DREPT
PROCESUAL PENAL 1
1. APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE IN SPATIU SI
TIMP
La baza aplicării normelor procesual-penale în
spaţiu se află principiul
teritorialităţii în conformitate cu care legea
procesual-penală este exclusiv teritorială şi nu se poate aplica
decât actelor procesuale sau procedurale efectuate în ţară.
Aplicarea legii procesual-penale în
timp se încadrează între cele două momente specifice
acţiunii oricărei legi: intrarea
în vigoare şi ieşirea din vigoare. Aplicarea
legii procesual-penale în timp este guvernată de principiul
activităţii, ceea ce înseamnă că legea se
aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul
ieşirii sale din vigoare.
2. RAPORTUL JURIDIC PROCESUAL PENAL
Săvârşirea unei infracţiuni dă
naştere unui raport de conflict, iar prin
aducerea acestui conflict în faţa organelor judiciare, în vederea
soluţionării, se creează un raport juridic procesual penal.
Raporturile juridice care apar în cadrul procesului
penal şi sunt reglementate de normele procesual penale, poartă
denumirea de raporturi juridice
procesual penale.
Ca orice raport juridic şi raportul juridic
procesual penal are ca elemente
constitutive:
o
Subiecţii
raportului juridic procesual penal sunt participanţii la procesul penal
şi anume:
A. Organele judiciare
sunt:
a) în faza de urmărire
penală: organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de
drepturi și libertăți
b) în faza de judecată:
instanţa de judecată; procurorul; judecătorul de cameră
preliminară
B. Părţile
sunt:
inculpatul; partea civilă; partea responsabilă civilmente.
C. Subiecți
procesuali principali
sunt:
suspectul și persoana vătămată
D. Alți subiecți
procesuali
sunt:
martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de
constatare, precum și orice alte persoane sau organe
o
Conţinutul
raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor pe care le au participanţii la procesul penal.
o
Obiectul raportului juridic
procesual penal îl constituie stabilirea existenţei sau inexistenţei
raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport
juridic.
3-8
PRINCIPII
Principiile
fundamentale în procesul penal român sunt următoarele:
- Legalitatea procesului penal
- Separarea funcțiilor
judiciare
- Prezumția de nevinovăție
- Aflarea adevărului
- Ne bis in idem
- Obligativitatea punerii în mișcare
și
a exercitării acțiunii penale
- Caracterul echitabil și
termenul rezonabil al procesului penal
- Dreptul la libertate și
siguranță
- Dreptul la apărare
- Respectarea demnității
umane și
a vieții
private
- Limba oficială și
dreptul la interpret
Principiul
legalității
procesului penal
Principiul
legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan
particular a principiului general al legalităţii consacrat în art. 1
alin. (5) din Constituţie, unde se arată că „respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Consacrat ca
o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 alin. (1) se
arată că procesul penal se desfăşoară atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege.
Principiul
separării funcțiilor
judiciare
În cadrul
procesului penal se exercită următoarele funcții
judiciare:
- funcția de urmărire
penală
- funcția de dispoziție
asupra drepturilor și libertăților
fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală
- funcția de verificare a
legalității trimiterii ori netrimeterii în judecată
- funcția de judecată
Principiul
prezumției de
nevinovăție
Noului Cod
de procedură penală prevede la art. 4 alin. 1 că „orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăției
sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Din acest
principiu decurg următoarele consecințe:
- suspectul/inculpatul trebuie
să fie privit de către organele judiciare ca fiind nevinovat
până la pronunțarea unei hotărâri penale
definitive
- prezumția de nevinovăție
are un caracter relativ
- este principala garanție,
care asigură suspectului/inculpatului dreptul la o apărare
efectivă
- este asigurat dreptul
inculpatului la un proces echitabil
- este asigurată imparțialitatea
judecătorilor
- când se dispune o
măsură preventivă, judecătorii nu se pronunță
asupra vinovăției inculpatului
- organele judiciare au obligația
de a administra probe, pentru a face dovada vinovăției
suspectului/inculpatului
- inculpatul are dreptul de a
propune probe pentru a-și dovedi vinovăția
(nu obligația)
- orice îndoială privind
vinovăția suspectului/inculpatului profită acestuia.
Principul
aflării adevărului
Conform
acestui principiu organele judiciare au obligația de a asigura, pe
bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și
împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului.
A afla
adevărul înseamnă a lămuri cauza sub toate împrejurările,
astfel organele judiciare au obligația de a stabili factorii
ce au favorizat săvârșirea infracțiunii, modul în care a
fost săvârșită, scopul pentru care a
fost săvârșită, mijloacele folosite
etc.
Pentru a da
eficiență
acestui principiul Noul Cod de procedură penală prevede la art. 5
alin. 2, obligația
organelor judiciare de a strânge și
de a administra probe atât în favoarea cât și
în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Aflarea
adevărului este realizată și prin dreptul părților
de a propune probe, de a ridica excepții, sau de a ataca
încheierile sau hotărârile pronunțate de instanță.
Principiul
ne bis in idem
Principiul
ne bis in idem este un principiu fundamental de drept, unanim recunoscut
și
aplicat, ca atare în dreptul procesual penal și civil, reprezentând caracteristica hotărârilor
judecătorești definitive de a
căpăta puterea lucrului judecat, în sensul de a nu mai putea fi
atacate, decât prin căile de atac extraordinare (în condițiile
prevăzute de lege), bucurându-se, astfel, de o prezumție absolută de
adevăr juridic.
Pentru a fi
incident acest principiu trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:
- să existe o
hotărâre penală definitivă,
- să existe identitate
de obiect și persoană, adică în cadrul celei de-a
doua judecăți să fi fost inculpată
aceeași
persoană care a mai fost judecată,
- obiectul cauzei să-l
constituie aceleași fapte pentru care inculpatul a
fost judecat.
Principiul
oficialității
Dreptul de a trage la
răspundere penală aparține
statului
(societății), iar exercitarea acestui drept, prin acțiunea
penală, are caracter de ordine publică și este inevitabilă.
Ca urmare, exercițiul acțiunii penale este
încredințat unei autorități publice specializate,
Ministerul Public, care are îndatorirea de a exercita acțiunea penală din
oficiu.
Procurorul
are obligația de a pune în mișcare și
de a exercita acțiunea penală din oficiu
atunci când există probe din care să rezulte săvârșirea
unei infracțiuni și nu există o
cauză legală de împiedicare a exercitării acțiuni
penale.
În cazul
anumitor infracțiuni care prezintă un
pericol social mai redus, demararea procedurilor de tragere la răspundere
a autorului faptei, este lăsata la aprecierea victimei. Astfel persoana
vătămate are dreptul de a opta dacă dorește să introducă
plângerea prealabilă sau nu. În cazul în care alege să introducă
plângerea prealabilă ea are în continuare dreptul de a retrage plângerea
sau de a se împăca cu inculpatul în condițiile legii, astfel punând
capăt procesului penal început.
Principiul
caracterului echitabil și
termenului rezonabil al procesului penal
Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea
penală și
judecata cu respectarea garanțiilor
procesuale și a
drepturilor părților
și ale subiecților procesuali, astfel
încât să fie constatate la timp și
în mod complet faptele care constituie infracțiuni,
nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală, iar orice persoană care a comis a săvârșit o infracțiune să fie
pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Principiul
dreptului la libertate și
siguranță
Noul Cod de
procedură penală prevede la art. 9 alin. 1 că „în cursul procesului penal este garantat
dreptul oricărei persoane la libertate și
siguranță”.
În cursul
procesului penal pot apărea anumite situații de excepție,
când libertatea inculpatului poate fi restrânsă, în condițiile
legii.
Astfel în
cursul procesului penal se pot dispune față de inculpat
anumite măsuri privative sau restrictive de libertate, care au scopul de a
asigura buna desfășurare a procesului penal.
Inculpatul are dreptul de a contesta legalitatea acestor măsuri
preventive, în condițiile legii, iar atunci când se
constată că măsura a fost luată în mod nelegal sau au
încetat motivele pentru care a fost dispusă, măsura este
revocată, iar inculpatul este pus de îndată în libertate.
Principiul
dreptului la apărare
Părțile
și
subiecții
procesuali principali au următoarele drepturi în cursul procesului penal:
- de a se apără ei înșiși
sau de a fi asistați de un avocat
- de beneficia de timpul și
înlesnirile necesare pregătirii apărării
- de a fi informat despre fapta
pentru care se efectuează urmărirea penală/s-a pus în mișcare
acțiunea
penală și încadrarea juridică a acesteia
- suspectul/inculpatul trebuie
informat despre faptul că are dreptul de a nu face nicio declarație.
Principiul
respectării demnității
umane și a vieții private
Acest
principiu este înscris expres printre principiile fundamentale şi
exprimă cerinţa că orice
persoană care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Orice
persoană care se află în cursul unei anchete penale are dreptul de a
se bucura de o viață privată. Organele
judiciare au obligația să respecte viața
privată, inviolabilitatea domiciliului și a secretului
corespondenței suspectului/inculpatului. Restrângerea
exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile
legii și
dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
Principiul
desfășurării
procesului penal în limba română
Acest
principiu rezultă din prevederile constituţionale (art. 128), conform
cărora „Procedura judiciară
se desfăşoară în limba română”, şi din Codul
de procedură penală, unde, în art. 7 alin. (1), se stipulează „În procesul penal, procedura
judiciară se desfăşoară în limba română”.
Pentru persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română,
acestea au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele
şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a
pune concluzii, prin interpret. În procesele penale acest drept este asigurat
gratuit.
9.
MINISTERUL PUBLIC
Ministerul Public reprezintă în activitatea
judiciară interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.
Ministerul
Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă
judecătorească. În acest sens, au luat fiinţă şi
funcţionează parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale,
curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Procurorul este elementul principal
al urmăririi penale, având sarcina de a efectua urmărirea
penală, de a dispune măsuri legale și de a coordona
activitatea organelor de cercetare penală.
10.
INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
Instanța
de judecată
are ca obiect judecarea inculpatului, în vederea stabilirii
vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, şi aplicarea
sancţiunii prevăzute de lege.
Instanțele
judecătorești sunt organizate astfel:
- judecătorii
- tribunale
- curți de apel
- Inalta Curte de Casație
și
Justiție
11. ORGANELE DE
CERCETARE PENALĂ
Organele de cercetare
penală
sunt:
- Organele de cercetare ale poliției
judiciare
- Organele de cercetare
specială
Organele de
cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează
lucrători operativi nominal desemnaţi de ministrul
administraţiei şi internelor, cu avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, sub a cărui autoritate îşi
desfăşoară activitatea.
Organele de
cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală,
efectuând cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este
dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare
penală.
Organele de
cercetare specială
sunt organe specializate pe un anumit domeniu, care au atribuții
de a efectua urmărirea penală în anumite cazuri prevăzute de
lege.
12.
ÎNVINUITUL ÎN PROCESUL PENAL
Suspectul este persoana cu privire
la care, din datele și probele existente în
cauză, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală. Suspectul are
drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede
altfel.
13. INCULPATUL
ÎN PROCESUL PENAL
Inculpatul este persoana
împotriva căreia s-a pus în mișcare
acțiunea penală, astfel devenind parte
în procesul penal.
Inculpatul
are următoarele drepturi:
- Dreptul de a nu da nicio
declarație
pe parcursul procesului penal, atrăgându-i atenția că dacă
refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință
defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi
folosite ca mijloace de probă împotriva sa
- Dreptul de a fi informat cu
privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea
juridică a acesteia
- Dreptul de a consulta dosarul,
în condițiile legii
- Dreptul de a avea un avocat
ales, iar dacă nu își desemnează unul, în
cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a
i se desemna un avocat din oficiu
- Dreptul de a propune
administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii
- Dreptul de a formula orice alte
cereri ce țin de soluționarea laturii penale și
civile a cauzei
- Dreptul de a beneficia în mod
gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română
- Dreptul de a apela la un
mediator, în cazurile permise de lege
- Dreptul de a fi informat cu
privire la drepturile sale
14.
PARTEA VĂTĂMATĂ ÎN PROCESUL PENAL
Persoana
vătămată
este persoana care a suferit o
vătămare fizică, materială sau morală.
Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la
procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta
organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în
calitate de martor.
15.
PARTEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
Persoana vătămată
care exercită acțiunea
civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește
parte
civilă. Au calitate de parte civilă și succesorii persoanei
prejudiciate dacă exercită acțiunea civilă în
cadrul procesului penal.
Partea
civilă are următoarele drepturi:
- Dreptul de a fi informată
cu privire la drepturile sale
- Dreptul de a propune
administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții
și
de a pune concluzii
- Dreptul de a formula orice alte
cereri ce țin de soluționarea laturii penale a
cauzei
- Dreptul de a fi informată,
într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la
cererea sa expresă, cu condiția de a indica o
adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică
sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate
- Dreptul de a consulta dosarul,
în condițiile legii
- Dreptul de a fi ascultată
- Dreptul de a adresa
întrebări inculpatului, martorilor și experților
- Dreptul de a beneficia în mod
gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română
- Dreptul de a fi asistată
de avocat sau reprezentată
- Dreptul de a apela la un
mediator, în cazurile permise de lege
16.
PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE ÎN PROCESUL PENAL
Partea
responsabilă civilmente este persoana
care, potrivit legii, are obligația
legală sau convențională
de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul
cauzat prin infracțiune
și care este chemată
să răspundă în proces.
Persoana
responsabilă civilmente are aceleași drepturi ca și
partea civilă.
Ea poate exercita drepturile în limitele și în scopul soluționării
acțiunii
civile.
17.
SUBIECŢII PROCESUALI CARE POT ÎNLOCUI PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL
Subiecții
procesuali principali
sunt:
- Suspectul
- Persoana vătămată
a)
Suspectul
este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în
cauză, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală. Suspectul are
drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede
altfel.
b) Persoana
vătămată
este persoana care a suferit o
vătămare fizică, materială sau morală.
Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la
procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta
organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în
calitate de martor.
18.
APĂRĂTORUL ÎN PROCESUL PENAL
Între participanţii la procesul penal, apărătorul are o
poziţie specială, în sensul că nu este parte în proces, dar se
situează pe poziţia procesuală a părţii ale cărei
interese le susţine şi poate exercita, în principiu, toate drepturile
acesteia. Apărător în procesul penal poate fi numai un avocat, membru
al unui barou de avocaţi.
Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi
în tabloul baroului din care fac parte, iar baroul este constituit din
toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti
Pentru a dobândi calitatea de avocat, membru al unui barou, o
persoană trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
-
este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile
şi politice,
-
este licenţiat al unei facultăţi de drepr sau este doctor în
drept,
-
nu se află în vreun caz de nedemnitate prevăzut de lege,
-
este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei.
Apărătorul acordă părţii pe care o
apără asistenţă juridică, aceasta constând în:
consultaţii şi cereri, asistenţă şi reprezentare în
faţa organelor judiciare, redactare de acte, etc.. De regulă,
asistenţa juridică în cursul procesului penal este facultativă,
adică părţile au libertatea să-şi angajeze sau nu
apărător, dar există şi cazuri în care legea prevede
că asistenţa juridică este obligatorie. Apărătorul
are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire
penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau
inculpatului căruia îi asigură apărarea, poate formula cereri
şi depune concluzii, poate lua contact cu inculpatul arestat, se poate
plânge împotriva actelor şi măsurilor procesuale dispuse, iar în
cursul judecăţii exercită drepturile părţii pe care o
asistă.
19.
ACŢIUNEA PENALĂ (SUBIECŢI, OBIECT, TRĂSĂTURI, MOMENTE)
Acţiunea
penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se
deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal, în
vederea tragerii la răspundere penală a persoanei care a
săvârşit infracţiunea.
Acțiunea
penală are ca obiect tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârșit
infracțiuni.
Subiecții
raportului
de drept substanțial devin și subiecți
ai raportului de drept procesul penal. Poziția subiecților
va fi inversată, subiectul activ al infracțiunii va deveni în cadrul
raportului de drept procesual subiect pasiv al acțiunii penale, în timp ce
subiectul pasiv al infracțiunii devine subiect activ al acțiunii
penale.
Acțiunea penală are
următoarele trăsături:
- aparţine statului.
- este obligatorie.
- este irevocabilă şi indisponibilă.
- este indivizibilă.
- este personală.
Pentru a înțelege
instituția
acțiunii
penale ea trebuie analizată din prisma celor 3 momente ale exercitării
acesteia:
- punerea
în mișcare
a acțiunii
penale - „Acțiunea
penală se pune în mișcare prin actul de inculpare
prevăzut de lege.” (art. 14 alin.2 NCPP). Ea se pune în mișcare
de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi
penale, de îndată ce se constată că există probe din care
rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit
o infracțiune și nu există vreunul
din cazurile de împiedicare, prevăzute de art. 16 alin.1.
-
exercitarea acțiunii penale - Exercitarea
acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune
strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza
cărora se poate decide trimiterea în judecată sau se poate adopta o
soluţie de clasare sau de renunțare la urmărirea
penală.
În cursul
judecăţii, procurorul exercită acţiunea penală prin
diferite cereri şi concluzii pe care le formulează în faţa
instanţei, prin susţinerea învinuirii, folosirea căilor de atac
etc.
- stingerea acțiunii
penale - Finalitatea acţiunii penale se materializează într-un ultim
moment, şi anume: epuizarea
şi stingerea. Astfel, acţiunea penală, pusă în
mişcare şi exercitată, se epuizează în urma judecării
cauzei şi pronunţării unei hotărâri, care poate fi de
condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.
Acțiunea
penală se poate stinge și în cursul urmăririi
penale, atunci când procurorul constată unul din cazurile prevăzute
la art. 16 NCPP.
20.
CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE SAU EXERCITAREA
ACŢIUNII PENALE
Cazurile
care împiedică punerea în mișcare și
exercitarea acțiunii penale sunt următoarele:
Ř fapta
nu există.
Ř fapta
nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită
cu vinovăția
prevăzută de lege.
Ř nu
există probe că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Ř există
o cauză justificativă sau de neimputabilitate.
Ř lipsește
plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o
altă condiție
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a
acțiunii
penale.
Ř a
intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului sau inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului
persoană juridică.
Ř a
fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor
pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condițiile
legii.
Ř există
o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
Ř există autoritate de
lucru judecat.
Ř a intervenit un transfer
de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
21.
ACŢIUNEA CIVILĂ (CONDIŢII, ELEMENTE, TRĂSĂTURI)
Pentru
exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare
următoarele condiţii:
a) infracţiunea să fi
cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infracţiunea
săvârşită şi prejudiciul creat să existe o
legătură de cauzalitate;
c) prejudiciul să fie cert;
d) prejudiciul să nu fi fost
reparat;
e) în cazul persoanelor cu
capacitate deplină de exerciţiu, să existe cererea de
constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.
Elemente
Acțiunea
civilă exercitată în
cadrul procesului penal are ca obiect
tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor
responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea
faptei care face obiectul acțiunii
penale.
Subiecţii
activi ai
acţiunii civile sunt:
- partea civilă, adică persoana în dauna
căreia s-a produs prejudiciul moral sau material
- Ministerul Public care poate exercita acţiunea
civilă în faţa instanţei de judecată atunci când partea
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
- instanţa de judecată, în aceleaşi
situaţii ca mai sus, este obligată să se pronunţe din
oficiu asupra reparării pagubei.
Subiecţii pasivi ai
acţiunii civile sunt:
- inculpatul, care este şi subiect pasiv principal al
acestei acţiuni, întrucât el este cel care a produs un prejudiciu prin
comiterea infracţiunii.
- partea responsabilă civilmente este persoana chemată
să răspundă în procesul penal, potrivit legii civile pentru
pagubele cauzate prin fapta inculpatului.
Trăsături
Persoana
vătămată se poate constitui ca parte civilă până la
începerea cercetărilor judecătorești. Constituirea se poate
face în scris sau oral, cu indicarea întinderii pretențiilor, a motivelor și
a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul în care constituirea ca
parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația
de a consemna aceasta într-un proces- verbal sau după caz, în încheiere.
În situația în care, persoana vătămată sau
succesorii săi nu se constituie ca parte civilă până la
începerea cercetărilor judecătorești, acesteia nu se mai
pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea
la instanța civilă.
Până
la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă
poate:
- îndrepta erorile materiale din
cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă
- mări sau micșora
întinderea pretențiile
- solicita repararea
prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești,
dacă repararea în natură nu mai e posibilă
22.
EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL
Dacă
dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională
unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în
cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după
constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate
fi disjunsă.
Acțiunea
civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului și părții responsabil
civilmente, exercitată la instanța penală sau
civilă, este scutită de taxă de timbru.
Partea
responsabilă civilmente, poate fi introdusă la cererea părții
îndreptățite potrivit legii civile, până la începerea
cercetărilor judecătorești. Procurorul, atunci
când exercită acțiunea civilă, este obligat
să ceară introducerea în proces a părții responsabil civilmente,
Partea
responsabila civilmente poate interveni in procesul penal până la
începerea dezbaterilor la prima instanță de judecata, luând
procedura din stadiul in care se afla in momentul intervenției.
23.
REZOLVAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL
În cursul
procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul,
partea civila si partea responsabila civilmente pot încheia o tranzacție
sau un acord de mediere, potrivit legii.
Inculpatul,
cu acordul părții responsabile civilmente, poate
recunoaște,
in tot sau in parte, pretențiile părții
civile.
În cazul
recunoașterii
pretențiilor
civile, instanța obligă la despăgubiri in măsura
recunoașterii.
Cu privire la pretențiile civile nerecunoscute pot fi
administrate probe.
În caz de
condamnare, instanța se pronunță prin aceeași
hotărâre și asupra acțiunii civile. Când acțiunea
civila are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea
lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul
să fie restituit părții civile. Instanța,
chiar dacă nu exista constituire de parte civila, se pronunță
cu privire la desființarea totală sau parțiala
a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii
infracțiunii.
Când prin
desființarea
înscrisului sau prin restabilirea situației anterioare pot fi
afectate drepturile terților, instanța disjunge acțiunea
si o trimite la instanța civilă.
În caz de
achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal in baza art. 16
alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) si j), instanța
lasă nesoluționata acțiunea civilă.
24.
COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ (NOŢIUNE, FORME)
Noţiunea
de competenţă poate fi definită
ca fiind capacitatea pe care o are un
organ judiciar penal de a se ocupa de o anumită cauză penală
În
literatura de specialitate, competența a fost clasificată
astfel:
- funcțională
- materială
- teritorială
Competenţa
funcţională
(raţione officii) determină categoriile de activităţi ce
pot fi desfăşurate de un anumit organ judiciar.
Competenţa
materială
reprezintă abilitarea legală a organului judiciar de a instrumenta
anumite cauze penale.
Competenţa
teritorială
reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre
organele de acelaşi grad poate să soluţioneze o anumită
cauză.
25.
COMPETENŢA JUDECĂTORIEI ŞI A TRIBUNALULUI MILITAR
Judecătoria judecă în
primă instanță toate infracțiunile,
cu excepția celor date prin lege în competența
altor instanțe. Se poate observa că judecătoria are o
competența generală, fiind instanța de drept comun.
Tribunalul militar judeca in prima instanța
toate infracțiunile comise de militari până la gradul de
colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege in
competenta altor instanțe.
26.
COMPETENŢA TRIBUNALULUI ŞI A TRIBUNALULUI MILITAR TERITORIAL
Tribunalul judecă în primă
instanță
următoarele infracțiuni:
- Omor (art.188), omor calificat
(art. 189), uciderea la cererea victimei (art.190), determinarea sa înlesnirea
sinuciderii (art. 191)
- Sclavia (art. 209), Traficul de
persoane (art. 210), Traficul de minori (art. 211)
- Distrugerea calificată
(art. 254), Traficul de emigranți (art. 263), Tortura (art. 282)
- Luarea de mită (art. 289),
Darea de mită (art. 290), Traficul de influență (art. 291),
Cumpărarea de influență (art. 292), art. 293,294
Noul Cod Penal
- Divulgarea informațiilor
secrete de stat (art. 303), Divulgarea informațiilor secrete de serviciu
sau nepublice (art. 304), Obținerea ilegală de fonduri (
art. 306), Deturnarea de fonduri (art. 307), art. 309, Nerespectarea regimului
materialelor nucleare (art. 345), Nerespectarea regimului materialelor
explozive (art. 346), Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit (art.
354)
- Constituirea unui grup infracțional
organizat (art. 367), Infracțiuni contra siguranței
și
integrității sistemelor și datelor informatice
(360-367)
- Infracțiuni cu intenție
depășită care au avut ca urmare moartea unei
persoane
- Infracțiunile cu privire la care
urmărirea penala a fost efectuata de către Direcția de Investigare a
Infracțiunilor
de Criminalitate Organizata si Terorism sau Direcția Naționala
Anticorupție, daca nu sunt date prin lege in competenta altor
instanțe
ierarhic superioare;
Tribunalul
soluționează
conflictele de competenta ivite intre judecătoriile din circumscripția
sa, precum si contestațiile formulate împotriva
hotărârilor pronunțate de judecătorie in
cazurile prevăzute de lege.
27.
COMPETENŢA CURŢII DE APEL ŞI A CURŢII MILITARE DE APEL
Curtea
de apel
soluționează
în primă instanță următoarele:
a) infracțiunile prevăzute de
Codul penal la art. 394-397, 399-412 si 438-445;
b) infracțiunile privind
securitatea naţională a României, prevăzute in legi speciale;
c) infracțiunile săvârșite
de judecătorii de la judecătorii, tribunale si de procurorii de la
parchetele care funcționează pe lângă aceste
instanțe;
d) infracțiunile săvârșite
in legătură cu atribuțiile de serviciu de avocați,
notari publici, executori judecătorești,de controlori
financiari ai Curții de Conturi, precum si auditori
publici externi.
e) infracțiuni săvârșite
de șefii
cultelor religioase organizate în condițiile legii și
de ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin
gradul de arhiereu sau echivalent al acestuaia.
f) infracțiuni săvârșite
de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de
Casație
și
Justiție,
de judecători de la curțile de apel și Curtea Militară de
Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă
aceste instanțe
g) infracțiuni săvârșite
de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului
Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și
de chestori
h) cererile de strămutare
Curtea de
apel judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate
in prima instanță de judecătorii si de
tribunale.
Curtea de
apel soluționează conflictele de competenta ivite intre
instanțele
din circumscripția sa, altele decât cele
prevăzute la art. 36 alin. (2), precum si contestațiile formulate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile
prevăzute de lege.
Curtea de
apel soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.
Curtea
militară de apel judeca in prima instanță
a) infracțiunile prevăzute de
Codul penal la art. 394-397, 399-412 si 438-445, săvârșite
de militari;
b) infracțiunile privind
securitatea națională a României, prevăzute in legi
speciale, săvârșite de militari;
c) infracțiunile săvârșite
de judecătorii tribunalelor militare si de procurorii militari de la
parchetele militare care funcționează pe lângă aceste
instanțe.
d) infracțiuni săvârșite
de generali, mareșali și amirali
e) cererile de strămutare în
cazurile expres prevăzute de lege
Curtea
militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunțate
de tribunalele militare.
Curtea
militara de apel soluționează conflictele de
competență ivite intre tribunalele militare din circumscripția
sa, precum si contestațiile formulate împotriva
hotărârilor pronunțate de acestea in cazurile
prevăzute de lege.
Curtea militara de apel soluționează si alte
cauze anume prevăzute de lege.
28.
COMPETENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Înalta
Curte de Casație si Justiție judecă in prima
instanță
infracțiunile
săvârșite de:
- infracțiuni de înaltă
trădare
- senatori, deputați
și
membrii din România în Parlamentul European, de membrii guvernului, de
judecătorii Curții Constituționale, de membrii
Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți
de Casație
și
Justiție
și
de procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație
și
Justiție
Înalta
Curte de Casație si Justiție judecă apelurile
împotriva hotărârilor penale pronunțate in prima instanță
de curțile
de apel, de curțile militare de apel si de Secția
penală a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
Înalta
Curte de Casație si Justiție judecă
recursurile in casație împotriva hotărârilor
penale definitive, precum si recursurile în interesul legii.
Înalta
Curte de Casație si Justiție soluționează
conflictele de competență in cazurile in care este
instanța
superioară comună instanțelor aflate in conflict,
cazurile in care cursul justiției este întrerupt, cererile de
strămutare, precum si contestațiile formulate împotriva
hotărârilor pronunțate de curțile de apel in cazurile
prevăzute de lege.
Înalta Curte de Casație si Justiție
soluționează
si alte cauze anume prevăzute de lege.
JUDECĂTORUL
DE DREPTURI SI LIBERTĂȚI este judecătorul care, în
cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează,
in cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile
sau orice alte sesizări privind:
a) măsurile preventive;
b) măsurile asiguratorii;
c) măsurile de siguranță
cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, in
cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviințarea perchezițiilor,
a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor
procedee probatorii potrivit legii;
f) administrarea anticipata a
probelor
JUDECĂTORUL
DE CAMERĂ PRELIMINARĂ este judecătorul care, în
cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:
a) verifică legalitatea
trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifica legalitatea
administrării probelor si a efectuării actelor procesuale de
către organele de urmărire penală;
c) soluționează plângerile
împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere in
judecată.
29. PROROGAREA
DE COMPETENŢĂ
Instanța
dispune reunirea cauzelor in cazul infracțiunii continuate, al
concursului formal de infracțiuni sau in orice alte cazuri
când doua sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.
Instanța
poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie
judecata, in următoarele situații:
a) când doua sau mai multe infracțiuni
au fost săvârșite de aceeași persoană;
b) când la săvârșirea
unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;
c) când între doua sau mai multe
infracțiuni
există legătură și reunirea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiției
Reunirea
cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părților
si din oficiu de către instanța competentă.
Cauzele se pot reuni dacă ele se află în fata primei instanțe,
chiar după desființarea sau casarea hotărârii,
sau în fata instanței de apel. Instanța
se pronunță prin încheiere care poate fi atacată
numai odată cu fondul.
În caz de
reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori
diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor
instanțe
de grad egal, competența de a judeca toate faptele si pe
toți
făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar
dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor,
competența aparține unor instanțe
de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele
reunite revine instanței superioare în grad.
Competența
judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă
pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența
unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau
încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.
Tăinuirea,
favorizarea infractorului si nedenunțarea unor infracțiuni
sunt de competenta instanței care judeca infracțiunea
la care acestea se referă, iar in cazul in care competența
după calitatea persoanelor aparține unor instanțe
de grad diferit, competenta de a judeca toate cauzele reunite revine instanței
superioare în grad.
Dacă
dintre instanțe una este civila, iar alta este militară,
competența revine instanței civile. Dacă
instanța
militara este superioară în grad, competența revine instanței
civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 si 42 NCPP.
30.
INCOMPATIBILITATEA, ABŢINEREA ŞI RECUZAREA
Judecătorul
este incompatibil
dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat
al unei parți ori al unui subiect procesual principal, chiar și
în altă cauză;
b) este rudă sau afin,
până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație
dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți,
cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în
cauză;
d) este tutore sau curator al
unei părți sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză,
acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la
orice procedură desfășurată în fața
unui judecător sau a unei instanțe de judecată;
f) există o suspiciune
rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este
afectată.
Nu pot face
parte din același complet de judecată
judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei,
până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se afla într-o altă situație
dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.
Judecătorul
care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea
aceleiași
cauze intr-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea
ori casarea hotărârii.
Judecătorul
de drepturi si libertăți nu poate participa, in aceeași
cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond
sau în căile de atac
Judecătorul
care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor
de neurmărire sau de netrimitere în judecată nu poate participa, în
aceeași
cauză, la judecata în fond sau în căile de atac
Judecătorul
care s-a pronunțat cu privire la o
măsură supusă contestației nu poate participa la
soluționarea
contestației.
Procurorului
și
organului de cercetare penală îi sunt aplicate incompatibilitățile
judecătorului prevăzute la lit. a-d și f.
Magistratului
asistent și grefierului îi sunt aplicate incompatibilitățile
prevăzute pentru judecător la lit. a-f.
Procurorul
care a participat ca judecător într-o cauză nu poate în aceeași
cauză să exercite funcția de urmărire
penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în
primă instanță și în căile de atac
Persoana
incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui
instanței,
procurorului care supraveghează urmărirea penală sau
procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la
procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate si a temeiurilor
de fapt care constituie motivul abținerii. Declarația
de abținere
se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință
de existența cazului de incompatibilitate.
În cazul în
care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere,
părțile, subiecții procesuali principali
sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre
existenta cazului de incompatibilitate. Cererea de recuzare se formulează
doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a
procurorului sau a judecătorului care efectuează activități
judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului
sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
Abținerea
sau recuzarea
judecătorului de drepturi si libertăți și a judecătorului de
cameră preliminară se soluționează de un
judecător de la aceeași instanță.
Abținerea
sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecata se
soluționează
de un alt complet de judecata
În caz de
admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce
măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.
Încheierea prin care se soluționează abținerea
ori recuzarea nu este supusă niciunei cai de atac.
Asupra abținerii
sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se
pronunță
procurorul care supraveghează urmărirea penală.
Cererea de
recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul
in care cererea este adresată persoanei care efectuează
urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze
împreună cu lămuririle necesare, in termen de 24 de ore,
procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale.
Procurorul soluționează abținerea
sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanță care nu este
supusa niciunei cai de atac. În caz de admitere a abținerii sau a
recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se mențin.
31. DECLINAREA
DE COMPETENŢĂ, CONFLICTUL DE COMPETENŢĂ ŞI
EXCEPŢIA DE NECOMPETENŢĂ
Declinarea
de competență
Instanța
care își
declină competența trimite, de îndată,
dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind
competentă prin hotărârea de declinare. Dacă declinarea a fost
determinată de competența materială sau după
calitatea persoanei, instanța căreia i s-a trimis cauza
poate menține, motivat, probele administrate, actele
îndeplinite și măsurile dispuse de instanța
care și-a
declinat competența. În cazul declinării
pentru necompetență teritorială, probele
administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse
se mențin.
Hotărârea de
declinare a competenței nu este supusa cailor de atac.
Conflictul
de competență
Când doua
sau mai multe instanțe se recunosc competente a judeca
aceeași
cauză ori își declină competenta
reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competenta se soluționează
de instanța ierarhic superioara comună.
Instanța
ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict
pozitiv, de către instanța care s-a declarat cea din
urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanța
care si-a declinat cea din urma competenta. Sesizarea instanței
ierarhic superioare comune se poate face și de procuror sau de
părți.
Până
la soluționarea
conflictului pozitiv de competență, judecata se
suspendă. Instanța care și-a declinat competența
ori care s-a declarat competentă cea din urma ia măsurile și
efectuează actele ce reclamă urgență.
Instanța
ierarhic superioară comună se pronunță asupra
conflictului de competență, de urgență,
prin încheiere care nu este supusa niciunei căi de atac.
Excepția de necompetență
Excepția
de necompetență materială sau după calitatea
persoanei a instanței inferioare celei competente
potrivit legii poate fi invocata in tot cursul judecății, până la pronunțarea
hotărârii definitive.
Excepția
de necompetenta materială sau după calitatea persoanei a instanței
superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la
începerea cercetării judecătorești.
Excepția
de necompetență teritorială poate fi invocata până
la începerea cercetării judecătorești.
Excepțiile de necompetență
pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana
vătămată sau de către părți.
32. PROBELE
(NOŢIUNE, CLASIFICARE, OBIECTUL ACTIVITĂŢII DE PROBARE)
Constituie probă
orice element de fapt care servește
la constatarea existenței
sau inexistenței unei
infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit-o
si la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare
a cauzei si care contribuie la aflarea adevărului in procesul penal.
Clasificare
După caracterul
procesual, probele se clasifică în
- probe în sprijinul învinuirii şi
- probe în sprijinul
apărării.
După realităţile
la care se referă
- probe preexistente (
realităţi anterioare săvârşirii faptei ) şi
- probe survenite ( realităţi
generate de activitatea infracţională, percepute sau survenite în
momentul comiterii sau ulterior acesteia )
În raport cu izvoarele
lor
- probe imediate ( primare ), adică probele
obţinute de la prima sursă
- probe mediate ( secundare ), adică probele
obţinute de la a doua sursă
După
legătura lor cu obiectul probaţiunii
- probe directe, cele care dovedesc în
mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului
şi
- probe indirecte, cele care nu
dovedesc în mod direct vinovăţia acestuia, dar care coroborate, duc
la concluzia că fapta a fost sau nu comisă de făptuitor.
Proba se obține
în procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale
inculpatului;
b) declarațiile persoanei
vătămate;
c) declarațiile părții
civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de
expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de proba care
nu este interzis prin lege.
Procedeul
probatoriu este modalitatea legală de obținerea a mijlocului de
probă.
Obiectul
activitatii de probare
este constituit din:
a) existența infracțiunii
și
săvârșirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la
răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele si împrejurările
de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare
necesară pentru justa soluționare a cauzei.
33.
CERINŢELE PROBELOR, SARCINA ADMINISTRĂRII LOR ŞI APRECIEREA
PROBELOR
Cerinţele probelor
a)
Admisibilitatea. In principiu, orice probă este admisibilă. In
acest sens, art. 67 prevede că părţile pot propune probe şi
cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă
proba este concludentă şi utilă. Prin excepţie, există
şi situaţii când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.
b)
Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu
procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite
(relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit
victima).
c)
Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în
cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului
(relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din
buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin
clarificarea elementelor necunoscute.
d) Utilitatea.
Probele sunt utile în măsura în
care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza
penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a
clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte
probe.
Toate probele utile sunt concludente,
însă nu orice probă concludentă este şi utilă. Pentru
a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să fie
admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu
soluţionarea procesului (pertinente), să aibă un rol
hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară administrarea lor (utile).
Sarcina
probei,
în cadrul acțiunii penale, aparține în principal
procurorului, iar în acțiunea civilă, părții
civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea
civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită
de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu
restrânsă.
Suspectul
sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție,
nefiind obligat sa iși dovedească nevinovăția,
și
are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
Persoana
vătămată, suspectul si părțile au dreptul de a
propune organelor judiciare administrarea de probe.
În cursul
urmăririi penale, organul de urmărire penală stânge și
administrează probe atât în favoarea, cât si în defavoarea suspectului sau
a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
In cursul
judecății, instanța administrează
probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a parților
și,
in mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru
formarea convingerii sale.
Cererea
privitoare la administrarea unor probe formulata in cursul urmăririi
penale sau in cursul judecății de către
persoanele îndreptățite se admite ori se respinge
motivat de către organele judiciare.
Organele
judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci
când:
a) proba nu este relevantă
în raport cu obiectul probațiunii din cauza;
b) se apreciază că
pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă;
c) proba nu este necesara,
întrucât faptul este notoriu;
d) proba este imposibil de obținut;
e) cererea a fost formulata de o
persoana neîndreptățită;
f) administrarea probei este
contrara legii.
34.
DECLARAŢIILE PĂRŢILOR
A. Audierea suspectului
sau a inculpatului
La
începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări
suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, porecla, data și
locul nașterii, codul numeric personal, numele si prenumele
părinților, cetățenia, starea civilă,
situația
militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă,
domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și
adresa la care dorește să îi fie comunicate
actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se
desfășoară un alt proces penal, precum și
cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.
Organul
judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este
audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea
căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă in mișcare
acțiunea
penală și încadrarea juridică a acesteia.
Suspectului
sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile
prevăzute la art. 83, precum si următoarele obligații:
a) obligația de a se prezenta la
chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat
de aducere împotriva sa, iar in cazul sustragerii, judecătorul poate
dispune arestarea sa preventiva;
b) obligația de a comunica în
scris, in termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile
si orice alte acte comunicate la prima adresa rămân valabile si se
consideră ca le-a luat la cunoștință.
Organul
judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului
posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca
urmare a recunoașterii vinovăției,
iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia
de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii
învinuirii.
Suspectul
sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește
referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost
comunicată, după care i se pot pune întrebări. Suspectul sau
inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și
în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate
permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe
proprii.
Dacă
în cursul audierii suspectul sau inculpatul își exercită dreptul
de a nu da nicio declarație, ascultarea nu va mai
continua, încheindu-se un proces-verbal.
Declarațiile
suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. în fiecare declarație
se consemnează totodată ora începerii si ora încheierii
ascultării suspectului sau inculpatului.
Dacă
este de acord cu conținutul declarației
scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau
inculpatul are de făcut completări, rectificări ori
precizări, acestea sunt indicate in finalul declarației, fiind urmate de
semnătura suspectului sau a inculpatului. Când suspectul sau inculpatul nu
poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest
lucru in declarația scrisa.
B. Audierea persoanei
vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente
La
începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate
întrebările prevăzute la art. 107, care se aplica in mod
corespunzător.
Persoanei
vătămate i se aduc la cunoștință următoarele drepturi
si obligații:
a) dreptul de a fi asistata de
avocat, iar în cazurile de asistenta obligatorie, dreptul de a i se desemna un
avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un
mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune
administrarea de probe, de a ridica excepții si de a pune
concluzii, în condițiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoștințată
cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se
constitui parte civila;
e) obligația de a se prezenta la
chemările organelor judiciare;
f) obligația de a comunica orice
schimbare de adresa;
În cursul
urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se
înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când
organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când
persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar
înregistrarea este posibilă.
Persoanei vătămate
i se aduce la cunoștință cu ocazia primei
audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate,
respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta
poate să fie informată cu privire la punerea acestuia în libertate în
orice mod.
Atunci când
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege
referitoare la statutul de martor amenințat sau vulnerabil ori
pentru protecția vieții private sau a
demnității, organul de urmărire penală poate
dispune față de persoana vătămată ori față
de partea civilă măsurile de protecție prevăzute la art.
125-130, care se aplică în mod corespunzător.
35.
DECLARAŢIILE MARTORILOR
Audierea
martorilor
Poate fi
audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
Orice
persoana citată in calitate de martor are următoarele obligații:
a) de a se prezenta în fața
organului judiciar care a citat-o la locul, ziua si ora arătate in citație;
b) de a depune jurământ sau
declarație
solemnă în fata instanței;
c) de a spune adevărul.
Calitatea
de martor are întăietate față de calitatea de
expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți
sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele si
împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi
această calitate.
Martorul
este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie
obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat. Audierea
martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare
pentru verificarea credibilității sale. Nu pot face
obiectul declarației martorului acele fapte sau
împrejurări al căror secret sau confidențialitate poate fi opus
prin lege organelor judiciare.
Au dreptul
de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a) soțul, ascendenții
si descendenții in linie directă, precum si frații
și
surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut
calitatea de soț al suspectului sau al
inculpatului.
Dispozițiile
art. 107 se aplică în mod corespunzător în cazul audierii martorului.
Martorului
i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat
dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului,
inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți
din procesul penal, dacă se află in relații de prietenie sau de dușmănie
cu aceste persoane, precum si dacă a suferit vreo paguba în urma
săvârșirii infracțiunii.
În cursul urmăririi
penale si judecății, după îndeplinirea
dispozițiilor
art. 119 si 120, organul de urmărire penală si președintele
completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației
solemne. Organul de urmărire penală si președintele completului îl
întreabă pe martor daca dorește să depună
jurământ religios sau declarație solemnă.
Fiecare
martor este audiat separat si fără prezenta altor martori. Martorul
este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură
cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost
propus, apoi i se pot adresa întrebări. Martorului nu i se pot adresa
întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau
religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția
cazului in care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în
cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.
Consemnarea
declarațiilor
se face potrivit dispozițiilor art. 110, care se
aplică în mod corespunzător. În cursul urmăririi penale,
audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau
audiovideo, daca organul de urmărire penală consideră necesar
sau dacă martorul solicita expres aceasta si înregistrarea este posibila.
36. ÎNSCRISURILE
Înscrisurile
pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul lor rezultă
fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului.
Procesul-verbal
ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire
penală sau ale instanței de judecată este mijloc
de probă.
Procesul-verbal cuprinde:
a) numele, prenumele si calitatea
celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s-a încheiat
procesul-verbal;
d) data si ora la care a început și
s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul - verbal;
e) numele, prenumele, codul numeric
personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la
întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității
acestora;
f) descrierea amănunțită
a celor constatate, precum si a măsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul
numeric personal si adresa persoanelor la care se refera procesul-verbal, obiecțiile
și
explicațiile
acestora;
h) mențiunile prevăzute de
lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal
trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit
de cel care îl încheie, precum si de persoanele arătate la lit. e) si g).
Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face mențiune despre aceasta, precum si
despre motivele imposibilității ori refuzului de a
semna.
37.
INTERPRETĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO, VIDEO ŞI FOTOGRAFIILE
Prin interceptarea
convorbirilor sau comunicațiilor se înțelege
interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea
convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic
sau prin orice alt mijloc de comunicare, precum si înregistrarea datelor de
trafic ce indică sursa, destinația, data, ora,
dimensiunea, durata ori tipul comunicării efectuate prin telefon, sistem
informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare.
Prin supraveghere
video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea
persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor
ori a altor activități ale acestora.
38.
PERCHEZIŢIA
Percheziția
se efectuează cu respectarea demnității, fără a
constitui ingerință disproporțională
în viața
privată.
Percheziția
poate fi:
- domiciliară,
- corporală,
- informatică
- a unui vehicul.
Percheziția
domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă
dacă există o suspiciune rezonabila cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea
unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracțiuni și
se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea
si strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea
urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea
suspectului ori inculpatului.
Prin
domiciliu se înțelege o locuință
sau orice spațiu ce aparține sau este folosit de o
persoană fizică sau juridică
Percheziția
domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la
cererea procurorului, de judecătorul de drepturi si libertăți
de la instanța căreia i-ar reveni competența
să judece cauza în prima instanță sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul
judecății, percheziția se dispune, din oficiu
sau la cererea procurorului, de către instanța investită cu
judecarea cauzei.
Cererea
prin care se solicita încuviințarea efectuării percheziției
domiciliare se soluționează, in termen de 24 de
ore, in camera de consiliu, fără citarea părților.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul
dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, și
încuviințarea efectuării percheziției si emite de
îndată mandatul de percheziție. Întocmirea minutei
este obligatorie.
Încheierea
prin care judecătorul de drepturi si libertăți se pronunță
asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției
domiciliare nu este supusa cailor de atac.
Mandatul de
percheziție se comunică procurorului, care ia
măsuri pentru executarea acestuia.
Percheziția
se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit,
după caz, de lucrători operativi.
Percheziția
domiciliara nu poate fi începuta înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00,
cu excepția infracțiunii flagrante sau când
percheziția urmează să se efectueze intr-un local
deschis publicului la acea ora.
În cazul în
care este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare
a persoanelor prezente sau accesul altor persoane in locul unde se
efectuează percheziția, pe durata efectuării
acesteia.
Organul
judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si
înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a
căror circulație ori deținere este interzisă
sau în privința cărora există suspiciunea că pot
avea o legătură cu săvârșirea unei infracțiuni
pentru care acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu se ridica
întotdeauna.
Percheziția
corporală
presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității
bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a
obiectelor pe care o persoana le are asupra sa sau sub controlul său, la
momentul efectuării percheziției. În cazul în care
există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții
corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte
ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea
adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu
atribuții
în asigurarea ordinii si securității publice
procedează la efectuarea acesteia.
Organul
judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziția să fie
efectuată cu respectarea demnității umane.
Percheziția
se efectuează de o persoana de același sex cu persoana
percheziționată.
Înainte de
începerea percheziției, persoanei percheziționate
i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate.
Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează
percheziția, cu excepția cazului când se
considera util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor
obiecte sau urme.
Percheziția
unui vehicul
constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a
altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
Percheziția
unui vehicul se efectuează in condițiile prevăzute la
art. 165 alin. (2).
Prin percheziție
în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege
procedeul de cercetare, descoperire, identificare si strângere a probelor
stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice,
realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de
natură să asigure integritatea informațiilor conținute
de acestea.
Judecătorul
de drepturi si libertăți poate dispune efectuarea unei
percheziții informatice, la cererea procurorului, atunci când
pentru descoperirea si strângerea probelor este necesară cercetarea unui
sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
Procurorul
înaintează cererea prin care se solicită încuviințarea
efectuării percheziției informatice împreuna cu
dosarul cauzei judecătorului de drepturi si libertăți.
Cererea se
soluționează
în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul
dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este
întemeiată, încuviințarea efectuării percheziției
informatice si emite de îndată mandatul de percheziție.
Încheierea
prin care judecătorul de drepturi si libertăți se pronunță
asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției
informatice nu este supusă căilor de atac.
39. CERCETAREA
LOCULUI FAPTEI ŞI RECONSTITUIREA
Cercetarea locului faptei
Cercetarea
locului faptei se dispune de către organul de urmărire penală,
iar în cursul judecății de către instanța
de judecată, atunci când este necesara constatarea directă în scopul
determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce
prezintă importanță pentru stabilirea
adevărului, precum și ori de câte ori există
suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Organul de
urmărire penală sau instanța de judecată poate
interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se
efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
Reconstituirea
Organul de
urmărire penală sau instanța de judecată,
dacă găsește necesar pentru verificarea si
precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili
împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea
cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a
modului si a condițiilor în care s-a comis fapta.
Organele
judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor,
având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor
administrate. În cazul în care declarațiile martorilor sau ale
părților cu privire la activitățile
sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite,
reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a
desfășurării faptei descrise de aceștia.
Atunci când
suspectul sau inculpatul nu poate sau refuza să participe la
reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.
Reconstituirea
trebuie să fie efectuată astfel încât sa nu fie încălcată
legea sau ordinea publică, sa nu fie adusă atingere moralei publice
si să nu fie pusă în pericol viața sau sănătatea
persoanelor.
40. DEOSEBIRI
ŞI ASEMĂNĂRI ÎNTRE CONSTATĂRILE
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ŞI EXPERTIZA
Asemănări |
||||||||||||||
- efectuarea lor are ca scop aflarea adevărului în
cauzele pentru care au fost dispuse; - ambele reprezintă mijloace de probă în proces; - pot fi utilizate doar materialele de comparaţie aprobate
de organul judiciar care a dispus efectuarea lor; - obiectul lor este fixat de organul judiciar; - activitatea expertului şi a specialistului sau
tehnicianului se materializează într-un raport. Deosebiri
|
41. EXPERTIZA
Efectuarea
unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea
adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.
Expertiza
se dispune, in condițiile art. 100, la cerere sau din
oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță
motivată, iar in cursul judecății se dispune de
către instanță, prin încheiere
motivată. Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în
scris, cu indicarea faptelor si împrejurărilor supuse evaluării și
a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
Expertiza
poate fi efectuată de experți oficiali din
laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți
independenți autorizați din țară
sau din străinătate, în condițiile legii. Specialiștii
care funcționează in cadrul organelor judiciare sunt
asimilați
experților
oficiali.
Ordonanța
organului de urmărire penală sau încheierea instanței
prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau
împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, clarifice si
evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în
care trebuie efectuată expertiza, precum si instituția ori experții
desemnați.
Expertul
este numit prin ordonanța organului de urmărire
penală sau prin încheierea instanței. Organul de
urmărire penală sau instanța desemnează, de
regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor
în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt
necesare cunoștințe specializate din discipline
distincte, situație în care desemnează 2 sau
mai mulți
experți.
Organul de
urmărire penală sau instanța de judecată, când
dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate
părțile, subiecții procesuali principali,
precum si expertul, daca acesta a fost desemnat. La termenul fixat se aduce la
cunoștința
procurorului, a părților, a subiecților
procesuali principali si a expertului obiectul expertizei și întrebările la
care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere
că au dreptul să facă observații cu privire la aceste
întrebări si că pot cere modificarea sau completarea lor. De
asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care
urmează să le analizeze.
Expertul
este înștiințat
cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul
expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și
de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele
sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei
și
expertizei profesionale.
Părțile
si subiecții procesuali principali sunt încunoștințați
ca au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare
dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
După
efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și
opinia expertului sunt consemnate intr-un raport. Când sunt mai mulți
experți
se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile
separate se motivează în același raport.
Raportul de
expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei.
Raportul de
expertiză
cuprinde:
a) partea introductivă, în
care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data
când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la
care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost
efectuată, dovada încunoștințării părților,
dacă au participat la aceasta si au dat explicații în cursul expertizei,
data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă, prin
care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei,
metodele, programele si echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se
răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și
orice alte precizări si constatări rezultate din efectuarea
expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
Expertiza
este de mai multe feluri:
- Expertiză
medico-legală psihiatrică
- Expertiză
toxicologică
- Expertiză genetică
judiciară
- Expertiză financiară
- Expertiză contabilă
42. COMISIA
ROGATORIE ŞI DELEGAREA
Comisia rogatorie
Când un
organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are
posibilitatea să asculte un martor, sa facă o cercetare la fața
locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze
orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire
penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea
să le efectueze.
Punerea în
mișcare
a acțiunii
penale, luarea masurilor preventive, încuviințarea de probatorii,
precum si dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu
pot forma obiectul comisiei rogatorii.
Comisia
rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale in grad.
Ordonanța
sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie sa conțină
toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul
acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o
persoană, se vor arăta și întrebările ce
trebuie sa i se pună. Organul de urmărire penală sau instanța
de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și
alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă in cursul
ascultării.
Când comisia
rogatorie s-a dispus de instanța de judecată, părțile
pot formula în fața acesteia întrebări, care
vor fi transmise instanței ce urmează a efectua
comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie
citată la efectuarea comisiei rogatorii.
Dacă
inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua
comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va
reprezenta, în absența avocatului ales.
Delegarea
Organul de
urmărire penală sau instanța de judecată poate
dispune, in condițiile arătate la art. 200
alin. (1) si (2), efectuarea unui act de procedură și prin delegare.
Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanțe
de judecată ierarhic inferioare.
Dispozițiile
privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător și
în caz de delegare.
43.
MĂSURILE PREVENTIVE (NOŢIUNE, LUARE, ÎNLOCUIRE, REVOCARE, ÎNCETARE DE
DREPT)
Măsurile
preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din
care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a
săvârșit o infracțiune și
dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al
prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Nicio
măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată,
prelungită sau menținută dacă există
o cauză care împiedică punerea in mișcare sau exercitarea acțiunii
penale.
Orice
măsură preventivă trebuie sa fie proporțională cu gravitatea
acuzației
aduse persoanei față de care este luată și
necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Masurile
preventive
sunt:
a) reținerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauțiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventiva.
Aceste
măsuri se pot lua în cauzele care au ca obiect infracţiuni pedepsite
cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare , pentru a se asigura o
bună desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica
sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de
la judecată ori de la executarea pedepsei
Încetarea
Măsurile preventive
încetează de drept:
a) la expirarea termenelor
prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazurile în care procurorul
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de
judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a
procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a
aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub
supraveghere, chiar nedefinitivă;
c) la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.
Arestarea
preventivă și arestul la domiciliu
încetează de drept în următoarele situații:
- În cursul urmăririi penale
sau în cursul judecății în primă instanță,
la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege
- în apel, dacă durata
măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de
condamnare
Revocarea și
înlocuirea măsurilor preventive
Măsura
preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au
fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează
condiţiile de luare, prelungire ori menţinere a măsurii sau au
încetat temeiurile care au determinat-o, dispunându-se, în cazul reţinerii
şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Măsura
preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o
măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia
şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi
a conduitei procesuale a inculpatului, măsura preventivă mai
uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut
în art.202 alin.(1) .
Măsura
preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o
măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma
evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei
procesuale a inculpatului, măsura preventivă mai grea este
necesară pentru realizarea scopului prevăzut în art.202 alin.(1).
44.
REŢINEREA
Organul de
cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.
Persoanei
reținute
i se aduc la cunoștință, de îndată,
în limba pe care o înțelege, infracțiunea
de care este suspectat si motivele reținerii.
Reținerea
se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include
timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul
organului judiciar, conform legii. Daca suspectul sau inculpatul a fost adus in
fața
organului de cercetare penală și procurorului pentru a
fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul de 24 de ore
nu se include perioada cât inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.
Măsura
reținerii
poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, in
prezenta avocatului ales ori numit din oficiu.
Înainte de
audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să
aducă la cunoștința suspectului sau inculpatului
că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu și
dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția
furnizării de informații referitoare la identitatea sa,
atrăgându-i atenția că ceea ce declara poate
fi folosit împotriva sa.
Suspectul
sau inculpatul reținut are dreptul de a-și
încunoștința
personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori
procurorului să îl încunoștințeze pe acesta. Modul de
realizare a încunoștințării se
consemnează intr-un proces-verbal. Persoanei reținute nu i se poate
refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoștințarea decât pentru motive
temeinice, care vor fi consemnate in procesul-verbal.
Avocatul
ales are obligația de a se prezenta la sediul
organului judiciar in termen de cel mult doua ore de la încunoștințare.
În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penala sau
procurorul numește un avocat din oficiu.
Avocatul
suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în
condiții
care să asigure confidențialitatea.
Reținerea
se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță,
care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua si ora
la care reținerea începe, precum si ziua si ora la care reținerea
se sfârșește.
Suspectului
sau inculpatului reținut i se înmânează un
exemplar al ordonanței de reținere.
Pe perioada
reținerii
suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul
care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea si luarea
amprentelor acestuia.
Dacă
reținerea
a fost dispusa de organul de cercetare penală, acesta are obligația
de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de
îndată și prin orice mijloace.
Împotriva
ordonanței
organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reținerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care
supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei
acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin
ordonanță.
În cazul când constată ca au fost încălcate dispozițiile
legale care reglementează condițiile de luare a
măsurii reținerii, procurorul dispune
revocarea ei si punerea de îndată în libertate a celui reținut.
Împotriva
ordonanței
procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la
prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic
superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunță
de îndată, prin ordonanță. În cazul când constata ca
au fost încălcate dispozițiile legale care
reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii,
prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei si
punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Procurorul
sesizează judecătorul de drepturi si libertăți
de la instanța competenta, în vederea luării măsurii
arestării preventive față de inculpatul reținut,
cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei reținerii
acestuia.
Imediat
după reținere, persoana reținută are dreptul de
a încunoștința personal sau de a solicita
organului judiciar care a dispus măsura sa încunoștințeze un membru al familiei
sale ori o altă persoana desemnată de aceasta despre luarea
măsurii reținerii si despre locul unde este
reținută.
45. OBLIGAREA DE
A NU PĂRĂSI LOCALITATEA SAU ŢARA
Măsura obligării de a nu
părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului
de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de
instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu
părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a
dispus această măsură.
Măsura obligării de a nu
părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului
de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de
instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu
părăsi localitatea în care locuieşte, fără
încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
46. ARESTAREA
PREVENTIVĂ A ÎNVINUITULUI
47. ARESTAREA
PREVENTIVĂ A INCULPATULUI
Măsura
arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de
către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de
cameră preliminară sau de către instanţa de judecată
în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii,
numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una
dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a
ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la
judecată ori a făcut pregătiri de orice natură pentru
astfel de acte;
b) inculpatul încearcă
să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să
ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau
să determine o altă persoană să aibă un astfel de
comportament şi, din acest motiv, există pericolul ca administrarea
probelor să fie îngreunată;
c) inculpatul exercită
presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să
realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) inculpatul
pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni sau,
după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu
intenţie o nouă infracţiune.
Măsura
arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă
din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a
săvârşit o infracţiune intenţionată contra
vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra
securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi
de alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare
de monede sau alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală,
o infracţiune de corupţie, o infracţiune
săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o
altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani sau mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a
modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului
şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a
altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, privarea sa de
libertate este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret
şi actual pentru ordinea publică.
Procurorul,
dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii
arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de
drept
În cazul
inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea
duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunică procurorului, care
are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului
de drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se
comunică avocatului inculpatului căruia, la cerere, i se pune la
dispoziţie pentru studiu, pe un timp rezonabil, dosarul cauzei şi
propunerea formulată de procuror
Inculpatul
aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se
comunică procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din
urmă acordându-i-se, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi
propunerea formulată de procuror.
Soluţionarea
propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului,
afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut,
se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din
cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi
adus în faţa judecătorului.
În toate
cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat
de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului
este obligatorie.
Judecătorul
de drepturi și libertăți, dacă
apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de
lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea
preventivă a inculpatului
În sens
negativ, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului,
respinge încheierea motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea
în libertate a inculpatului reținut.
În baza
încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima
instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic
superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă.
Mandatul de
arestare preventivă
conține:
a) instanţa din care face
parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus
luarea măsurii arestării preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele şi
calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a
emis mandatul;
d) datele de identitate ale
inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care
încetează;
f) arătarea faptei de care
este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia,
încadrarea juridică, denumirea infracţiunii şi pedeapsa
prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au
determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat
inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi
deţinut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura
judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k) semnătura inculpatului
prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face
menţiune corespunzătoare în mandat.
În cursul
urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate
depăşi 30 de zile, afară de cazul când este prelungită în
condiţiile legii. Termenul prevăzut curge de la data punerii în
executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv. Durata
totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi
penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai
mare de 180 de zile.
Arestarea
preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul
urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă temeiurile care au
determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de
libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică
lipsirea acestuia de libertate. Prelungirea arestării preventive se poate
dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală.
Judecătorul
de drepturi și libertăți, dacă
apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de
lege, admite propunerea procurorului și dispune prelungirea
arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată.
Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de
lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge,
prin încheiere motivată, propunerea procurorului dispunând punerea în
libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este
arestat în acest în altă cauză.
Împotriva
încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot
formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau
după caz, de la comunicare, la judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa ierarhic superioară.
Contestația
se depune la judecătorul de drepturi și libertăți
care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează,
împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și
libertăți de la instanța ierarhic
superioară în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestaţia
formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea
unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a
acesteia nu este suspensivă de executare. Contestaţia formulată
de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
Contestaţia
formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus
respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea
unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o
altă măsură preventivă se soluţionează înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
În toate
cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat
de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului
este obligatorie.
În cazul
admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii
arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se
aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei
formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive
a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică
în mod corespunzător.
În cazul
admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin
care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
ierarhic superioară dispune, în condiţiile prevăzute de lege,
respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive
ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură
preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de
îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă
cauză.
48. LIBERAREA
PROVIZORIE
Este o masura procesuala neprivativa de
libertate care inlocuieste arestarea preventiva a inculpatului si poate fi
dispusa numai de instanta de judecata. Aceasta este sub control judiciar sau pe cautiune –putand fi revocata in
conditiile in care cel in cauza a nesocotit, cu rea credinta, obligatiile ce-I
reveneau.
49.
MĂSURILE DE OCROTIRE ŞI SIGURANŢĂ ÎN PROCESUL PENAL
1.
Obligarea provizorie la tratament medical
Judecătorul
de drepturi şi libertăţi pe durata urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară în cursul procedurii de
cameră preliminară sau instanţa în cursul judecăţii
poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau
inculpatului, dacă se află în situaţia prevăzută de
art. 109 alin. (1) din Codul penal.
Obligarea
la tratament medical constă în obligarea suspectului sau inculpatului
să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de
specialitate, până la însănătoşire sau până la
obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de
pericol.
Judecătorul
de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra măsurii obligării la
tratament medical în camera de consiliu, prin încheiere motivată.
Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere
motivată.
2.
Internarea medicală provizorie
Judecătorul
de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de
cameră preliminară sau instanţa, în cursul judecăţii,
poate dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului
care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive,
dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui
pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.
Măsura
internării medicale provizorie constă în internarea medicală nevoluntară
a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de
asistenţă medicală, până la însănătoşire sau
până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture
starea de pericol.
Judecătorul
de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra măsurii internării
medicale provizorii în camera de consiliu, prin încheiere motivată.
Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere motivată.
50.
MĂSURILE ASIGURĂTORII ÎN PROCESUL PENAL
Procurorul,
în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea
procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul
judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin
ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci
când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui
pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la
urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori
care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a
cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin
infracţiune.
Măsurile
asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile,
prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
Măsurile
asigurătorii în vederea confiscării speciale şi pentru
garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor
suspectului sau inculpatului.
Organul
care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice
şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de
necesitate şi la experţi.
Bunurile
perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de
plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă
şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani
care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
Bunurile
perisabile se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de
stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le
primească şi să le valorifice de îndată.
Metalele sau
pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi
mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată
instituţie bancară competentă.
Titlurile
de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile
de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
Poprirea -
Sumele de bani datorate cu orice titlu inculpatului sau părţii
responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către
cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute
de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se
înfiinţează sechestrul.
Restituirea lucrurilor
Dacă
procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în
cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată, în procedura de cameră
preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere
sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la
orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea
persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau
deţinerea acesteia, dispune restituirea acestor lucruri către
persoana vătămată
Restabilirea situaţiei
anterioare
Instanţa
de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de
restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii,
când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea
infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
51. CITAŢIA
ŞI MANDATUL DE ADUCERE
Citația
Chemarea
unei persoane în fata organului de urmărire penală sau a
instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea
se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Comunicarea
citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din
oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare, sau prin orice
alt salariat al acestora, prin serviciul poştal sau prin intermediul
poliţiei comunitare.
Citaţia
este individuală şi trebuie sa cuprindă următoarele:
a) denumirea organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite
citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
b) numele, prenumele celui citat,
calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
c) adresa celui citat, care
trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul,
strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune:
judeţul, comuna şi satul, orice alte date necesare pentru stabilirea
adresei celui citat;
d) ora, ziua, luna şi anul,
locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat
să se prezinte la data şi locul indicate.
e) menţiunea că partea
citată are dreptul la un avocat cu care sa se prezinte la termenul fixat;
f) dacă este cazul,
menţiunea că, potrivit art. 88 sau art. 91 alin. (4), apărarea
este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care
să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
g) menţiunea că partea
citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare,
să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului.
h) consecinţele
neprezentării în faţa organului judiciar.
Citaţia
transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă
încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii de care este
acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu
mandat de aducere. Citaţia se semnează de cel care o emite.
Suspectul
sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă
aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin
serviciul de personal al unităţii la care lucrează. Suspectul
sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile
organului judiciar intenţia de schimbare a adresei unde locuieşte
precum şi schimbarea acesteia. Suspectul sau inculpatul este informat cu
privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la
consecinţele nerespectării obligaţiei.
Suspectul
sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul
procesului penal, un alt loc pentru a fi citat, este citat la locul indicat.
Citaţia
se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.
Dacă persoana citată refuză să primească citaţia,
sau primind-o refuză sau nu poate să semneze dovada de primire,
persoana însărcinată să comunice citaţia o lasă celui
citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei
acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal.
Dacă
persoana citată nu se afla acasă, agentul înmânează citaţia
soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea,
ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia
nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de
discernământ.
Mandatul de aducere
O
persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de
aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod
nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau
dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a
citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc
că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.
Suspectul
sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost
chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în
interesul rezolvării cauzei.
În cursul
urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către procuror, iar
în cursul judecăţii de către instanţă.
Mandatul de
aducere se execută prin organele de ordine publică şi
siguranţă naţională. Persoana căreia i se
încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei
pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să îl
însoţească. În cazul în care persoana indicată în mandat
refuză să însoţească persoana ce execută mandatul sau
încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.
Activităţile
desfăşurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt
consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi
calitatea celui care îl încheie,
b) locul unde este încheiat,
c) menţiuni despre
activităţile desfăşurate.
52. TERMENELE ÎN
PROCESUL PENAL
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul sau
după epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri
procesuale sau procedurale.
Termenele
se clasifică:
- în funcție de durată (pe
ore, zile, luni, ani)
- în raport cu caracterul lor sau
cu efectele pe care le produc, termenele pot fi: peremptorii, dilatorii şi
de recomandare
Termenele
peremptorii
sunt intervalele de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumite
acte. Neîndeplinirea actului înainte de expirarea termenului prevăzut de
lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului respectiv şi
nulitatea actului făcut peste termen.
Termenele
dilatatorii
sunt intervalele de timp după expirarea cărora pot fi îndeplinite
anumite acte.
Termenele
de recomandare
sunt acele termene înăuntrul cărora este recomandat a se efectua un
anumit act procesual sau procedural.
La calcularea
termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul
prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul
când legea dispune altfel. La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se
socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici
ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Termenele socotite pe luni sau
pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare
a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare
din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi
corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. Când
ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră
la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
În calculul
termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive
de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se
sfârşeşte termenul intră în durata acestuia.
53.
SANCŢIUNILE PROCEDURALE PENALE
Sanctiunile procedurale penale sunt instrumentele legale prin care actele
procesuale sau procedurale nelegale sunt lipsite de valabilitate. Acestea sunt inexistenta,
decaderea,
inadmisibilitatea
si nulitatile.
Ca
sancţiuni procedurale, nulităţile lovesc actele
procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin
nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor
prescrise de lege.
În dreptul
procesual român, nulităţile sunt strâns legate de existenţa unei
vătămări procesuale, care trebuie să se fi produs prin
efectuarea unui act în condiţii nelegale.
Nulitatea,
ca sancţiune procedurală, poate fi îndreptată atât împotriva
actelor procesuale, cât şi împotriva actelor procedurale.
Cazurile de
nulitate absolută
sunt următoarele:
a) compunerea completului
de judecată;
b) competenţa
materială şi competenţa personală a instanţelor
judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o
instanţă inferioară celei legal competente ;
c) publicitatea
şedinţei de judecată;
d) participarea
procurorului atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e) prezenţa
suspectului sau inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii;
f) asistarea de
către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte
părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
Nulitatea
absolută
se constată din oficiu sau la cerere. Încălcarea dispoziţiilor
legale prevăzute la lit. a) – d) poate fi invocată în orice stare a
procesului, iar încălcarea celor prevăzute la lit. e) şi f)
trebuie invocată : până la încheierea procedurii în camera
preliminară –dacă a intervenit în cursul urmăririi penale sau în
procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului dacă a
intervenit în cursul judecății; în orice stare a
procesului dacă instanța a fost învestită cu un
acord de recunoaștere a vinovăției
Nulitatea
relativă
reprezintă încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara
celor prevăzute în art.281 determină nulitatea actului atunci când a
fost afectată caracterul echitabil al procesului penal sau drepturile
părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. Nulitatea
relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte
părţi sau persoana vătămată, atunci când există
un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale
încălcate. Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat
după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute de
art. 282 alin.(4) NCPP.
Decăderea
Când pentru
exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea
actului făcut peste termen
Intervine
decăderea dacă:
- persoana căreia i s-a
produs un prejudiciu material prin infracţiune nu s-a constituit parte
civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei;
- persoana care nu a declarat
apel sau recurs în termenul prevăzut de lege poate fi decăzută
din exerciţiul dreptului procesual.
54. CHELTUIELILE
JUDICIARE
Cheltuielile
necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor,
conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor,
precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea
procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite
de părţi.
Martorul,
expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire
penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor
de transport, întreţinere, locuinţă şi altor cheltuieli
necesare, prilejuite de chemarea lor.
În caz de
renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea
aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul
este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu
excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele
judiciare, care rămân în sarcina statului.
Când sunt
mai mulţi inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa
hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre
inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
Partea
responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar
cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta
şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
55. AMENDA
JUDICIARĂ
Următoarele
abateri disciplinare săvârşite în cursul procesului se
sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1000 lei:
- neîndeplinirea în mod
nejustificat sau îndeplinirea greșită ori cu
întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor de
procedurale, de transmitere a dosarelor precum și a oricăror altor
lucrări, dacă prin aceasta s-a provocat întârzieri în desfășurarea
procesului penal
- neîndeplinirea ori îndeplinirea
greșită
a îndatoririlor de înmânare a citațiilor sau a celorlalte
acte procedurale, precum și neexecutarea mandatelor de
aducere
Lipsa
nejustificată a martorului, precum și a persoanei
vătămate, părții civile sau părții
civilmente responsabile, chemate să dea declarații sau
părăsirea, fără permisiunea ori fără un motiv
întemiat a locului unde urmează a fi audiate se sancționează cu
amendă judiciară de la 250 lei – 5000 lei
Lipsa
nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a
asigura substituirea, în condițiile legii, sau refuzul
nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condițiile
în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale,
se sancționează
cu amendă judiciară de la 500 lei – 5000 lei. Baroul de avocați
este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.