Lista cu subiectele de examen rezolvate
sesiunea ianuarie-februarie 2013
Drept procesual penal 1
1.
Aplicarea legii procesual penale in spatiu si timp;
La baza aplicării normelor
procesual-penale în spaţiu se
află principiul teritorialităţii în conformitate cu care legea
procesual-penală este exclusive teritorială şi nu se poate
aplica decât actelor procesuale sau procedurale
efectuate în
Numai organele judiciare române pot
efectua în România acte procesual-penale şi numai după
legea procesual-penală română. Aplicarea legii procesual-penale în timp se încadrează între cele
două momente specifice acţiunii oricărei legi: intrarea în
vigoare şi ieşirea din vigoare. Aplicarea legii procesual-penale în
timp este guvernată de principiul activităţii,
ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării
în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. La
aplicarea legii procesual-penale nu se ia în considerare data
săvârşirii infracţiunii, ci data la
care se efectuează actul procesual sau
procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în
vigoare a legii.
2.
Raportul juridic procesual penal;
Săvârşirea unei infracţiuni
dă naştere unui raport de conflict, iar prin aducerea acestui
conflict în faţa organelor judiciare, în vederea soluţionării,
se creează un raport juridic procesual penal.
Raporturile juridice care apar în cadrul
procesului penal şi sunt reglementate de normele procesual penale,
poartă denumirea de raporturi juridice
procesual penale. Ca orice raport juridic şi raportul juridic procesual
penal are ca
elemente constitutive:
Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt
participanţii la procesul penal şi anume: organele judiciare
(instanţa de judecată, procurorul, organelle de cercetare
penală), părţile (inculpatul, partea vătămată,
partea civilă, partea
responsabilă civilmente) şi alţi
subiecţi procesuali (succesorii, reprezentanţii, substituiţii
procesuali, apărătorul, etc.).
Conţinutul raportului juridic procesual penal este format din
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au
participanţii la procesul penal.
Obiectul raportului juridic procesual penal îl constituie stabilirea existenţei
sau inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea
conţinutului acestui raport juridic.
3.
Principiul legalitatii si al oficialitatii in procesul penal;
Legalitatea procesului penal
Acest principiu îl regăsim înscris în
articolul 2 alineatul 1 din Codul de procedură
penală şi el presupune ca întregul procesul penal să se
desfăşoare potrivit legii. Legalitatea procesului penal este
asigurată în toate fazele procesului penal, deci atât în faza de urmărire
penală cât şi în fazele judecăţii, a executării
hotărârilor penale şi în cea post-executorie.
Principiul oficialităţii
Acest principiu constă în obligaţia
organelor judiciare de a efectua din
oficiu, în limitele atribuţiilor sale, toate actele necesare
desfăşurării întregului proces penal, ori de câte ori
constată existenţa unor fapte penale.Acest principiu
acţionează atât în faza urmăririi penale ( obligaţia
organelor de cercetare penală de a începe urmărirea penală, de a
efectua actele de cercetare, obligaţia procurorului de a dispune
trimiterea în judecată atunci când sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege ), în faza judecăţii ( obligaţia
preşedintelui instanţei de a solicita lămuriri, cereri şi
de ridica excepţii ) precum şi în faza executării
hotărârilor penale ( obligaţia primei instanţe de judecată
de a pune în executare hotărârea penală definitivă.
4.
Principiul aflarii adevarului si al prezumtiei de nevinovatie;
Principiul aflării adevărului.
În articolul 3 din Codul de procedură
penală se prevede că în
desfăşurarea procesului penal trebuie
să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului.Aflarea adevărului în procesul penal presupune ca între
concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă
să existe o concordanţă deplină. Pentru a ajunge la
adevăr, în cursul procesului penal trebuie desfăşurate
activităţi de cercetare a faptelor, a împrejurărilor în care
acestea sau săvârşit precum şi a persoanelor implicate.
.Principiul prezumţiei de
nevinovăţie
Potrivit articolului 5 din Codul de
procedură penală, persoana are dreptul de a fi prezumată
nevinovată de toată lumea, până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare. . În dreptul nostru, învinuitul sau inculpatul
nu trebuie să-
şi dovedească nevinovăţia, iar
sarcina probei revine organelor judiciare. Până la adoptarea unei
hotărâri definitive de condamnare, inculpatul are statutul de persoană nevinovată.
Răsturnarea prezumţiei simple de nevinovăţie se poate face numai prin probe certe de
vinovăţie. Orice îndoială se interpretează în favoarea învinuitului sau inculpatului.
5.
Principiul rolulului activ al organelor judiciare si al garantarii libertatii
individului si sigurantei persoanei;
Principiul rolului activ.
Potrivit articolului 4 din Codul de
procedură penală, organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în
desfăşurarea procesului penal. Acest principiu mai poate fi denumit
şi principiul “iniţiativei judiciare” şi el obligă organele
judiciare să intervină ori de căte ori e necesar pentru buna
desfăşurare a procesului penal şi să determine şi părţile
să contribuie la desfăşurarea acestei activităţi.
Principiul garantării
libertăţii persoanei.
Articolul 5 din Codul de procedură
penală prevede că libertatea persoanei este garantată în tot
cursul procesului penal. Ca atare, cercetarea şi judecarea în stare de
libertate este regula, iar privarea de libertate este excepţia. Nici o
persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu
poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul
procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere
punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
6.
Principiul garantarii dreptului la aparare;
Potrivit articolului 6 alineatul 1 din Codul
de procedură penală, se garantează dreptul de apărare
învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul
procesului penal. De asemenea, articolul 6 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei de a avea acces la o
justiţie echitabilă şi precizează că persoana
căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie
să dispună de timpul şi facilităţile necesare pentru
pregătirea apărării sale. Dreptul de apărare mai presupune
obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştiinţa pe învinuit
sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre fapta
pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi despre
dreptul de a fi asistat de un apărător, despre faptul că are
dreptul să nu facă nici o declaraţie. În cazurile prevăzute
de lege, dacă învinuitul sau inculpatul nu are un apărător ales,
se va dispune de către organul judiciar numirea unui apărător
din oficiu. Totodată, organele
judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile
prevăzute de lege şi să le administraze probele necesare în
apărare.
7.
Principiul respectarii demnitatii umane si al egalitatii si echitatii persoanei
in fata legii;
Principiul respectării
demnităţii umane potrivit
articolului 5, orice persoană care se află în curs de urmărire
penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea
demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege.
Astfel, este interzisă obţinerea unor probe prin tortură,
tratamente inumane ori degradante. Condiţiile în care se pot obţine
declaraţii de la persoanele audiate într-o cauză penală, sunt
strict determinate de lege, iar persoanele care recurg la tortură,
tratamente inumane ori degradante, vor fi pedepsite. Este interzis a se
întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se
obţine probe. Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot
fi folosite în procesul penal.
Principiul egalităţii
persoanelor în procesul penal.
Conform articolului 16 alineatul 1 din
Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări. Totodată, justiţia se
realizează în mod egal pentru toţi , fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere,
origine ori condiţie
socială sau de orice alte criterii
discriminatorii.
Garantarea dreptului la un proces
echitabil
Acest principiu este înscris în articolul 21 alineatul
3 din Constituţie şi potrivit acestui text de lege, părţile
au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil. Conţinutul acestui principiu presupune că orice
acuzat are dreptul în special:
- să fie informat, în termenul cel mai
scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse împotriva sa
- să dispună de timpul şi de
înlesnirile necesare pregătirii apărării
- să se apere el însuşi sau să
fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei impun
acest lucru
- să asculte sau să ceară
ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca
şi martorii acuzării.
8. Principiul nemijlocirii si al operativitatii
procesului penal;
Operativitatea în procesul penal
Acest principiu care guvernează procesul
penal mai este cunoscut şi sub denumirea de celeritate şi nu este
reglementat în mod expres în
legislaţia procesual penală. Cu toate acestea, el decurge în mod
firesc din dispoziţiile alineatului 1 al articolului 1 din Codul de
procedură penală în care este arătat scopul procesului penal.
Potrivit acestui text de lege, procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.
Principiul operativităţii presupune desfăşurarea tuturor activităţilor
procesual-penale în timp cât mai scurt, precum şi simplificarea acestora.
Efectuarea activităţilor procesuale în timp cât mai scurt este
impusă în primul rând de necesitatea menţinerii calităţii
probelor administrate, deoarece se ştie că odată cu trecerea
timpului probele se pot deprecia ( amintirile oamenilor se estompează,
obiectele se degradează ).
Principiul nemijlocirii asigură o reală verificare a probelor prin
participare personală a părţilor la desfăşurarea
procesului penal.De asemenea, organele judiciare trebuie să ia în mod
direct şi nemijlocit cunoştinţă despre probele existente în
cauză, să examineze obiectele materiale pe care s-au păstrat
urme, să dispună efectuarea unor constatări
tehnico-ştiinţifice sau expertize pentru valorificarea urmelor
ridicate cu ocazia cercetării la locul faptei şi să aprecieze
personal concluziile din aceste lucrări, să asculte în mod direct
toate părţile în procesul penal şi să evalueze datele
obţinute. Principiul nemijlocirii se aplică atât în faza de
urmărire penală, cât şiîn faza de judecată
9. Ministerul public; este parte componentă a
autorităţii judecătoreşti, alături de instanţele
judecătoreşti şi are atribuţii judiciare pe lângă
instanţe. Ministerul Public nu reprezintă statul, ci interesele
generale ale societăţii
Ministerul Public este format din procurori constituiţi în
parchete, pe lângă fiecare instanţă de judecată.
Există aşadar parchetele de pe lângă judecătorii,
parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă curţile
de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Activitatea
parchetelor se desfăşoară pe baza principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea
ministrului justiţiei.
Printre cele mai importante atribuţii
ale Ministerului Public se enumeră:
-efectuarea şi supravegherea
urmăririi penale,
-conducerea şi supravegherea
activităţii de cerecetare penală a poliţiei judiciare
precum şi a altor organe de cercetare penală,
-sesizarea instanţelor
judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale,
-exercitarea acţiunii civile în cazurile
prevăzute de lege, participarea la
şedinţele de judecată,
-
-exercitarea căilor de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti, apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie,
ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile
legii,
-
prevenirea şi combaterea criminalităţii,
-
studierea
cauzelor care favorizează şi generează criminalitatea, precum
şi orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Judecătorii, procurorii precum şi
magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie au calitatea de
magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor.
10. Instantele judecatoresti;
Instanţa de judecată este organul
care soluţionează conflictul de drept penal, realizând prin
hotărârea pronunţată, tragerea la răspundere penală a
celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. Instanţele
judecătoreşti fac parte din autoritatea judecătorească, una
din cele trei puteri ale statului. Ele sunt organizate într-un sistem, pe grade
ierarhice şi sunt formate din judecători profesionişti, selecţionaţi
după criterii legale. Judecătorii sunt numiţi de
Preşedintele României şi se bucură de inamovibilitate. Ei sunt
independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie
imparţiali.
Instanţele de judecată îndeplinesc
atribuţii esenţiale în cadrul procesului
penal şi anume:
pronunţarea hotărârii
judecătoreşti,
luarea unor măsuri preventive încă
din faza urmăririi penale,
emiterea autorizaţiei de
percheziţie şi interceptare a convorbirilor
sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare,
verificarea legalităţii tuturor
actelor procesuale şi procedurale înfăptuite de ceilalţi
participanţi în procesul penal.
punerea în executare a hotărârilor
penale
În România, există următoarele instanţe
judecătoreşti:
- judecătoriile,
- tribunalele,
- curţile de apel,
- tribunalele militare,
- Tribunalul Militar Teritorial,
- Curtea Militară de Apel şi
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
11.
Organele de cercetare penala;
Organele de cercetare penală participă
împreună cu procurorul la desfăşurarea urmăririi penale.
Ele se compun din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
şi organele de cercetare special.Organele de cercetare penală nu
participă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării
cauzelor penale, deci se poate spune că nu cooperează niciodată
în mod direct cu instanţele judecătoreşti la realizarea
procesului penal. Ele cooperează direct cu procurorii constituiţi în
parchete, formând împreună cu aceştia organele de urmărire penală.În
cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuţii
principale efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu
excepţia celor de competenţa exclusivă a procurorului, administrarea
probelor necesare soluţionării cauzei, efectuarea anumitor acte
procedurale. În cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat
să efecteze actele de cercetare care
nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză
care nu este de competenţa lui. Organele de poliţie judiciară
îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod
nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate
să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia.
12.
Invinuitul in procesul penal;
Învinuitul nu este parte în procesul penal,
dar este subiect procesual cu anumite drepturi şi obligaţii prevăzute
de lege. Înainte de declanşarea urmăririi penale, persoana care a
săvârşit infracţiunea se numeşte făptuitor, iar
după începerea urmăririi penale, el devine învinuit. Actele procesuale prin care se conferă
făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul
verbal. Odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale,
învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat. Învinuitul are dreptul
să dea declaraţii, să-şi
dovedească nevinovăţia, să propună probe,
să fie asistat de apărător, dar are şi obligaţia
să suporte măsurile preventive prevăzute de lege ( nu poate fi
arestat decât pe o durată de cel mult 10 zile ), să se prezinte la
chemarea organului de urmărire penală, etc.
13.
Inculpatul in procesul penal;
Din momentul punerii în mişcare a
acţiunii penale, învinuitul devine inculpat şi acesta este parte în
procesul penal. Drepturile şi obligaţiile inculpatului sunt mai largi
decât ale învinuitului. Astfel, acesta are
dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală,
dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată,
de a folosi căile de atac, de a pune întrebări coinculpaţilor
şi corelativ are obligaţia de a se supune măsurilor preventive
şi altor măsuri procesuale. În cazul său, arestarea
preventivă se poate dispune pe o durată de 30 de zile şi ea
poate fi prelungită în condiţiile legii.
Dacă inculpatul este arestat, judecata
nu se poate dsfăşura decât în prezenţa acestuia, organele
competente având obligaţia să-l aducă în faţa
instanţei.
14.
Partea vatamata in procesul penal;
Partea vătămată este persoana
care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală
prin comiterea infracţiunii. Categoria juridică de persoană
vătămată nu trebuie confundată cu aceea de victimă a
infracţiunii întrucât persoană vătămată poate fi orice
persoană fizică sau juridică subiect pasiv al infracţiunii,
pe când victimă a infracţiunii nu poate fi decât o persoană
fizică. Persoana vătămată prin infracţiune devine
parte vătămată în procesul penal numai ca urmare a
manifestării ei de voinţă în acest sens. Partea
vătămată contribuie alături de organele judiciare la soluţionarea acţiunii penale.
Uneori, în cazurile prevăzute de lege, ea poate împiedica exercitarea
acţiunii penale, prin retragerea plângerii penale prealabile sau prin
împăcare.
Partea vătămată are dreptul
să formuleze cereri, să depună concluzii, să ridice
excepţii, să se folosească de căile de atac, dar numai în
ceea ce priveşte latura penală a cauzei indiferent dacă
acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea sa
prealabilă sau din oficiu.
15.
Partea civila in procesul penal;
Persoana vătămată care
exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se
numeşte parte civilă. Calitatea de parte civilă în procesul
penal o poate avea atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material sau moral prin
săvârşirea unei infracţiuni. În procesul penal acţiunea
civilă poate fi alăturată celei penale şi prin intermediul
ei se urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Rezolvarea concomitentă în procesul penal a acţiunii penale şi a
acţiunii civile contribuie la o mai bună soluţionare a cauzei,
având în vedere că ambele acţiuni îşi au sorgintea în
acelaşi fapt ilicit. Prin constituirea ca parte civilă în procesul
penal, persoana vătămată are avantajul obţinerii mai rapide
a despăgubirilor la care este îndreptăţită, fără
să fie nevoită să aştepte soluţionarea laturii penale
mai întâi. civile în procesul penal şi moştenitorii
victimei.Constituirea de parte civilă se poate face în scris sau oral, în
tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii numai în
faţa primei instanţe, până la citirea actului de sesizare.
Partea civilă are în cadrul procesului penal o serie de drepturi şi
obligaţii. Astfel are dreptul să solicite despăgubiri pentru daunele
produse prin infracţiune, să ceară adminstrarea de probe în
acest sens, să exercite căile de
atac, poate renunţa la despăgubiri.
Corelativ ea are şi anumite obligaţii ce derivă din necesitatea
de a se conforma la normele de conduită procesuală: să respecte
ordinea desfăşurării anumitpr activităţi, să
precizeze cuantumul despăgubirilor, să prezinte situaţii
explicative legate de întinderea prejudiciului, etc.
16.
Partea responsabila civilmente in procesul penal;
Partea responsabilă civilmente este persoana
fizică sau juridică ce răspunde potrivit legii civile, pentru
pagubele cauzate prin fapta comisă de inculpat. În materie civilă
există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină
şi altor persoane decât acelea care au săvârşit fapta, spre
deosebire de răspunderea din dreptul penal care este personală.
Astfel, părţi responsabile civilmente pot fi:
- părinţii pentru faptele ilicite
săvârşite de copiii lor minori;
-comitenţii pentru prejudiciile cauzate
de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate;
- institutorii şi meşteşugarii
pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;
- persoanele care au dobândit de la un
gestionar bunuri sustrase de acesta
din gestiune şi în afara obligaţiilor de
serviciu ale acestuia, cunoscând
că gestionează astfel de bunuri
- Fondul de protecţie a victimelor
străzii
Partea responsabilă civilmente poate participa în
procesul penal dacă îşi manifestă iniţiativa de a participa
sau dacă este introdusă în cauză, la cererea celor
interesaţi sau din oficiu. Principala obligaţie pe care o are partea
responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau
alături de inculpat.
17.
Subiectii procesuali care pot inlocui partile in procesul penal;
Substituţii procesuali
Substituţii procesuali sunt subiecţii
care îndeplinesc activităţi procesuale, în cazurile anume
prevăzute de lege, în nume propriu,pentru realizarea unui drept al altei
persoane. Astfel, art.222 alin. (5)arată că „Plângerea se poate face
şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau
de către copilul major pentru părinţi. Persoana
vătămată poate să declare că nu-şi
însuşeşte plângerea”. Spre deosebire de reprezentant, care
acţionează în numele şi interesul părţii pe care o
reprezintă, substitutul procesual acţionează în numele său,
dar în interesul părţii, având dreptul, şi nu obligaţia,
să acţioneze, atunci când consideră necesar.
Persoanele pentru care acţionează
substituţii procesuali pot infirma actele procesuale efectuate de
aceştia (persoana pentru care s-a făcut plângerea poate declara
că nu-şi însuşeşte plângerea), organul judiciar urmând
să înceteze urmărirea penală.
Dacă acţionează mai mulţi
substituţi procesuali (soţul, fratele, copilulmajor,
apărătorul), întocmind cu toţii acte procesuale, acestea vor
rămâne valabile, fiind considerate ca un singur act.
18.
Aparatorul in procesul penal;
Între participanţii la procesul penal,
apărătorul are o poziţie specială, în sensul că nu
este parte în proces, dar se situează pe poziţia procesuală a
părţii ale cărei interese le susţine şi poate
exercita, în principiu, toate drepturile acesteia. Apărător în
procesul penal poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocaţi.
Profesia de avocat se exercită numai de
avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, iar baroul
este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din
municipiul Bucureşti
Pentru a dobândi calitatea de avocat, membru al unui
barou, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- este cetăţean român şi are
exerciţiul drepturilor civile şi politice,
- este licenţiat al unei
facultăţi de drepr sau este doctor în drept,
- nu se află în vreun caz de nedemnitate
prevăzut de lege,
- este apt din punct de vedere medical pentru
exercitarea
profesiei.
Apărătorul acordă părţii pe
care o apără asistenţă juridică, aceasta constând în:
consultaţii şi cereri, asistenţă şi reprezentare în
faţa organelor judiciare, redactare de acte, etc. . De regulă,
asistenţa juridică în cursul procesului penal este facultativă,
adică părţile au libertatea să-şi angajeze sau nu
apărător, dar există şi cazuri în care legea prevede
că asistenţa juridică este obligatorie. Apărătorul are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire
penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau
inculpatului căruia îi asigură apărarea, poate formula cereri
şi depune concluzii, poate lua contact cu inculpatul arestat, se poate
plânge împotriva actelor şi măsurilor procesuale dispuse, iar în
cursul judecăţii exercită drepturile părţii pe care o
asistă.
19.
Actiunea penala (subiecti, obiect, trasaturi, momente);
Acţiunea penală este mijlocul prin
intermediul căruia se realizează tragerea la răspundere
penală şi pedepsirea celui vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni.
Actul prin care se porneşte acţiunea penală
împotriva cuiva, se numeşte act de inculpare.
Ordonanţa procurorului sau rechizitoriul sunt
cele mai uzuale acte de inculpare.
Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere
penală a infractorului. Acţiunea penală se exercită în tot
cursul procesului penal.
Subiectul activ principal al acţiunii penale şi titular al acesteia
este întotdeauna statul. Statul exercită acţiunea penală prin
intermediul procurorului.
Subiect activ secundar al acţiunii penale este persoana
vătămată prin infracţiune.
Subiect
pasiv al acţiunii penale este întotdeauna persoana care a comis
infracţiunea şi care este trasă la răspundere penală.
Întrucât răspunderea penală este personală şi acţiunea
penală este personală, exercitându-se împotriva celui ce a săvârşit
infracţiunea.
Trăsături specifice:
- acţiunea penală aparţine
statului, care prin organele sale specializate are dreptul să tragă
la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni
- acţiunea penală este obligatorie,
întrucât infracţiunile sunt fapte socialmente periculoase pentru
reprimarea cărora statul este dator să intervină.
- acţiunea penală este
indisponibilă deoarece odată pusă în mişcare, ea nu poate
fi retrasă, ci trebuie continuată până la epuizarea ei prin
rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza
penală.
- acţiunea penală este
indivizibilă, exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor
participanţilor la infracţiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi
participanţi la săvârşirea infracţiunii, acţiunea
penală se extinde şi asupra acestora.
- acţiunea penală este
individuală, adică poate fi exercitată numai împotriva
inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii
penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Cele trei momente principale ale
desfăşurării acţiunii penale sunt:
- punerea în mişcare a acţiunii
penale
- exercitarea acţiunii penale
- stingerea acţiunii penale.
20.
Cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penala;
Acţiunea penală are rolul de a dinamiza
desfăşurarea procesului penal, dar în anumite situaţii legea
înlătură acestă aptitudine funcţională, astfel că
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai
poate fi exercitată. .
Cauzele prevăzute în articolul 10 din
Codul de procedură penală pot fi împărţite în două
mari categorii: cauze care indică lipsa de temei a acţiunii penale
şi cauze care indică lipsa de obiect a acţiunii penale. Primele
sunt prevăzute de la litera “a” la “e”, iar celelalte de la litera “f” la
“j”.
-Fapta nu
există
-Fapta nu este
prevăzută de legea penală
-Fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
-Fapta nu a fost
săvârşită de învinuit sau de inculpat
-Faptei îi
lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii
-Există una
din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
-Lipseşte
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută
de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
-A intervenit
amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau după caz,
radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.
-A fost
retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat
ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală
-S-a dispus
înlocuirea răspunderii penale
-Există o
cauză de nepedepsire prevăzută de lege
-Există
autoritate de lucru judecat
21.
Actiunea civila (conditii, elemente, trasaturi);
Acţiunea civilă este instrumentul juridic
prin care sunt traşi la răspundere civilă inculpatul şi
partea responsabilă civilmente deoarece prin infracţiunea comisă
s-au încălcat şi normele dreptului civil, astfel încât fapta va
atrage atât răspunderea penală cât şi răspunderea
civilă
Pentru ca acţiunea civilă să fie
exercitată în procesul penal, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a)
Infracţiunea
săvârşită să fi produs un prejudiciu ( material sau moral
b)
b)
Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să
existe legătură de cauzalitate.
c)
c)
Prejudiciul să fie cert, adică sigur atât sub aspectul
existenţei sale cât şi sub aspectul posibilităţilor de
evaluare
d)
Prejudiciul
să nu fi fost reparat
e)
Repararea
prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau
juridică îndreptăţită.
Elemente
Obiectul acţiunii
civile este tragerea la răspundere civilă a
inculpatului şi eventual şi a părţii responsabile
civilmente. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile
în natură sau prin plata unui echivalent bănesc. Repararea în
natură are loc prin: restituirea lucrului, restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea
totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de
reparare.
Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt:
- partea civilă,
adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau
material
- Ministerul Public
care poate exercita acţiunea civilă în faţa instanţei de
judecată atunci când partea vătămată este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă
- instanţa de
judecată, în aceleaşi situaţii ca mai sus, este obligată
să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt:
- inculpatul, care
este şi subiect pasiv principal al acestei acţiuni, întrucât el este
cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracţiunii.
- partea responsabilă civilmente este
persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit
legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.
Trăsăturile acţiunii civile
Faţă
de acţiunea penală, acţiunea civilă este disponibilă,
accesorie acţiunii penale şi poate fi îndreptată împotriva altor
persoane decât învinuitul sau inculpatul.
Declanşarea acţiunii civile se face
prin manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se
constitui parte civilă, putând renunţa la calitatea sa pe parcursul
procesului penal.
Aceasta poate fi exercitată numai în
cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală.
Poziţia de dependenţă conduce la exercitarea ei numai
faţă de inculpat, partea responsabilă civilmente şi,
eventual, moştenitorii sau succesorii lor.
22.
Exercitarea actiunii civile in procesul penal;
Acţiunea civilă parcurge
trei etape în desfăşurarea procesului penal: declanşarea ei,
exercitarea şi rezolvarea.
Faţă de disponibilitatea acesteia,
parcurgerea tuturor etapelor nu este obligatorie, partea civilă putând
renunţa (cu excepţiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie
acţiunii penale, când aceasta se stinge, automat se va stinge şi
acţiunea civilă.
Dreptul de opţiune
Pentru a se exercita dreptul de opţiune,
trebuie să coexiste cele două căi prin care se pot cere
despăgubirile civile:
a) să fie declanşat procesul penal,
implicit acţiunea penală pusă în mişcare;
b) să existe posibilitatea
exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
Pornirea acţiunii civile se
face prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă contra
învinuitului sau inculpatului şi, eventual, a persoanei responsabile
civilmente.
Constituirea de parte civilă se face
printr-o declaraţie dată în cursul urmăririi penale sau, în
faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare.
Exercitarea
acţiunii civile din oficiu
Acţiunea
civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Exercitarea
acţiunii civile la instanţa civilă
Potrivit art. 20
alin. (1), „Persoana vătămată constituită parte civilă
în procesul penal poate să pornească acţiunea în faţa
instanţei civilă, dacă instanţa penală, prin
hotărârea rămasă definitivă, a lăsat
nesoluţionată acţiunea civilă”.
În alin. (2) se arată că „În
cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu,
dacă se constată prin probe noi că paguba şi daunele morale
nu a fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei
acţiuni la instanţa civilă”.
Articolul 20 alin. (3) prevede şi
situaţia în care „persoana vătămată se poate adresa cu
acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale
şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după
pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă”.
Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
23. Rezolvarea actiunii civile in procesul penal;
Instanţa penală are patru
posibilităţi [art. 346 alin. (2), (3) şi (4)]:
-nu acordă despăgubiri civile,
respingând acţiunea civilă ca lipsită de temei;
-admite acţiunea civilă în total sau
în parte;
- nu soluţionează acţiunea
civilă;
-disjunge acţiunea civilă, pe care o
rezolvă separat.
24. Competenta in materie penala (notiune, forme);
Noţiunea de competenţă poate fi definită ca fiind capacitatea pe care o are un organ judiciar
penal de a se ocupa de o anumită cauză penală
Formele competenţei
-Competenţa
funcţională (după
atribuţiile organului judiciar) determină categoriile de
activităţi pe care le poate desfăşura fiecare organ
judiciar.
-Competenţa
materială stabileşte care organ
judiciar dintre cele de acelaşi tip, se va ocupa de soluţionarea
cauzei, ţinând seama de infracţiunea comisă.
-Competenţa
personală este determinată de
calitatea pe care o are făptuitorul
-Competenţa
teritorială este dată de locul
unde a fost săvârşită fapta prevăzută de legea
penală şi se determină având în vedere organele judiciare penale
de acelaşi fel şi de acelaşi grad, deci pe linie orizontală
25.
Competenta judecatoriei si a tribunalului militar;
Din punct de vedere al
competenţei funcţionale, judecătoriile judecă numai
în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte competenţa
materială judecă toate infracţiunile, cu excepţia celor
date prin lege în competenţa altor instanţe. Judecătoriile mai
soluţionează şi alte cauze, anume prevăzute de lege.
Competenţa teritorială se stabileşte potrivit articolelor 30
şi 31 din Codul de procedură penală.
În fiecare judeţ al
ţării funcţionează două sau mai multe
judecătorii, iar în municipiul Bucureşti, în fiecare sector
funcţionează câte o judecătorie.
La judecătoriile din municipiile
Tribunalele militare judecă potrivit competenţei funcţionale
la fel ca şi judecătoriile numai în primă instanţă,
iar din punct de vedere al competenţei materiale şi personale
judecă infracţiunile prevăzute în articolele 331-352 din Codul
penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în
legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la
gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa
altor instanţe. Mai soluţionează şi alte cauze anume
prevăzute de lege.
În ţară există 4 tribunale militare în
municipiile Bucureşti,
26.
Competenta tribunalului si a Tribunalului Militar Teritorial;
Tribunalele judecă prin prisma competenţei
funcţionale, în primă instanţă şi în recurs şi
soluţionează conflictele de competenţă ivite între
judecătoriile din raza sa teritorială.
Potrivit competenţei materiale, ca primă
instanţă tribunalul judecă anumite infracţiuni cu un grad
ridicat de pericol social cum ar fi: omorul, omorul calificat şi deosebit
de grav, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, tâlhăria
calificată, violul calificat, luarea şi darea de mită,
infracţiunile de contrabandă dacă au avut ca obiect arme,etc.
În fiecare judeţ
şi în municipiul Bucureşti funcţionează câte un tribunal
având sediul în localitatea reşedinţă de judeţ.
Secţiile maritime şi fluviale ale
tribunalelor
Tribunalul Militar
Teritorial judecă în primă
instanţă şi în recurs şi mai soluţionează
conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare.
Potrivit competenţei
materiale şi personale, Tribunalul Militar Teritorial judecă în
primă instanţă infracţiunile pe care le judecă
tribunalele în primă instanţă,
dar săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de
către militari până la gradul de colonel inclusiv, precum şi
alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
Există un singur
tribunal militar teritorial cu sediul în municipiul Bucureşti, având competenţă
pentru tot teritoriul ţării.
27.
Competenta curtii de apel si a Curtii Militare de Apel;
Curţile de
apel judecă în primă
instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează
conflictele de competenţă ivite între judecătoriile şi
tribunalele aflate în raza sa teritorială
În primă
instanţă curţile de apel judecă infracţiunile
prevăzute în articolele 155-173 din Codul penal, infracţiunile
privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi
speciale, infracţiunile prevăzute în art. 253/1, art. 273-276 când
s-a produs o catastrofă de cale ferată şi 356-361 din Codul
penal. Mai judecă de asemenea infracţiunile săvârşite de:
- judecătorii de
la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe
lângă aceste instanţe precum şi de avocaţi, notari publici,
executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai
camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de
la Curtea de Conturi;
- şefii cultelor
religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri
ai înaltului cler care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al
acestuia;
- magistraţii
asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de
Apel, precvum şi de procurorii de la parchetele de lângă aceste
instanţe;
- membrii Curţii
de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul
Poporului precum şi alte cauze date
prin lege în competenţa lor.
Tot curţile de
apel mai judecă şi cererile prin care s-a solicitat extrădarea
sau transferul persoanelor condamnate în străinătate.
Ca instanţă de apel,
judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale
în primă instanţă.
Ca instanţă de recurs,
judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de
judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date
în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege.
În ţară
există 15 curţi de apel, fiecare având în circumscripţia sa mai
multe judeţe.
Curtea
Militară de Apel judecă în
primă instanţă, în apel şi în recurs şi
soluţionează conflictele de competenţă ivite între
tribunalele militare şi Tribunalul Militar Teritorial.
În primă
instanţă, Curtea Militară de Apel judecă infracţiunile
prevăzute de Codul penal în articolele 155-173 şi 356-361,
săvârşite de militari, infracţiunile săvârşite de
judecătorii tribunalelor militare şi ai Tribunalului Militar
Teritorial, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de
pe lângă aceste instanţe.
Ca instanţă
de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate în primă instanţă de tribunalul militar
teritorial, iar ca instanţă de recurs judecă recursurile
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalul militar în primă
instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului
militar teritorial, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În ţară
există o singură Curte Militară de Apel, cu sediul în municipiul
Bucureşti având competenţă pentru întreg teritoruil
ţării.
28.
Competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie;
Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de
Justiţie) judecă în primă instanţă, în recurs şi
în recurs în interesul legii. De asemenea, ea mai soluţionează
conflictele de competenţă în cazurile în care această instanţă
este instanţa superioară comună, cazurile în care cursul
justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare şi alte cauze
anume prevăzute de lege.
În primă
instanţă judecă infracţiunile săvârşite de
- deputaţi, senatori,
europarlamentari,
- membrii Guvernului,
- judecătorii
Curţii Constituţionale,
- membrii Consiliului
Superior al Magistraturii,
- judecătorii Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
- procurorii de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- mareşali, amirali,
generali şi chestori,
- alte cauze date prin lege
în competenţa sa.
În recurs, judecă
recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă
instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de
apel, recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate ca instanţe
de apel de curţile de apel şi
curtea militară de
apel, precum şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în interesul
legii.
Fiind instanţa supremă
a statului, are competenţa extinsă asupra întregului teritoriu al
ţării.
29.
Prorogarea de competenta;
Prorogarea
de competenţă constă în extinderea competenţei unui
organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi
sunt date în competenţă. Cele mai întâlnite cazuri de prorogare de
competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea.
Indivizibilitatea este o
stare de legătură între cauze care impune reunirea într-un singur
complex de fapte şi inculpaţi ce va fi judecat de o singură instanţă.
Exista 3 cazuri de
indivizibilitate
1. când la
săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane
(participaţia penală )
2. când două sau
mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act
(concursul ideal de infracţiuni )
3. când mai multe acte
materiale alcătuiesc prin voinţa legii o singură
infracţiune (continuată, complexă, sau de obicei ).
Conexitatea este o stare de legătură între cauze care
impune reunirea lor în vederea soluţionării împreună. Cazurile
de conexitate sunt:
1. când două sau
mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una
sau mai multe presoane împreună, în acelaşi timp sau în acelaşi
loc.
2. când două sau
mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori loc diferit,
după o prealabilă înţelegere între infractori.
3. când o
infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni
sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni ori e
săvârşită pentru a înlesni sustragerea de la răspundere
penală a făptuitorului pentru altă infracţiune
4. când între două
sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea
cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
30. Incompatibilitatea,
abtinerea si recuzarea;
Incompatibilitatea constă
în interdicţia impusă unui judecător de lege de a participa la
judecarea unei cauze penale, pentru a se asigura imparţialitatea şi
obiectivitatea în judecarea şi soluţionarea acelei cauze. Legea
prevede şi pentru procurori şi grefieri cazuri de incompatibilitate,
precum şi pentru organele de cercetare penală, experţi şi
interpreţi.
rudenia sau căsătoria determină
incompatibi¬litatea şi atunci când intervin între unul din membrii
completului de judecată şi procuror sau grefierul de
şedinţă.
Când una persoanele
aflate în situaţii de incompatibilitate îşi manifestă
voinţa de a nu participa la procesul penal, ea se va abţine. Acest lucru se
concretizează în declaraţia de abţinere ( pentru grefier sau
judecător ) ori în cererea adresată de procuror conducătorului
parchetului. Dacă persoana aflată în situaţie de incompatibilitate
nu se abţine, ea poate fi recuzată de către oricare dintre
părţi.
Prin recuzare se
înţelege manifestarea de voinţă a unei părţi prin care
se solicită ca persoana aflată în situaţii de incompatibilitate
să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea
instanţei de judecată. Cererea de recuzare se formulează oral
sau în scris, legea impunând părţii să indice în mod
exprespentru fiecare persoană recuzată cazul de incompatibilitate
invocat, cu toate temeiurile de fapt cunoscute. Pentru a se împiedica abuzul de
drept în materia incompatibilităţii,este posibilă numai
recuzarea judecătorilor care compun completul de judecată
31.
Declinarea de competenta, conflictul de competenta si exceptia de necompetenta;
Declinarea de competenţă
Pentru a putea fi respectate întocmai normele
de competenţă, legea prevede posibilitatea pentru organul judiciar,
care constată că nu este competent a rezolva o anumită
cauză penală, să o înainteze organului ju¬diciar competent,
operând astfel instituţia declinării. Declinarea competenţei se
dispune printr-o sentinţă de declinare definitivă, care nu poate
fi, deci, atacată prin nicio cale ordinară de atac, respectiv, apel
sau recurs.
Conflictele de
competenţă apar fie când două instanţe se recunosc
competente a judeca aceeaşi cauză ( conflict pozitiv de
competenţă ), fie când două sau mai multe instanţe
judecătoreşti îşi declină competenţa una în favoarea
celeilalte ( conflict negativ de competenţă ).
Rezolvarea conflictelor de
competenţă se face de instanţa superioară ierarhic
comună. Când conflictul se iveşte între o instanţă
militară şi una civilă, competenţa de soluţionare a
conflictului de competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Excepţia de
necompetenţă reprezintă mijlocul legal prin care se permite invocarea lipsei
de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se
desfăşoară procedura judiciară, solicitându-se desesizarea
acestuia.
Titularii excepţiilor de
necompetenţă sunt: instanţa de judecată, din oficiu;
procurorul; părţile
32. Probele (notine,
clasificare, obiectul activitatii de probare);
Articolul
63 alin. (1) defineşte proba ca fiind orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Noţiunea de probă nu se
confundă cu cea de probare, ca activitate de strângere şi verificare
a probelor.
clasificare
După caracterul
procesual, probele se clasifică în
- probe în sprijinul învinuirii
şi
- probe în sprijinul
apărării.
După
realităţile la care se referă
- probe preexistente (
realităţi anterioare săvârşirii faptei ) şi
- probe survenite (
realităţi generate de activitatea infracţională, percepute
sau survenite în momentul comiterii sau ulterior acesteia )
În raport cu izvoarele lor
- probe imediate ( primare
), adică probele obţinute de la prima sursă
- probe mediate ( secundare
), adică probele obţinute de la a doua sursă
După legătura lor
cu obiectul probaţiunii
- probe directe, cele care
dovedesc în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului şi
- probe indirecte, cele
care nu dovedesc în mod direct vinovăţia acestuia, dar care
coroborate, duc la concluzia că fapta a fost sau nu comisă de
făptuitor.
Obiectul
probării
(thema probandum) este constituit din ansamblul faptelor sau
împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul
soluţionării cauzei penale.
Existenţa normelor juridice nu trebuie
dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute1.
Obiectul concret al activităţii de
probare nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat.
a) 33. Cerintele probelor, sarcina administrarii lor si
aprecierea probelor
b) Admisibilitatea. In principiu, orice probă este admisibilă. In acest
sens, art. 67 prevede că părţile pot propune probe şi cere
administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba
este concludentă şi utilă. Prin excepţie, există
şi situaţii când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.
c) Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu
procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite
(relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit
victima).
d) Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în
cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului
(relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din
buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin
clarificarea elementelor necunoscute.
d) Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind
concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. O
probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte
sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.
Toate probele utile sunt
concludente, însă nu orice probă concludentă este şi
utilă. Pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele
trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă
legătură cu soluţionarea procesului (pertinente), să
aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară administrarea lor
(utile).
Sarcina administrării probelor
Pornind
de la principiile rolului activ al organelor judiciare şi al aflării
adevărului în procesul penal, sarcina administrării probelor revine
organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată
În
vederea apărării intereselor legale în cadrul procesului penal,
părţile au dreptul să propună probe şi să
ceară administrarea lor organelor de urmărire penală sau
instanţei de judecată.
În realizarea sarcinii lor de a administra
probe, organele judiciare trebuie sprijinite de cei care le cunosc sau
deţin mijloace de probă.
Aprecierea probelor este momentul procesului penal în care munca depusă de către
organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi
părţi se concretizează în soluţia ce va fi adoptată în
urma acestei activităţi.Prin aprecierea probelor, ca operaţie
finală a activităţii de administrare a lor, organele judiciare
determină măsura în care acestea le formează convingerea că
faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în
realitate.
34.
Declaratiile partilor;
Primele mijloace de
probă menţionate de lege sunt declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului
Declaraţiile
învinuitului sau inculpatului pot fi
obţinute în cadrul procesului penal prin trei procedee:
declaraţia
scrisă personal de acesta,
declaraţia
obţinută prin ascultare şi consemnată de organul judiciar,
confruntarea cu
alte persoane
Învinuitul sau inculpatul
va fi ascultat în faţa organului judiciar care l-a chemat, însă ori
de câte ori el se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a
fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa
procedează la ascultarea lui la locul în care se află, excepţie
făcând cazurile când legea prevede altfel.
Declaraţiile
părţii vătămate, ale părţii civile şi ale
părţii responsabile civilmente
făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului
numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Modul de ascultare a
părţii vătămate, părţii civile şi
părţii responsabile civilmente este acelaşi cu cel prevăzut
pentru învinuit sau inculpat, dispoziţiile legale aplicându-se
corespunzător.
35.
Declaratiile martorilor;
Declaraţiile
martorilor constituie unul din cele mai frecvent folosite mijloace de probă
în procesul penal.
Martorul este persoana
care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în
procesul penal. Organele judiciare au dreptul să asculte ca martor orice
persoană care are cunoştinţe despre cauză, chiar dacă
nu a împlinit 14 ani, iar în acest caz ascultarea sa se face în prezenţa
unuia din părinţi sau a reprezentantului legal.
Martorul invitat
să declare ceea ce ştie nu se poate sustrage de la obligaţia
relatării decât în condiţiile prevăzute de lege. Astfel,
soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt
obligate să depună ca martori.
Ascultarea martorului începe cu identificarea
lui prin nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie, apoi este
întrebat dacă este rudă cu părţile, în ce raporturi se
află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe
urma infracţiunii. După aceasta, martorul depune jurământul
prevăzut de lege, iar dacă din motive de conştiinţă
şi confesiune nu poate depune jurământul, atunci se obligă
să spună adevărul. Mărturia mincinoasă se
pedepseşte cu închisoare şi acest aspect este adus la
cunoştinţa martorului de către organul judiciar care
procedează la ascultarea sa. După ce martorul a făcut
declaraţii în legătură cu faptele sau împrejurările care
trebuie constatate, i se pot pune întrebări. Modul de ascultare este
similar cu cel prevăzut pentru învinuit sau inculpat şi pentru
părţi.
36.
Inscrisurile;
În cauzele penale se
folosesc ca mijloace de probă şi înscrisurile, însă pe o scară
mai redusă decât în procesul civil. Ele constituie mijloace de probă
în măsura în care în conţinutul lor se arată fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg doar actele
care prin conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului,
fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte
mijloace de probă.
Cele mai importante
înscrisuri sunt procesele verbale încheiate de organele judiciare, legea
considerându-le mijloace de probă. Sunt de asemenea mijloace de probă
procesele verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe,
dacă legea prevede aceasta.
37.
Interpretarile si inregistrarile audio, video si fotografiile;
Interceptările
şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip
de suport ale unor convorbiri ori comunicări, se vor efectua cu
autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, dacă
sunt date şi indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea
penală se efectuează din oficiu , iar interceptarea şi
înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului .
Autorizarea se dă
pentru o durată de 30 de zile care poate fi prelungită. Durata
maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Intereceptările
şi înregistrările se efectuează de către procuror sau de
organul de cercetare penală, iar în cazuri urgente, temeinic justificate,
procurorul poate dispune cu titlu provizoriu, prin ordonanţă
motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau
comunicărilor, fiind obligat să comunice acest lucru instanţei
de judecată în maxim 24 de ore.
Aceste dispoziţii se
aplică atât înregistrărilor sau interceptărilor audio cît
şi celor de imagini ( video ).
Convorbirile
înregistrate sunt redate integral, în formă scrisă şi se
ataşează la procesul verbal încheiat în acest scop, fiind certificate
pentru autenticitate de organul de cercetare penală, cu
contrasemnătura procurorului care supraveghează sau efectuează
urmărirea penală în cauză. Toate înregistrările şi
interceptările pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a
părţilor, sau din oficiu.
38.
Perchezitia;
Când persoana căreia i
s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestuia, precum şi ori de câte ori
există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este
necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, instanţa de
judecată poate dispune efectuarea ei. Percheziţia domiciliară
se dispune de către judecător prin încheiere motivată, iar
cea corporală se poate dispune de organul de cercetare penală,
de procuror sau de judecător.
Ridicarea de obiecte
şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se pot face
între orele 6 şi 20, iar în celelate ore numai în caz de infracţiune
flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze
într-un local public. Percheziţia începută între orele 6 şi 20,
poate continua şi în timpul nopţii.
39.
Cercetarea locului faptei si reconstitirea;
Când este necesar
să se facă constatări cu privire la situaţia locului
săvârşirii infracţiunii, să se descopre şi să se
fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de
probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost
săvârşită, se va efectua cercetarea la faţa locului.
Dacă organul judiciar
găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date,
poate proceda la efectuarea unei reconstituiri
la faţa locului, în întregime sau în parte a modului şi a
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.
Despre efectuarea
cercetării la faţa locului ori a reconstituirii, se încheie un proces
verbal ce poate fi însoţit de schiţe, fotografii sau desene.
40. Deosebiri si asemanari intre
constatarile tehnico-stiintifice si expertiza;
Subiecte sem I Procedura penala
·
Principiile fundamentale ale procesului penal (Enumerare
și prezentare pe scurt)
·
Fazele procesului penal (Enumerare, prezentare pe scurt,
comparație între noțiunea de fază a procesului penal și
etapă a procesului penal)
·
Organele judiciare (Enumerare, prezentare pe scurt)
·
Asemănări și deosebiri dintre
acțiunea penală și acțiunea civilă (2 asemănări
și 4 deosebiri)
·
Cauzele de stingere ale acțiunii penale (enumerare, prezentare pe scurt)
·
Comparație între instituția recuzării
și cea a strămutării ( Definirea noțiunilor, Prezentarea pe
scurt, 3 deosebiri)
·
Soluțiile ce pot fi date în cadrul acțiunii
civile
·
Analizați art. 16 lit. d (există o cauză justificativă
sau de neimputabilitate) și art. 16 lit. i (există o cauză de
nepedepsire prevăzută de lege) arătând 3 deosebiri.
·
Comparație
între nulitatea absolută și nulitatea relativă ( Definiți
nulitatea, Clasificare, Cine poate
invoca nulitatea absolută/nulitatea relativă, Momentul până la
care poate fi invocată nulitatea absolută/relativă)
·
Cazurile de
încetare de drept a măsurilor preventive;
·
Termenele (Noțiune, Clasificare, Sancțiune)
·
Măsurile de
supraveghere tehnică (Enumerare, Definirea pe scurt al fiecărei
noțiuni)
·
Comparație
între reținere și arestarea preventivă ( Cine o poate dispune/
Fazele procesuale în care poate fi dispusă/ Față de cine poate
fi dispusă/ Perioada pentru care poate fi dispusă)
·
Persoanele care nu
pot fi martori în procesul penal. Persoanele care pot refuza să
depună mărturie în procesul penal.
·
Percheziția domiciliară : Judecătorul de
drepturi și libertăți
·
Judecătorul de cameră preliminară
·
Competența
teritorială; Enumerați 4 cazuri de competență
personală ale Curții de Apel și 4 cazuri de competență
personală ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
·
Percheziția corporală și a vehiculelor
·
Competența teritorială în cazul
infracțiunilor săvârșite în străinătate
·
Prezumția de nevinovăție
·
Principiul libertății și siguranței
·
Reținerea;Controlul judiciar pe cauțiune
·
Controlul judiciar;Arestul la domiciliu
·
Arestarea
preventivă;Avocatul participant la procesul penal (Drepturi,
Obligații)
·
Consultarea dosarului (în faza de urmărire
penală, judecată)
·
Cazurile de asistență juridică obligatorie
a suspectului/inculpatului
·
Cazurile de asistență juridică obligatorie
a persoanei vătămate/părții responsabile civilmente
·
Citația; Enumerați cazurile în care
acțiunea civilă poate fi introdusă exclusiv la instanța
civilă
·
Enumerați cazurile de reunire obligatorie (
indivizibilitate)
·
Strămutarea ( procedură, competență,
efecte)
·
Locul de citare;Amenda judiciară (Procedura de
anulare sau reducere, competență, termen de introducere)
·
Drepturile și
obligațiile procesuale ale inculpatului
·
Drepturile și obligațiile procesuale ale
persoanei vătămate
·
Enumerați 10 infracțiuni pentru care
urmărirea penală poate fi efectuată doar de procuror
·
Conflictul de competență (procedură,
cazuri, efecte)
·
Procedura abținerii (cine o poate invoca,
procedură, soluții, efecte)
·
Excepția de necompetență (Clasificare,
Cine o poate invoca, Termen, Efecte)
·
Probele (Clasificare, Valoare probatorie)
·
Enumerați cazurile în care instanța penală
lasă nesoluționată acțiunea civilă
·
Enumerați cazurile în care suspectul/inculpatul
poate cere continuarea procesului penal
·
Procedeul probatoriu al constatării
·
Procedeul probatoriu al expertizei; Calculul termenelor procedurale și
substanțiale.