inculpatului.

 

5. Principiul rolulului activ al organelor judiciare si al garantarii libertatii individului si sigurantei persoanei;

Principiul rolului activ.

Potrivit articolului 4 din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. Acest principiu mai poate fi denumit şi principiul “iniţiativei judiciare” şi el obligă organele judiciare să intervină ori de căte ori e necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi să determine şi părţile să contribuie la desfăşurarea acestei activităţi.

Principiul garantării libertăţii persoanei.

Articolul 5 din Codul de procedură penală prevede că libertatea persoanei este garantată în tot cursul procesului penal. Ca atare, cercetarea şi judecarea în stare de libertate este regula, iar privarea de libertate este excepţia. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

 

6. Principiul garantarii dreptului la aparare;

Potrivit articolului 6 alineatul 1 din Codul de procedură penală, se garantează dreptul de apărare învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. De asemenea, articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă şi precizează că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de timpul şi facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale. Dreptul de apărare mai presupune obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştiinţa pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi despre dreptul de a fi asistat de un apărător, despre faptul că are dreptul să nu facă nici o declaraţie. În cazurile prevăzute de lege, dacă învinuitul sau inculpatul nu are un apărător ales, se va dispune de către organul judiciar numirea unui apărător din oficiu.  Totodată, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare  a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administraze probele necesare în apărare.

 

7. Principiul respectarii demnitatii umane si al egalitatii si echitatii persoanei in fata legii;

Principiul respectării demnităţii umane potrivit articolului 5, orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege. Astfel, este interzisă obţinerea unor probe prin tortură, tratamente inumane ori degradante. Condiţiile în care se pot obţine declaraţii de la persoanele audiate într-o cauză penală, sunt strict determinate de lege, iar persoanele care recurg la tortură, tratamente inumane ori degradante, vor fi pedepsite. Este interzis a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal.

Conform articolului 16 alineatul 1 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Totodată, justiţia se realizează în mod egal pentru toţi , fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie

socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

Garantarea dreptului la un proces echitabil

Acest principiu este înscris în articolul 21 alineatul 3 din Constituţie şi potrivit acestui text de lege, părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Conţinutul acestui principiu presupune că orice acuzat are dreptul în special:

- să fie informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse împotriva sa

- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării

- să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei impun acest lucru

- să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

 

8. Principiul nemijlocirii si al operativitatii procesului penal;

Operativitatea în procesul penal

Acest principiu care guvernează procesul penal mai este cunoscut şi sub denumirea de celeritate şi nu este reglementat în mod expres  în legislaţia procesual penală. Cu toate acestea, el decurge în mod firesc din dispoziţiile alineatului 1 al articolului 1 din Codul de procedură penală în care este arătat scopul procesului penal. Potrivit acestui text de lege, procesul penal are ca scop  constatarea la timp şi în  mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. Principiul operativităţii presupune desfăşurarea  tuturor activităţilor procesual-penale în timp cât mai scurt, precum şi simplificarea acestora. Efectuarea activităţilor procesuale în timp cât mai scurt este impusă în primul rând de necesitatea menţinerii calităţii probelor administrate, deoarece se ştie că odată cu trecerea timpului probele se pot deprecia ( amintirile oamenilor se estompează, obiectele se  degradează ).

Principiul nemijlocirii asigură o reală verificare a probelor prin participare personală a părţilor la desfăşurarea procesului penal.De asemenea, organele judiciare trebuie să ia în mod direct şi nemijlocit cunoştinţă despre probele existente în cauză, să examineze obiectele materiale pe care s-au păstrat urme, să dispună efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize pentru valorificarea urmelor ridicate cu ocazia cercetării la locul faptei şi să aprecieze personal concluziile din aceste lucrări, să asculte în mod direct toate părţile în procesul penal şi să evalueze datele obţinute. Principiul nemijlocirii se aplică atât în faza de urmărire penală, cât şiîn faza de judecată

 

9. Ministerul public; este parte componentă a autorităţii judecătoreşti, alături de instanţele judecătoreşti şi are atribuţii judiciare pe lângă instanţe. Ministerul Public nu reprezintă statul, ci interesele generale ale societăţii     Ministerul Public este format din procurori constituiţi în parchete, pe lângă fiecare instanţă de judecată. Există aşadar parchetele de pe lângă judecătorii, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă curţile de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 Activitatea parchetelor se desfăşoară pe baza  principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Printre cele mai importante atribuţii ale Ministerului Public se enumeră:

-efectuarea şi supravegherea urmăririi penale,

-conducerea şi supravegherea activităţii de cerecetare penală a poliţiei judiciare precum şi a altor organe de cercetare penală,

 -sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale,

-exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege, participarea la

şedinţele de judecată,

-       -exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii,

-       prevenirea şi combaterea criminalităţii,

-        studierea cauzelor care favorizează şi generează criminalitatea, precum şi orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Judecătorii, procurorii precum şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi  Justiţie au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor.

 

10. Instantele judecatoresti;

Instanţa de judecată este organul care soluţionează conflictul de drept penal, realizând prin hotărârea pronunţată, tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. Instanţele judecătoreşti fac parte din autoritatea judecătorească, una din cele trei puteri ale statului. Ele sunt organizate într-un sistem, pe grade ierarhice şi sunt formate din judecători profesionişti, selecţionaţi după criterii legale. Judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României şi se bucură de inamovibilitate. Ei sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

Instanţele de judecată îndeplinesc atribuţii esenţiale în cadrul procesului

penal şi anume:

 pronunţarea hotărârii judecătoreşti,

 luarea unor măsuri preventive încă din faza urmăririi penale,

 emiterea autorizaţiei de percheziţie şi interceptare a convorbirilor

sau comunicărilor efectuate prin telefon  sau prin orice mijloc electronic de comunicare,

 verificarea legalităţii tuturor actelor procesuale şi procedurale înfăptuite de ceilalţi participanţi în procesul penal.

 punerea în executare a hotărârilor penale

În România, există următoarele instanţe judecătoreşti:

- judecătoriile,

- tribunalele,

- curţile de apel,

- tribunalele militare,

- Tribunalul Militar Teritorial,

- Curtea Militară de Apel şi

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 

11. Organele de cercetare penala;

Organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea urmăririi penale. Ele se compun din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare special.Organele de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării cauzelor penale, deci se poate spune că nu cooperează niciodată în mod direct cu instanţele judecătoreşti la realizarea procesului penal. Ele cooperează direct cu procurorii constituiţi în parchete, formând împreună cu aceştia organele de urmărire penală.În cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuţii principale efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepţia celor de competenţa exclusivă a procurorului, administrarea probelor necesare soluţionării cauzei, efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat să efecteze actele de cercetare care  nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia.

 

12. Invinuitul in procesul penal;

Învinuitul nu este parte în procesul penal, dar este subiect procesual cu anumite drepturi şi obligaţii prevăzute de lege. Înainte de declanşarea urmăririi penale, persoana care a săvârşit infracţiunea se numeşte făptuitor, iar după începerea urmăririi penale, el devine învinuit.  Actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul verbal. Odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat. Învinuitul are dreptul să dea declaraţii, să-şi  dovedească nevinovăţia, să propună probe, să fie asistat de apărător, dar are şi obligaţia să suporte măsurile preventive prevăzute de lege ( nu poate fi arestat decât pe o durată de cel mult 10 zile ), să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală, etc.

 

13. Inculpatul in procesul penal;

Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine inculpat şi acesta este parte în procesul penal. Drepturile şi obligaţiile inculpatului sunt mai largi decât ale învinuitului. Astfel, acesta are  dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală, dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată, de a folosi căile de atac, de a pune întrebări coinculpaţilor şi corelativ are obligaţia de a se supune măsurilor preventive şi altor măsuri procesuale. În cazul său, arestarea preventivă se poate dispune pe o durată de 30 de zile şi ea poate fi prelungită în condiţiile legii.

Dacă inculpatul este arestat, judecata nu se poate dsfăşura decât în prezenţa acestuia, organele competente având obligaţia să-l aducă în faţa instanţei.

 

14. Partea vatamata in procesul penal;

Partea vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin comiterea  infracţiunii.  Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu aceea de victimă a infracţiunii întrucât persoană vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică subiect pasiv al infracţiunii, pe când victimă a infracţiunii nu poate fi decât o persoană fizică. Persoana vătămată prin infracţiune devine parte vătămată în procesul penal numai ca urmare a manifestării ei de voinţă în acest sens. Partea vătămată contribuie alături de organele judiciare  la soluţionarea acţiunii penale. Uneori, în cazurile prevăzute de lege, ea poate împiedica exercitarea acţiunii penale, prin retragerea plângerii penale prealabile sau prin împăcare.

Partea vătămată are dreptul să formuleze cereri, să depună concluzii, să ridice excepţii, să se folosească de căile de atac, dar numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei indiferent dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea sa prealabilă sau din oficiu.

 

15. Partea civila in procesul penal;

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material sau moral prin săvârşirea unei infracţiuni. În procesul penal acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale şi prin intermediul ei se urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Rezolvarea concomitentă în procesul penal a acţiunii penale şi a acţiunii civile contribuie la o mai bună soluţionare a cauzei, având în vedere că ambele acţiuni îşi au sorgintea în acelaşi fapt ilicit. Prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată are avantajul obţinerii mai rapide a despăgubirilor la care este îndreptăţită, fără să fie nevoită să aştepte soluţionarea laturii penale mai întâi. civile în procesul penal şi moştenitorii victimei.Constituirea de parte civilă se poate face în scris sau oral, în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii numai în faţa primei instanţe, până la citirea actului de sesizare. Partea civilă are în cadrul procesului penal o serie de drepturi şi obligaţii. Astfel are dreptul să solicite despăgubiri pentru daunele produse prin infracţiune, să ceară adminstrarea de probe în acest sens, să exercite căile de

atac, poate renunţa la despăgubiri. Corelativ ea are şi anumite obligaţii ce derivă din necesitatea de a se conforma la normele de conduită procesuală: să respecte ordinea desfăşurării anumitpr activităţi, să precizeze cuantumul despăgubirilor, să prezinte situaţii explicative legate de întinderea prejudiciului, etc.

 

16. Partea responsabila civilmente in procesul penal;

Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică ce răspunde potrivit legii civile, pentru pagubele cauzate prin fapta comisă de inculpat. În materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină şi altor persoane decât acelea care au săvârşit fapta, spre deosebire de răspunderea din dreptul penal care este personală. Astfel, părţi responsabile civilmente pot fi:

- părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori;

-comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile

încredinţate;

- institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi

ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;

- persoanele care au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta

din gestiune şi în afara obligaţiilor de serviciu ale acestuia, cunoscând

că gestionează astfel de bunuri

- Fondul de protecţie a victimelor străzii

Partea responsabilă civilmente poate participa în procesul penal dacă îşi manifestă iniţiativa de a participa sau dacă este introdusă în cauză, la cererea celor interesaţi sau din oficiu. Principala obligaţie pe care o are partea responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat.

 

17. Subiectii procesuali care pot inlocui partile in procesul penal;

Substituţii procesuali
Substituţii procesuali sunt subiecţii care îndeplinesc activităţi procesuale, în cazurile anume prevăzute de lege, în nume propriu,pentru realizarea unui drept al altei persoane. Astfel, art.222 alin. (5)arată că „Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea”. Spre deosebire de reprezentant, care acţionează în numele şi interesul părţii pe care o reprezintă, substitutul procesual acţionează în numele său, dar în interesul părţii, având dreptul, şi nu obligaţia, să acţioneze, atunci când consideră necesar.
Persoanele pentru care acţionează substituţii procesuali pot infirma actele procesuale efectuate de aceştia (persoana pentru care s-a făcut plângerea poate declara că nu-şi însuşeşte plângerea), organul judiciar urmând să înceteze urmărirea penală.
Dacă acţionează mai mulţi substituţi procesuali (soţul, fratele, copilulmajor, apărătorul), întocmind cu toţii acte procesuale, acestea vor rămâne valabile, fiind considerate ca un singur act.

 

18. Aparatorul in procesul penal;

Între participanţii la procesul penal, apărătorul are o poziţie specială, în sensul că nu este parte în proces, dar se situează pe poziţia procesuală a părţii ale cărei interese le susţine şi poate exercita, în principiu, toate drepturile acesteia. Apărător în procesul penal poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocaţi.

Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, iar baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti

Pentru a dobândi calitatea de avocat, membru al unui barou, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice,

- este licenţiat al unei facultăţi de drepr sau este doctor în drept,

- nu se află în vreun caz de nedemnitate prevăzut de lege,

- este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea

profesiei.

Apărătorul acordă părţii pe care o apără asistenţă juridică, aceasta constând în: consultaţii şi cereri, asistenţă şi reprezentare în faţa organelor judiciare, redactare de acte, etc. . De regulă, asistenţa juridică în cursul procesului penal este facultativă, adică părţile au libertatea să-şi angajeze sau nu apărător, dar există şi cazuri în care legea prevede că asistenţa juridică este obligatorie. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea, poate formula cereri şi depune concluzii, poate lua contact cu inculpatul arestat, se poate plânge împotriva actelor şi măsurilor procesuale dispuse, iar în cursul judecăţii exercită drepturile părţii pe care o asistă.

 

19. Actiunea penala (subiecti, obiect, trasaturi, momente);

Acţiunea penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează tragerea la răspundere penală şi pedepsirea celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni.

Actul prin care se porneşte acţiunea penală împotriva cuiva, se numeşte act de inculpare.

Ordonanţa procurorului sau rechizitoriul sunt cele mai uzuale acte de inculpare.

Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului. Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.

Subiectul activ principal al acţiunii penale şi titular al acesteia este întotdeauna statul. Statul exercită acţiunea penală prin intermediul procurorului.

Subiect activ secundar al acţiunii penale este persoana vătămată prin infracţiune.

 Subiect pasiv al acţiunii penale este întotdeauna persoana care a comis infracţiunea şi care este trasă la răspundere penală. Întrucât răspunderea penală este personală şi acţiunea penală este personală, exercitându-se împotriva  celui ce a săvârşit infracţiunea.

Trăsături specifice:

- acţiunea penală aparţine statului, care prin organele sale specializate are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni

- acţiunea penală este obligatorie, întrucât infracţiunile sunt fapte socialmente periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să intervină.

- acţiunea penală este indisponibilă deoarece odată pusă în mişcare, ea nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la epuizarea ei prin rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală.

- acţiunea penală este indivizibilă, exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor participanţilor la infracţiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanţi la săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală se extinde şi asupra acestora.

- acţiunea penală este individuală, adică poate fi exercitată numai împotriva inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.

Cele trei momente principale ale desfăşurării acţiunii penale sunt:

- punerea în mişcare a acţiunii penale

- exercitarea acţiunii penale

- stingerea acţiunii penale.

 

20. Cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penala;

Acţiunea penală are rolul de a dinamiza desfăşurarea procesului penal, dar în anumite situaţii legea înlătură acestă aptitudine funcţională, astfel că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată. .

Cauzele prevăzute în articolul 10 din Codul de procedură penală pot fi împărţite în două mari categorii: cauze care indică lipsa de temei a acţiunii penale şi cauze care indică lipsa de obiect a acţiunii penale. Primele sunt prevăzute de la litera “a” la “e”, iar celelalte de la litera “f” la “j”.

-Fapta nu există

-Fapta nu este prevăzută de legea penală

-Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni

-Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat

-Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii

-Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

-Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale

-A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.

-A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

-S-a dispus înlocuirea răspunderii penale

-Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

-Există autoritate de lucru judecat

 

21. Actiunea civila (conditii, elemente, trasaturi);

Acţiunea civilă este instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere civilă inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin infracţiunea comisă s-au încălcat şi normele dreptului civil, astfel încât fapta va atrage atât răspunderea penală cât şi răspunderea civilă

Pentru ca acţiunea civilă să fie exercitată în procesul penal, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:

a)       Infracţiunea săvârşită să fi produs un prejudiciu ( material sau moral

b)      b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe legătură de cauzalitate.

c)       c) Prejudiciul să fie cert, adică sigur atât sub aspectul existenţei sale cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare

d)      Prejudiciul să nu fi fost reparat

e)       Repararea prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau juridică îndreptăţită.

Elemente

Obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi eventual şi a părţii responsabile civilmente. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile în natură sau prin plata unui echivalent bănesc. Repararea în natură are loc prin: restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt:

- partea civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material

- Ministerul Public care poate exercita acţiunea civilă în faţa instanţei de judecată atunci când partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă

- instanţa de judecată, în aceleaşi situaţii ca mai sus, este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt:

- inculpatul, care este şi subiect pasiv principal al acestei acţiuni, întrucât el este cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracţiunii.

- partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.

Trăsăturile acţiunii civile
Faţă de acţiunea penală, acţiunea civilă este disponibilă, accesorie acţiunii penale şi poate fi îndreptată împotriva altor persoane decât învinuitul sau inculpatul.
Declanşarea acţiunii civile se face prin manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, putând renunţa la calitatea sa pe parcursul procesului penal.
Aceasta poate fi exercitată numai în cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală. Poziţia de dependenţă conduce la exercitarea ei numai faţă de inculpat, partea responsabilă civilmente şi, eventual, moştenitorii sau succesorii lor.

 

22. Exercitarea actiunii civile in procesul penal;

Acţiunea civilă parcurge trei etape în desfăşurarea procesului penal: declanşarea ei, exercitarea şi rezolvarea. 
Faţă de disponibilitatea acesteia, parcurgerea tuturor etapelor nu este obligatorie, partea civilă putând renunţa (cu excepţiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie acţiunii penale, când aceasta se stinge, automat se va stinge şi acţiunea civilă.
Dreptul de opţiune
Pentru a se exercita dreptul de opţiune, trebuie să coexiste cele două căi prin care se pot cere despăgubirile civile: 
a) să fie declanşat procesul penal, implicit acţiunea penală pusă în mişcare; 
b) să existe posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă. 

Pornirea acţiunii civile se face prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă contra învinuitului sau inculpatului şi, eventual, a persoanei responsabile civilmente.
Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie dată în cursul urmăririi penale sau, în faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare. 

Exercitarea acţiunii civile din oficiu
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
Potrivit art. 20 alin. (1), „Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civilă, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă”. 
În alin. (2) se arată că „În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată prin probe noi că paguba şi daunele morale nu a fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă”. 
Articolul 20 alin. (3) prevede şi situaţia în care „persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă”. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

 

23. Rezolvarea actiunii civile in procesul penal;

Instanţa penală are patru posibilităţi [art. 346 alin. (2), (3) şi (4)]: 
-nu acordă despăgubiri civile, respingând acţiunea civilă ca lipsită de temei;
-admite acţiunea civilă în total sau în parte; 
- nu soluţionează acţiunea civilă;
-disjunge acţiunea civilă, pe care o rezolvă separat.

 

24. Competenta in materie penala (notiune, forme);

Noţiunea de competenţă poate fi definită ca fiind capacitatea pe care o are un organ judiciar penal de a se ocupa de o anumită cauză penală

Formele competenţei

-Competenţa funcţională (după atribuţiile organului judiciar) determină categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura fiecare organ judiciar.

-Competenţa materială stabileşte care organ judiciar dintre cele de acelaşi tip, se va ocupa de soluţionarea cauzei, ţinând seama de infracţiunea comisă.

-Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul

-Competenţa teritorială este dată de locul unde a fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală şi se determină având în vedere organele judiciare penale de acelaşi fel şi de acelaşi grad, deci pe linie orizontală

 

25. Competenta judecatoriei si a tribunalului militar;

Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoriile judecă numai în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte competenţa materială judecă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Judecătoriile mai soluţionează şi alte cauze, anume prevăzute de lege. Competenţa teritorială se stabileşte potrivit articolelor 30 şi 31 din Codul de procedură penală.

În fiecare judeţ al ţării funcţionează două sau mai multe judecătorii, iar în municipiul Bucureşti, în fiecare sector funcţionează câte o judecătorie.

La judecătoriile din municipiile Constanţa şi Galaţi funcţionează şi câte o secţie maritimă, respectiv fluvială, pentru judecarea cauzelor ce au ca obiect infracţiuni săvârşite în legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale.

Tribunalele militare judecă potrivit competenţei funcţionale la fel ca şi judecătoriile numai în primă instanţă, iar din punct de vedere al competenţei materiale şi personale judecă infracţiunile prevăzute în articolele 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe. Mai soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

În ţară există 4 tribunale militare în municipiile Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara care potrivit competenţei teritoriale atribuite, au în circumscripţie mai multe judeţe.

 

26. Competenta tribunalului si a Tribunalului Militar Teritorial;

Tribunalele judecă prin prisma competenţei funcţionale, în primă instanţă şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.

Potrivit competenţei materiale, ca primă instanţă tribunalul judecă anumite infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social cum ar fi: omorul, omorul calificat şi deosebit de grav, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, tâlhăria calificată, violul calificat, luarea şi darea de mită, infracţiunile de contrabandă dacă au avut ca obiect arme,etc.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti funcţionează câte un tribunal având sediul în localitatea reşedinţă de judeţ.

Secţiile maritime şi fluviale ale tribunalelor Constanţa şi Galaţi soluţionează în primă instanţă şi în căile de atac cauzele având ca obiect infracţiunile la regimul navigaţiei maritime şi fluviale.

Tribunalul Militar Teritorial judecă în primă instanţă şi în recurs şi mai soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare.

Potrivit competenţei materiale şi personale, Tribunalul Militar Teritorial judecă în primă instanţă infracţiunile pe care le judecă tribunalele în primă  instanţă, dar săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de către militari până la gradul de colonel inclusiv, precum şi alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Există un singur tribunal militar teritorial cu sediul în municipiul Bucureşti, având competenţă pentru tot teritoriul ţării.

 

27. Competenta curtii de apel si a Curtii Militare de Apel;

Curţile de apel judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile şi tribunalele aflate în raza sa teritorială

În primă instanţă curţile de apel judecă infracţiunile prevăzute în articolele 155-173 din Codul penal, infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale, infracţiunile prevăzute în art. 253/1, art. 273-276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi 356-361 din Codul penal. Mai judecă de asemenea infracţiunile săvârşite de:

- judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de la Curtea de Conturi;

- şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

- magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precvum şi de procurorii de la parchetele de lângă aceste instanţe;

- membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului  precum şi alte cauze date prin lege în competenţa lor.

Tot curţile de apel mai judecă şi cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate.

Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

În ţară există 15 curţi de apel, fiecare având în circumscripţia sa mai multe judeţe.

Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare şi Tribunalul Militar Teritorial.

În primă instanţă, Curtea Militară de Apel judecă infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolele 155-173 şi 356-361, săvârşite de militari, infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai Tribunalului Militar Teritorial, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe.

Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunalul militar teritorial, iar ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalul militar în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului militar teritorial, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

În ţară există o singură Curte Militară de Apel, cu sediul în municipiul Bucureşti având competenţă pentru întreg teritoruil ţării.

 

28. Competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie;

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) judecă în primă instanţă, în recurs şi în recurs în interesul legii. De asemenea, ea mai soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care această instanţă este instanţa superioară comună, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare şi alte cauze anume prevăzute de lege.

În primă instanţă judecă infracţiunile săvârşite de

- deputaţi, senatori, europarlamentari,

- membrii Guvernului,

- judecătorii Curţii Constituţionale,

- membrii Consiliului Superior al Magistraturii,

- judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

- procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

- mareşali, amirali, generali şi chestori,

- alte cauze date prin lege în competenţa sa.

În recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de apel, recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate ca instanţe de apel de curţile de apel şi

curtea militară de apel, precum şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în interesul legii.

Fiind instanţa supremă a statului, are competenţa extinsă asupra întregului teritoriu al ţării.

 

29. Prorogarea de competenta;

            Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă. Cele mai întâlnite cazuri de prorogare de competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea.

Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze care impune reunirea într-un singur complex de fapte şi inculpaţi ce va fi judecat de o singură instanţă.

Exista 3 cazuri de indivizibilitate

1. când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (participaţia penală )

2. când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (concursul ideal de infracţiuni )

3. când mai multe acte materiale alcătuiesc prin voinţa legii o singură infracţiune (continuată, complexă, sau de obicei ).

Conexitatea este o stare de legătură între cauze care impune reunirea lor în vederea soluţionării împreună. Cazurile de conexitate sunt:

1. când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una sau mai multe presoane împreună, în acelaşi timp sau în acelaşi loc.

2. când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori.

3. când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni ori e săvârşită pentru a înlesni sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului pentru altă infracţiune

4. când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

 

30. Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea;

Incompatibilitatea constă în interdicţia impusă unui judecător de lege de a participa la judecarea unei cauze penale, pentru a se asigura imparţialitatea şi obiectivitatea în judecarea şi soluţionarea acelei cauze. Legea prevede şi pentru procurori şi grefieri cazuri de incompatibilitate, precum şi pentru organele de cercetare penală, experţi şi interpreţi.

 rudenia sau căsătoria determină incompatibi¬litatea şi atunci când intervin între unul din membrii completului de judecată şi procuror sau grefierul de şedinţă.

Când una persoanele aflate în situaţii de incompatibilitate îşi manifestă voinţa de a nu participa la procesul penal, ea se va abţine. Acest lucru se concretizează în declaraţia de abţinere ( pentru grefier sau judecător ) ori în cererea adresată de procuror conducătorului parchetului. Dacă persoana aflată în situaţie de incompatibilitate nu se abţine, ea poate fi recuzată de către oricare dintre părţi.

Prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a unei părţi prin care se solicită ca persoana aflată în situaţii de incompatibilitate să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată. Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, legea impunând părţii să indice în mod exprespentru fiecare persoană recuzată cazul de incompatibilitate invocat, cu toate temeiurile de fapt cunoscute. Pentru a se împiedica abuzul de drept în materia incompatibilităţii,este posibilă numai recuzarea judecătorilor care compun completul de judecată

 

31. Declinarea de competenta, conflictul de competenta si exceptia de necompetenta;

Declinarea de competenţă
Pentru a putea fi respectate întocmai normele de competenţă, legea prevede posibilitatea pentru organul judiciar, care constată că nu este competent a rezolva o anumită cauză penală, să o înainteze organului ju¬diciar competent, operând astfel instituţia declinării. Declinarea competenţei se dispune printr-o sentinţă de declinare definitivă, care nu poate fi, deci, atacată prin nicio cale ordinară de atac, respectiv, apel sau recurs.

Conflictele de competenţă apar fie când două instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ( conflict pozitiv de competenţă ), fie când două sau mai multe instanţe judecătoreşti îşi declină competenţa una în favoarea celeilalte ( conflict negativ de competenţă ).

Rezolvarea conflictelor de competenţă se face de instanţa superioară ierarhic comună. Când conflictul se iveşte între o instanţă militară şi una civilă, competenţa de soluţionare a conflictului de competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Excepţia de necompetenţă reprezintă mijlocul legal prin care se permite invocarea lipsei de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară procedura judiciară, solicitându-se desesizarea acestuia.
Titularii excepţiilor de necompetenţă sunt: instanţa de judecată, din oficiu; procurorul; părţile

 

32. Probele (notine, clasificare, obiectul activitatii de probare);

Articolul 63 alin. (1) defineşte proba ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Noţiunea de probă nu se confundă cu cea de probare, ca activitate de strângere şi verificare a probelor.

clasificare

După caracterul procesual, probele se clasifică în

- probe în sprijinul învinuirii şi

- probe în sprijinul apărării.

După realităţile la care se referă

- probe preexistente ( realităţi anterioare săvârşirii faptei ) şi

- probe survenite ( realităţi generate de activitatea infracţională, percepute sau survenite în momentul comiterii sau ulterior acesteia )

În raport cu izvoarele lor

- probe imediate ( primare ), adică probele obţinute de la prima sursă

- probe mediate ( secundare ), adică probele obţinute de la a doua sursă

După legătura lor cu obiectul probaţiunii

- probe directe, cele care dovedesc în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului şi

- probe indirecte, cele care nu dovedesc în mod direct vinovăţia acestuia, dar care coroborate, duc la concluzia că fapta a fost sau nu comisă de făptuitor.

Obiectul probării (thema probandum) este constituit din ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluţionării cauzei penale.
Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute1.
Obiectul concret al activităţii de probare nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat.

 

a)   33. Cerintele probelor, sarcina administrarii lor si aprecierea probelor

b)   Admisibilitatea. In principiu, orice probă este admisibilă. In acest sens, art. 67 prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Prin excepţie, există şi situaţii când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.

c)    Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite (relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit victima).

d)   Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului (relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.

d) Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă. Pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluţionarea pro­cesului (pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (conclu­dente) şi să fie necesară administrarea lor (utile).

Sarcina administrării probelor

Pornind de la principiile rolului activ al organelor judiciare şi al aflării adevărului în procesul penal, sarcina administrării probelor revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată

În vederea apărării intereselor legale în cadrul procesului penal, părţile au dreptul să propună probe şi să ceară administrarea lor organelor de urmărire penală sau instanţei de judecată.
În realizarea sarcinii lor de a administra probe, organele judiciare trebuie sprijinite de cei care le cunosc sau deţin mijloace de probă. 

Aprecierea probelor este momentul procesului penal în care munca depusă de către organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi părţi se concretizează în soluţia ce va fi adoptată în urma acestei activităţi.Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii de administrare a lor, organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.

 

34. Declaratiile partilor;

Primele mijloace de probă menţionate de lege sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot fi obţinute în cadrul procesului penal prin trei procedee:

 declaraţia scrisă personal de acesta,

 declaraţia obţinută prin ascultare şi consemnată de organul judiciar,

 confruntarea cu alte persoane

Învinuitul sau inculpatul va fi ascultat în faţa organului judiciar care l-a chemat, însă ori de câte ori el se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa procedează la ascultarea lui la locul în care se află, excepţie făcând cazurile când legea prevede altfel.

Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Modul de ascultare a părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente este acelaşi cu cel prevăzut pentru învinuit sau inculpat, dispoziţiile legale aplicându-se corespunzător.

 

35. Declaratiile martorilor;

Declaraţiile martorilor constituie unul din cele mai frecvent folosite mijloace de probă în procesul penal.

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Organele judiciare au dreptul să asculte ca martor orice persoană care are cunoştinţe despre cauză, chiar dacă nu a împlinit 14 ani, iar în acest caz ascultarea sa se face în prezenţa unuia din părinţi sau a reprezentantului legal.

Martorul invitat să declare ceea ce ştie nu se poate sustrage de la obligaţia relatării decât în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.

 Ascultarea martorului începe cu identificarea lui prin nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie, apoi este întrebat dacă este rudă cu părţile, în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. După aceasta, martorul depune jurământul prevăzut de lege, iar dacă din motive de conştiinţă şi confesiune nu poate depune jurământul, atunci se obligă să spună adevărul. Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoare şi acest aspect este adus la cunoştinţa martorului de către organul judiciar care procedează la ascultarea sa. După ce martorul a făcut declaraţii în legătură cu faptele sau împrejurările care trebuie constatate, i se pot pune întrebări. Modul de ascultare este similar cu cel prevăzut pentru învinuit sau inculpat şi pentru părţi.

 

36. Inscrisurile;

În cauzele penale se folosesc ca mijloace de probă şi înscrisurile, însă pe o scară mai redusă decât în procesul civil. Ele constituie mijloace de probă în măsura în care în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg doar actele care prin conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă.

Cele mai importante înscrisuri sunt procesele verbale încheiate de organele judiciare, legea considerându-le mijloace de probă. Sunt de asemenea mijloace de probă procesele verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.

 

37. Interpretarile si inregistrarile audio, video si fotografiile;

Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări, se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, dacă sunt date şi indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu , iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului .

Autorizarea se dă pentru o durată de 30 de zile care poate fi prelungită. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.

Intereceptările şi înregistrările se efectuează de către procuror sau de organul de cercetare penală, iar în cazuri urgente, temeinic justificate, procurorul poate dispune cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, fiind obligat să comunice acest lucru instanţei de judecată în maxim 24 de ore.

Aceste dispoziţii se aplică atât înregistrărilor sau interceptărilor audio cît şi celor de imagini ( video ).

Convorbirile înregistrate sunt redate integral, în formă scrisă şi se ataşează la procesul verbal încheiat în acest scop, fiind certificate pentru autenticitate de organul de cercetare penală, cu contrasemnătura procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauză. Toate înregistrările şi interceptările pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor, sau din oficiu.

 

38. Perchezitia;

Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestuia, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, instanţa de judecată poate dispune efectuarea ei. Percheziţia domiciliară se dispune de către judecător prin încheiere motivată, iar cea corporală se poate dispune de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se pot face între orele 6 şi 20, iar în celelate ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Percheziţia începută între orele 6 şi 20, poate continua şi în timpul nopţii.

 

39. Cercetarea locului faptei si reconstitirea;

Când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopre şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se  stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită, se va efectua cercetarea la faţa locului.

Dacă organul judiciar găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate proceda la efectuarea unei reconstituiri la faţa locului, în întregime sau în parte a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.

Despre efectuarea cercetării la faţa locului ori a reconstituirii, se încheie un proces verbal ce poate fi însoţit de schiţe, fotografii sau desene.

 

40. Deosebiri si asemanari intre constatarile tehnico-stiintifice si expertiza; 

    Asemănări

-efectuarea lor are ca scop aflarea adevărului în cauzele pentru care au fost dispuse;

-ambele reprezintă mijloace de probă în proces şi astfel, trebuie să respecte prevederile art. 64 alin. 2 C.p.p.;

-pot fi utilizate doar materialele de comparaţie aprobate de organul judiciar care a dispus efectuarea lor;

-obiectul lor este fixat de organul judiciar;

-activitatea expertului şi a specialistului sau tehnicianului se materializează într-un raport.

 

Deosebiri

    expertize                                                        constatari

- se dispun în cauze penale, civile; pot fi dispuse şi pentru a servi organelor disciplinare;

 

- se dispun doar pentru cauze penale şi numai în faza de urmărire penală;

-  expertizele se dispun în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

 

 

-  se dispun doar atunci când există pericolul de dispariţie sau de alterare a unor mijloace de probă, când e necesară lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei penale;

- atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată au competenţa de a dispune efectuarea unei expertize;

 

- competenţa dispunerii lor aparţine organului de urmărire penală;

- sunt efectuate de experţi .Funcţionează în cadrul laboratoarelor criminalistice sau instituţiilor medico-legale ori ca persoane atestate;;

- se efectuează de către tehnicieni sau specialişti În cadrul poliţiei specialiştii sunt certificaţi ca experţi criminalişti, dar desfăşoară doar activităţile specifice constatărilor;

- obiectul lor este amplu, investigarea este amănunţită, priveşte probleme de specialitate; expertul poate chiar interpreta constatările efectuate anterior;

- au ca obiect cercetarea, mai puţin aprofundată, a unor situaţii sau stări; conţinutul lor este redus la o constatare;

- în cazul în care expertiza este incompletă, se dispune un supliment de expertiză.

- atunci când raportul de constatare este considerat incomplet sau imprecis se poate dispune completarea ori refacerea constatării sau se poate dispune efectuarea unei expertize.

 

 

 

 

41. Expertiza;

În anumite cauze penale, aflarea adevărului necesită cunoştinţe de strictă specialitate de care organele judiciare nu dispun, iar pentru soluţionarea cauzei se recurge la efectuarea unor expertize.

Ca mijloace de probă, expertizele pot interveni în domenii foarte variate: criminalistic, medico-legal, contabil, tehnic, etc.

De regulă, expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, excepţie făcând expertizele ce urmează a fi efectuate de instituţii de specialitate şi cărora organele judiciare li se adresează.

Efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau a inculpatului. Dacă se constată că expertiza nu este completă, organul judiciar poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză, iar dacă există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, se poate dispune efectuarea unei noi expertize.

 

42. Comisia rogatorie si delegarea;

Prin comisie rogatorie se înţelege procedura utilizată pentru administrarea unor dovezi de către altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului.

Comisia rogatorie este instituţia prin care un organ judiciar care nu are posibilitatea să efectueze un act procedural de competenţa sa sau să administreze anumite probe, se poate adresa unui alt organ judiciar care are această posibilitate.

Apelarea la instituţia comisiei rogatorii reprezintă o excepţie în activitatea organelor judiciare penale. Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu organul judiciar care instrumentează cauza şi care are aceeaşi competenţă funcţională şi materială.

 

Delegarea este o procedură folosită pentru efectuarea unui act procedural sau pentru administrarea unor probe de către un organ inferior celui care are cauza spre rezolvare (într-o cauză în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte procedurale să fie efectuate de organele de cercetare ale poliţiei din altă localitate decât cea în care se află sediul parchetului).

 

43. Masurile preventive (notiune, luare, inlocuire, revocare, incetare de drept);
Codul de procedură penală enumeră în articolul 136 următoarele măsuri preventive:

 reţinerea

 obligarea de a nu părăsi localitatea

 

 obligarea de a nu părăsi ţara

 arestarea preventivă

Aceste măsuri se pot lua în cauzele care au ca obiect infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare , pentru a se asigura o bună desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei

Măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, sau de încetare a procesului penal ori de achitare.


44. Retinerea;

Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală şi de către procuror în cursul urmăririi penale prin ordonanţă dacă există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Ea poate dura cel mult 24 de ore.

Minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore dacă există date certe că a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare..


45. Obligarea de a nu parasi localitatea sau tara;

Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

 

Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

 
46. Arestarea preventiva a invinuitului;

Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de învinuit numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţia pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani.

Durata arestării învinuitului nu poate depăşi 10 zile, iar în cazul învinutului minor cel mult 3 zile. Măsura arestării învinutului nu se poate lua decât după ascultarea sa de către procuror şi instanţa de judecată care va decide asupra propunerii de arestare prin încheiere motivată. Împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a învinutului se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.

 
47. Arestarea preventiva a inculpatului;

poate fi luata numai de instanta de judecata pe cel mult 30 de zile, cu posibilitatea de prelungire la propunerea procurorului din 30 in 30 de zile, pana la maxim 180 de zile in faza de urmarire penala. In faza de judecata, arestarea inculpatului se verifica din cel mult 60 in 60 de zile. In cazul inculpatilor minori cu varsta intre 14-16 ani, durata arestarii preventive in faza de urmarire penala nu poate depasi 15 zile si este dispusa tot numai de judecator. In acest caz, durata maxima de prelungire a arestului preventiv este de 60 de zile ca urmare a prelungirilor dispuse tot de judecator.


48. Liberarea provizorie;

Este o masura procesuala neprivativa de libertate care inlocuieste arestarea preventiva a inculpatului si poate fi dispusa numai de instanta de judecata. Aceasta este sub control judiciar sau pe cautiune –putand fi revocata in conditiile in care cel in cauza a nesocotit, cu rea credinta, obligatiile ce-I reveneau.


49. Masurile de ocrotire si siguranta in procesul penal;
Măsurile de ocrotire se iau faţă de persoanele care au nevoie de ocrotire şi se găsesc în grija învinuitului sau inculpatului arestat preventiv. Pentru aceasta, organul judiciar care a dispus măsura reţinerii sau a arestării, va încunoştiinţa autoritatea competentă în vederea instituirii următoarelor măsuri de ocrotire: desemnarea unui tutore sau curator, internarea într-un cămin sau spital, încredinţarea persoanei în grija unui membru al familiei, etc.

Măsurile de siguranţă care se pot lua provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii sunt obligarea la tratament medical şi internarea medicală. Aceste măsuri se dispun de către instanţa de judecată faţă de: 85

- învinuitul sau inculpatul care din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru societate

- învinuitul sau inculpatul bolnav mintal ori toxicoman care prezintă pericol pentru societate.


50. Masurile asiguratorii in procesul penal;

Sunt acele masuri cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea – prin instituirea unui sechestru – a bunurilor mobile si imobile ce apartin inculpatului si partii responsabile civilmente, in cederea confiscarii speciale, a repararii pagubei produse prin infractiune si pt garantarea executarii pedepsei amenzii. Masurile asiguratorii se pot realiza prin: Sechestru; Poprire; si Inscriptie ipotecara.


51. Citatia si mandatul de aducere;  

Citatia este institutia prin intermediul careia organele judiciare asigura prezenta partilor sau a altor persoane la activitatea procesuala. Prezenta partilor si a altor persoane la desfasurarea activitatilor procesuale se mai poate realiza si prin alte modaltati cum sunt: incunostintarea(efectuarea cercetarii la fata locului - se poate face si fara prezenta daca a fost incunostintat si nu s-a prezentat) sau chemarea (in cazul expertizei). 
Mandatul de aducere este actul cu care o persoana poate fi adusa in fata organelor judiciare daca ascultarea ori prezenta ei este necesara, in situatia in care nu a dat curs citatiei ce-I fusese trimisa anterior. Se executa de organle de politie. 


52. Termenele in procesul penal;

 Sunt intervalele de timp inauntrul sau dupa epuizarea carora pot fi indeplinite acte si masuri procedurale sau procesuale. 
Termenele sunt: peremtorii, dilatorii sau de recomandare. De asemena ele pot fi: legale si judiciare, dar si de succesiune sau regresiune. Cea mai importanta clasificare sunt termenele substantiale si procedurale.


53. Sanctiunile procedurale penale; sunt instrumentele legale prin care actele procesuale sau procedurale nelegale sunt lipsite de valabilitate. Acestea sunt inexistenta, decaderea, inadmisibilitatea si nulitatile. 
Nulitatile sunt cele mai importante sanctiuni procedurale si intervin ori de cate ori un act procedural sau o activitate procesuala a fost realizata fara stricta respectare a legii. Nulitatea, ca sanctiune procedurala, poate fi indreptata atat impotriva actelor procesuale, cat si a celor procedurale. Pt a se putea ajunge la anularea unui act se cer indeplinite cumulativ 3 conditii: - sa se constate o incalcare a dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal; - incalcarea sa aiba ca urmare producerea unei vatamari procesuale; - vatamarea sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea actului indeplinit cu incalcarea legii. Nulitatile sunt absolute si relative.


54. Cheltuielile judiciare; sunt cele care se fac pt buna desfasurare a procesului penal si ele pot fi avansate de stat sau facute de parti. 
- toate cheltuielile facute, potrivit legii, pt buna desfasurare a procesului penal se numesc cheltuieli judiciare. Conf. art 189 cpp, pot fi de 2 feluri:
a) cheltuieli de procedura sunt cele avansate de stat in vederea desfasurarii activitatii procesuale;
b) cheltuieli de judecata sunt cele avansate de partile din proces.


55. Amenda judiciara. (art.198-199 cpp) – este o sanctiune cu caracter judiciar cuprinsa intre 20.000 – 100.000 lei pt sanctionarea unor abateri savarsite de persoanele chemate sa coopereze la desfasurarea activitatii judiciare. Sunt prevazute toate situatiile in care amenda judiciara poate fi aplicata de organul judiciar.

 

 

Subiecte sem I Procedura penala

·         Principiile fundamentale ale procesului penal (Enumerare și prezentare pe scurt)

·         Fazele procesului penal (Enumerare, prezentare pe scurt, comparație între noțiunea de fază a procesului penal și etapă a procesului penal)

·         Organele judiciare (Enumerare, prezentare pe scurt)

·         Asemănări și deosebiri dintre acțiunea penală și acțiunea civilă (2 asemănări și 4 deosebiri)

·         Cauzele de stingere ale acțiunii penale  (enumerare, prezentare pe scurt)

·         Comparație între instituția recuzării și cea a strămutării ( Definirea noțiunilor, Prezentarea pe scurt, 3 deosebiri)

·         Soluțiile ce pot fi date în cadrul acțiunii civile

·         Analizați art. 16 lit. d  (există o cauză justificativă sau de neimputabilitate) și art. 16 lit. i (există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege) arătând 3 deosebiri.

·          Comparație între nulitatea absolută și nulitatea relativă ( Definiți nulitatea,  Clasificare, Cine poate invoca nulitatea absolută/nulitatea relativă, Momentul până la care poate fi invocată nulitatea absolută/relativă)

·          Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive;

·         Termenele (Noțiune, Clasificare, Sancțiune)

·          Măsurile de supraveghere tehnică (Enumerare, Definirea pe scurt al fiecărei noțiuni)

·          Comparație între reținere și arestarea preventivă ( Cine o poate dispune/ Fazele procesuale în care poate fi dispusă/ Față de cine poate fi dispusă/ Perioada pentru care poate fi dispusă)

·          Persoanele care nu pot fi martori în procesul penal. Persoanele care pot refuza să depună mărturie în procesul penal.

·         Percheziția domiciliară : Judecătorul de drepturi și libertăți

·         Judecătorul de cameră preliminară

·          Competența teritorială; Enumerați 4 cazuri de competență personală ale Curții de Apel și 4 cazuri de competență personală ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

·         Percheziția corporală și a vehiculelor

·         Competența teritorială în cazul infracțiunilor săvârșite în străinătate

·         Prezumția de nevinovăție

·         Principiul libertății și siguranței

·         Reținerea;Controlul judiciar pe cauțiune

·         Controlul judiciar;Arestul la domiciliu

·          Arestarea preventivă;Avocatul participant la procesul penal (Drepturi, Obligații)

·         Consultarea dosarului (în faza de urmărire penală, judecată)

·         Cazurile de asistență juridică obligatorie a suspectului/inculpatului

·         Cazurile de asistență juridică obligatorie a persoanei vătămate/părții responsabile civilmente

·         Citația; Enumerați cazurile în care acțiunea civilă poate fi introdusă exclusiv la instanța civilă

·         Enumerați cazurile de reunire obligatorie ( indivizibilitate)

·         Strămutarea ( procedură, competență, efecte)

·         Locul de citare;Amenda judiciară (Procedura de anulare sau reducere, competență, termen de introducere)

·          Drepturile și obligațiile procesuale ale inculpatului

·         Drepturile și obligațiile procesuale ale persoanei vătămate

·         Enumerați 10 infracțiuni pentru care urmărirea penală poate fi efectuată doar de procuror

·         Conflictul de competență (procedură, cazuri, efecte)

·         Procedura abținerii (cine o poate invoca, procedură, soluții, efecte)

·         Excepția de necompetență (Clasificare, Cine o poate invoca, Termen, Efecte)

·         Probele (Clasificare, Valoare probatorie)

·         Enumerați cazurile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă

·         Enumerați cazurile în care suspectul/inculpatul poate cere continuarea procesului penal

·         Procedeul probatoriu al constatării

·         Procedeul probatoriu al expertizei;  Calculul termenelor procedurale și substanțiale.