DREPT PROCESUAL PENAL 1

 

 

1. APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE IN SPATIU SI TIMP

 

La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii în conformitate cu care legea procesual-penală este exclusiv teritorială şi nu se poate aplica decât actelor procesuale sau procedurale efectuate în ţară.

Aplicarea legii procesual-penale în timp se încadrează între cele două momente specifice acţiunii oricărei legi: intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare. Aplicarea legii procesual-penale în timp este guvernată de  principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare.

 

 

2. RAPORTUL JURIDIC PROCESUAL PENAL

 

Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui raport de conflict, iar prin  aducerea acestui conflict în faţa organelor judiciare, în vederea soluţionării, se creează un raport juridic procesual penal.

Raporturile juridice care apar în cadrul procesului penal şi sunt reglementate de normele procesual penale, poartă denumirea de  raporturi juridice procesual penale.

Ca orice raport juridic şi raportul juridic procesual penal are ca  elemente constitutive:

o   Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la procesul penal şi anume:

A. Organele judiciare sunt:

a) în faza de urmărire penală: organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de drepturi și libertăți

b) în faza de judecată: instanţa de judecată; procurorul; judecătorul de cameră preliminară

B. Părţile sunt: inculpatul; partea civilă; partea responsabilă civilmente.

C. Subiecți procesuali principali sunt: suspectul și persoana vătămată

D. Alți subiecți procesuali sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe

o   Conţinutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au participanţii la procesul penal.

o  Obiectul raportului juridic procesual penal îl constituie stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport juridic.

 

 

3-8 PRINCIPII

 

Principiile fundamentale în procesul penal român sunt următoarele:

- Legalitatea procesului penal

- Separarea funcțiilor judiciare

- Prezumția de nevinovăție

- Aflarea adevărului

- Ne bis in idem

- Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

- Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

- Dreptul la libertate și siguranță

- Dreptul la apărare

- Respectarea demnității umane și a vieții private

- Limba oficială și dreptul la interpret

 

 

Principiul legalității procesului penal

 

Principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalităţii consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, unde se arată că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 alin. (1) se arată că procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

Principiul separării funcțiilor judiciare

 

În cadrul procesului penal se exercită următoarele funcții judiciare:

- funcția de urmărire penală

- funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală

- funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimeterii în judecată

- funcția de judecată

 

 

Principiul prezumției de nevinovăție

 

Noului Cod de procedură penală prevede la art. 4 alin. 1 că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Din acest principiu decurg următoarele consecințe:

- suspectul/inculpatul trebuie să fie privit de către organele judiciare ca fiind nevinovat până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive

- prezumția de nevinovăție are un caracter relativ

- este principala garanție, care asigură suspectului/inculpatului dreptul la o apărare efectivă

- este asigurat dreptul inculpatului la un proces echitabil

- este asigurată imparțialitatea judecătorilor

- când se dispune o măsură preventivă, judecătorii nu se pronunță asupra vinovăției inculpatului

- organele judiciare au obligația de a administra probe, pentru a face dovada vinovăției suspectului/inculpatului

- inculpatul are dreptul de a propune probe pentru a-și dovedi vinovăția (nu obligația)

- orice îndoială privind vinovăția suspectului/inculpatului profită acestuia.

 

 

 

 

 

 

 

Principul aflării adevărului

 

Conform acestui principiu organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

A afla adevărul înseamnă a lămuri cauza sub toate împrejurările, astfel organele judiciare au obligația de a stabili factorii ce au favorizat săvârșirea infracțiunii, modul în care a fost săvârșită, scopul pentru care a fost săvârșită, mijloacele folosite etc.

Pentru a da eficiență acestui principiul Noul Cod de procedură penală prevede la art. 5 alin. 2, obligația organelor judiciare de a strânge și de a administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.

Aflarea adevărului este realizată și prin dreptul părților de a propune probe, de a ridica excepții, sau de a ataca încheierile sau hotărârile pronunțate de instanță.

 

 

Principiul ne bis in idem

 

Principiul ne bis in idem este un principiu fundamental de drept, unanim recunoscut și aplicat, ca atare în dreptul procesual penal și civil, reprezentând caracteristica hotărârilor judecătorești definitive de a căpăta puterea lucrului judecat, în sensul de a nu mai putea fi atacate, decât prin căile de atac extraordinare (în condițiile prevăzute de lege), bucurându-se, astfel, de o prezumție absolută de adevăr juridic.

Pentru a fi incident acest principiu trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:

-      să existe o hotărâre penală definitivă,

-      să existe identitate de obiect și persoană, adică în cadrul celei de-a doua judecăți să fi fost inculpată aceeași persoană care a mai fost judecată,

-      obiectul cauzei să-l constituie aceleași fapte pentru care inculpatul a fost judecat.

 

 

 

 

 

 

Principiul oficialității

 

Dreptul de a trage la răspundere penală aparține statului (societății), iar exercitarea acestui drept, prin acțiunea penală, are caracter de ordine publică și este inevitabilă. Ca urmare, exercițiul acțiunii penale este încredințat unei autorități publice specializate, Ministerul Public, care are îndatorirea de a exercita acțiunea penală din oficiu.

Procurorul are obligația de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care să rezulte săvârșirea unei infracțiuni și nu există o cauză legală de împiedicare a exercitării acțiuni penale.

În cazul anumitor infracțiuni care prezintă un pericol social mai redus, demararea procedurilor de tragere la răspundere a autorului faptei, este lăsata la aprecierea victimei. Astfel persoana vătămate are dreptul de a opta dacă dorește să introducă plângerea prealabilă sau nu. În cazul în care alege să introducă plângerea prealabilă ea are în continuare dreptul de a retrage plângerea sau de a se împăca cu inculpatul în condițiile legii, astfel punând capăt procesului penal început.

 

Principiul caracterului echitabil și termenului rezonabil al procesului penal

 

Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a comis a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

 

Principiul dreptului la libertate și siguranță

 

Noul Cod de procedură penală prevede la art. 9 alin. 1 că „în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță”.

În cursul procesului penal pot apărea anumite situații de excepție, când libertatea inculpatului poate fi restrânsă, în condițiile legii.

Astfel în cursul procesului penal se pot dispune față de inculpat anumite măsuri privative sau restrictive de libertate, care au scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal. Inculpatul are dreptul de a contesta legalitatea acestor măsuri preventive, în condițiile legii, iar atunci când se constată că măsura a fost luată în mod nelegal sau au încetat motivele pentru care a fost dispusă, măsura este revocată, iar inculpatul este pus de îndată în libertate.

Principiul dreptului la apărare

 

Părțile și subiecții procesuali principali au următoarele drepturi în cursul procesului penal:

- de a se apără ei înșiși sau de a fi asistați de un avocat

- de beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării

- de a fi informat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală/s-a pus în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia

- suspectul/inculpatul trebuie informat despre faptul că are dreptul de a nu face nicio declarație.

 

 

Principiul respectării demnității umane și a vieții private

 

Acest principiu este înscris expres printre principiile fundamentale şi exprimă cerinţa că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

Orice persoană care se află în cursul unei anchete penale are dreptul de a se bucura de o viață privată. Organele judiciare au obligația să respecte viața privată, inviolabilitatea domiciliului și a secretului corespondenței suspectului/inculpatului. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.

 

 

Principiul desfășurării procesului penal în limba română

 

Acest principiu rezultă din prevederile constituţionale (art. 128), conform cărora „Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”, şi din Codul de procedură penală, unde, în art. 7 alin. (1), se stipulează „În procesul penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română”. Pentru persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, acestea au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret. În procesele penale acest drept este asigurat gratuit.

 

 

 

9. MINISTERUL PUBLIC

 

 Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească. În acest sens, au luat fiinţă şi funcţionează parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul este elementul principal al urmăririi penale, având sarcina de a efectua urmărirea penală, de a dispune măsuri legale și de a coordona activitatea organelor de cercetare penală.

 

10. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

 

Instanța de judecată are ca obiect judecarea inculpatului, în vederea stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, şi aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.

Instanțele judecătorești sunt organizate astfel:

- judecătorii

- tribunale

- curți de apel

- Inalta Curte de Casație și Justiție

 

11. ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ

 

Organele de cercetare penală sunt:

- Organele de cercetare ale poliției judiciare

- Organele de cercetare specială

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători operativi nominal desemnaţi de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub a cărui autoritate îşi desfăşoară activitatea.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală, efectuând cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală.

Organele de cercetare specială sunt organe specializate pe un anumit domeniu, care au atribuții de a efectua urmărirea penală în anumite cazuri prevăzute de lege.

12. ÎNVINUITUL ÎN PROCESUL PENAL

 

Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

 

13. INCULPATUL ÎN PROCESUL PENAL

 

Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, astfel devenind parte în procesul penal.

Inculpatul are următoarele drepturi:

- Dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa

- Dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia

- Dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii

- Dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu

- Dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii

- Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei

- Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română

- Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege

- Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale

 

14. PARTEA VĂTĂMATĂ ÎN PROCESUL PENAL

 

Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală. Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

 

15. PARTEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

 

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Au calitate de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

Partea civilă are următoarele drepturi:

- Dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale

- Dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii

- Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei

- Dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate

- Dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii

- Dreptul de a fi ascultată

- Dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților

- Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română

- Dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată

- Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege

 

 

 

16. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE ÎN PROCESUL PENAL

 

Partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces.

Persoana responsabilă civilmente are aceleași drepturi ca și partea civilă. Ea poate exercita drepturile în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.

 

 

 

17. SUBIECŢII PROCESUALI CARE POT ÎNLOCUI PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

 

Subiecții procesuali principali sunt:

- Suspectul

- Persoana vătămată

a) Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

b) Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală. Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

 

18. APĂRĂTORUL ÎN PROCESUL PENAL

 

Între participanţii la procesul penal, apărătorul are o poziţie specială, în sensul că nu este parte în proces, dar se situează pe poziţia procesuală a părţii ale cărei interese le susţine şi poate exercita, în principiu, toate drepturile acesteia. Apărător în procesul penal poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocaţi.

Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, iar baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti

Pentru a dobândi calitatea de avocat, membru al unui barou, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice,

- este licenţiat al unei facultăţi de drepr sau este doctor în drept,

- nu se află în vreun caz de nedemnitate prevăzut de lege,

- este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei.

Apărătorul acordă părţii pe care o apără asistenţă juridică, aceasta constând în: consultaţii şi cereri, asistenţă şi reprezentare în faţa organelor judiciare, redactare de acte, etc.. De regulă, asistenţa juridică în cursul procesului penal este facultativă, adică părţile au libertatea să-şi angajeze sau nu apărător, dar există şi cazuri în care legea prevede că asistenţa juridică este obligatorie. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea, poate formula cereri şi depune concluzii, poate lua contact cu inculpatul arestat, se poate plânge împotriva actelor şi măsurilor procesuale dispuse, iar în cursul judecăţii exercită drepturile părţii pe care o asistă.

19. ACŢIUNEA PENALĂ (SUBIECŢI, OBIECT, TRĂSĂTURI, MOMENTE)

 

Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea.

Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

Subiecții raportului de drept substanțial devin și subiecți ai raportului de drept procesul penal. Poziția subiecților va fi inversată, subiectul activ al infracțiunii va deveni în cadrul raportului de drept procesual subiect pasiv al acțiunii penale, în timp ce subiectul pasiv al infracțiunii devine subiect activ al acțiunii penale.

Acțiunea penală are următoarele trăsături:

- aparţine statului.

- este obligatorie.

- este irevocabilă şi indisponibilă.

- este indivizibilă.

- este personală.

Pentru a înțelege instituția acțiunii penale ea trebuie analizată din prisma celor 3 momente ale exercitării acesteia:

- punerea în mișcare a acțiunii penale - „Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.” (art. 14 alin.2 NCPP). Ea se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare, prevăzute de art. 16 alin.1.

- exercitarea acțiunii penale - Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora se poate decide trimiterea în judecată sau se poate adopta o soluţie de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.

În cursul judecăţii, procurorul exercită acţiunea penală prin diferite cereri şi concluzii pe care le formulează în faţa instanţei, prin susţinerea învinuirii, folosirea căilor de atac etc.

- stingerea acțiunii penale - Finalitatea acţiunii penale se materializează într-un ultim moment, şi anume: epuizarea şi stingerea. Astfel, acţiunea penală, pusă în mişcare şi exercitată, se epuizează în urma judecării cauzei şi pronunţării unei hotărâri, care poate fi de condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Acțiunea penală se poate stinge și în cursul urmăririi penale, atunci când procurorul constată unul din cazurile prevăzute la art. 16 NCPP.

20. CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE SAU EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE

 

Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt următoarele:

Ř  fapta nu există.

Ř  fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Ř  nu există probe că o persoană a săvârșit o infracțiune.

Ř  există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Ř  lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Ř  a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului sau inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică.

Ř  a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii.

Ř  există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

Ř  există autoritate de lucru judecat.

Ř  a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

 

 

21. ACŢIUNEA CIVILĂ (CONDIŢII, ELEMENTE, TRĂSĂTURI)

 

Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiţii:

a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul creat să existe o legătură de cauzalitate;

c) prejudiciul să fie cert;

d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu, să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

 

Elemente

Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt:

- partea civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material

- Ministerul Public care poate exercita acţiunea civilă în faţa instanţei de judecată atunci când partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă

- instanţa de judecată, în aceleaşi situaţii ca mai sus, este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt:

- inculpatul, care este şi subiect pasiv principal al acestei acţiuni, întrucât el este cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracţiunii.

- partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.

         Trăsături

Persoana vătămată se poate constitui ca parte civilă până la începerea cercetărilor judecătorești. Constituirea se poate face în scris sau oral, cu indicarea întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces- verbal sau după caz, în încheiere. În situația în care, persoana vătămată sau succesorii săi nu se constituie ca parte civilă până la începerea cercetărilor judecătorești, acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.

Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:

- îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă

- mări sau micșora întinderea pretențiile

- solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai e posibilă

 

 

 

 

 

 

22. EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

 

Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.

Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabil civilmente, exercitată la instanța penală sau civilă, este scutită de taxă de timbru.

Partea responsabilă civilmente, poate fi introdusă la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, până la începerea cercetărilor judecătorești. Procurorul, atunci când exercită acțiunea civilă, este obligat să ceară introducerea în proces a părții responsabil civilmente,

Partea responsabila civilmente poate interveni in procesul penal până la începerea dezbaterilor la prima instanță de judecata, luând procedura din stadiul in care se afla in momentul intervenției.

 

23. REZOLVAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

 

În cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște, in tot sau in parte, pretențiile părții civile.

În cazul recunoașterii pretențiilor civile, instanța obligă la despăgubiri in măsura recunoașterii. Cu privire la pretențiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

În caz de condamnare, instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile. Când acțiunea civila are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile. Instanța, chiar dacă nu exista constituire de parte civila, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțiala a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Când prin desființarea înscrisului sau prin restabilirea situației anterioare pot fi afectate drepturile terților, instanța disjunge acțiunea si o trimite la instanța civilă.

În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal in baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) si j), instanța lasă nesoluționata acțiunea civilă.

24. COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ (NOŢIUNE, FORME)

 

Noţiunea de competenţă poate fi definită ca fiind capacitatea pe care o are un organ judiciar penal de a se ocupa de o anumită cauză penală

În literatura de specialitate, competența a fost clasificată astfel:

- funcțională

- materială

- teritorială

Competenţa funcţională (raţione officii) determină categoriile de activităţi ce pot fi desfăşurate de un anumit organ judiciar.

Competenţa materială reprezintă abilitarea legală a organului judiciar de a instrumenta anumite cauze penale.

Competenţa teritorială reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad poate să soluţioneze o anumită cauză.

 

 

25. COMPETENŢA JUDECĂTORIEI ŞI A TRIBUNALULUI MILITAR

 

Judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. Se poate observa că judecătoria are o competența generală, fiind instanța de drept comun.

Tribunalul militar judeca in prima instanța toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege in competenta altor instanțe.

 

 

 

 

 

 

26. COMPETENŢA TRIBUNALULUI ŞI A TRIBUNALULUI MILITAR TERITORIAL

 

Tribunalul judecă în primă instanță următoarele infracțiuni:

- Omor (art.188), omor calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art.190), determinarea sa înlesnirea sinuciderii (art. 191)

- Sclavia (art. 209), Traficul de persoane (art. 210), Traficul de minori (art. 211)

- Distrugerea calificată (art. 254), Traficul de emigranți (art. 263), Tortura (art. 282)

- Luarea de mită (art. 289), Darea de mită (art. 290), Traficul de influență (art. 291), Cumpărarea de influență (art. 292), art. 293,294 Noul Cod Penal

- Divulgarea informațiilor secrete de stat (art. 303), Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304), Obținerea ilegală de fonduri ( art. 306), Deturnarea de fonduri (art. 307), art. 309, Nerespectarea regimului materialelor nucleare (art. 345), Nerespectarea regimului materialelor explozive (art. 346), Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit (art. 354)

- Constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367), Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice (360-367)

- Infracțiuni cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane

- Infracțiunile cu privire la care urmărirea penala a fost efectuata de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism sau Direcția Naționala Anticorupție, daca nu sunt date prin lege in competenta altor instanțe ierarhic superioare;

Tribunalul soluționează conflictele de competenta ivite intre judecătoriile din circumscripția sa, precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie in cazurile prevăzute de lege.

 

 

 

 

 

 

 

27. COMPETENŢA CURŢII DE APEL ŞI A CURŢII MILITARE DE APEL

 

Curtea de apel soluționează în primă instanță următoarele:

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 si 438-445;

b) infracțiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute in legi speciale;

c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale si de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe;

d) infracțiunile săvârșite in legătură cu atribuțiile de serviciu de avocați, notari publici, executori judecătorești,de controlori financiari ai Curții de Conturi, precum si auditori publici externi.

e) infracțiuni săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin gradul de arhiereu sau echivalent al acestuaia.

f) infracțiuni săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecători de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe

g) infracțiuni săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori

h) cererile de strămutare

Curtea de apel judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate in prima instanță de judecătorii si de tribunale.

Curtea de apel soluționează conflictele de competenta ivite intre instanțele din circumscripția sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.

Curtea de apel soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.

 

Curtea militară de apel judeca in prima instanță

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 si 438-445, săvârșite de militari;

b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute in legi speciale, săvârșite de militari;

c) infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare si de procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe.

d) infracțiuni săvârșite de generali, mareșali și amirali

e) cererile de strămutare în cazurile expres prevăzute de lege

Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.

Curtea militara de apel soluționează conflictele de competență ivite intre tribunalele militare din circumscripția sa, precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de acestea in cazurile prevăzute de lege.

Curtea militara de apel soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.

 

 

28. COMPETENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Înalta Curte de Casație si Justiție judecă in prima instanță infracțiunile săvârșite de:

- infracțiuni de înaltă trădare

- senatori, deputați și membrii din România în Parlamentul European, de membrii guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație si Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate in prima instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel si de Secția penală a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Înalta Curte de Casație si Justiție judecă recursurile in casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum si recursurile în interesul legii.

Înalta Curte de Casație si Justiție soluționează conflictele de competență in cazurile in care este instanța superioară comună instanțelor aflate in conflict, cazurile in care cursul justiției este întrerupt, cererile de strămutare, precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel in cazurile prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație si Justiție soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.

 

 

 

JUDECĂTORUL DE DREPTURI SI LIBERTĂȚI este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, in cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:

a) măsurile preventive;

b) măsurile asiguratorii;

c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;

d) actele procurorului, in cazurile expres prevăzute de lege;

e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;

f) administrarea anticipata a probelor

 

 

JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifica legalitatea administrării probelor si a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere in judecată.

 

29. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ

 

Instanța dispune reunirea cauzelor in cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau in orice alte cazuri când doua sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.

Instanța poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, in următoarele situații:

a) când doua sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană;

b) când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;

c) când între doua sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției

Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părților si din oficiu de către instanța competentă. Cauzele se pot reuni dacă ele se află în fata primei instanțe, chiar după desființarea sau casarea hotărârii, sau în fata instanței de apel. Instanța se pronunță prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.

În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele si pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.

Tăinuirea, favorizarea infractorului si nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competenta instanței care judeca infracțiunea la care acestea se referă, iar in cazul in care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competenta de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

Dacă dintre instanțe una este civila, iar alta este militară, competența revine instanței civile. Dacă instanța militara este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 si 42 NCPP.

 

30. INCOMPATIBILITATEA, ABŢINEREA ŞI RECUZAREA

 

Judecătorul este incompatibil dacă:

a) a fost reprezentant sau avocat al unei parți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză;

b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c) a fost expert sau martor, în cauză;

d) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal;

e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată;

f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.

Nu pot face parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se afla într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze intr-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii.

Judecătorul de drepturi si libertăți nu poate participa, in aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac

Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac

Judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea contestației.

Procurorului și organului de cercetare penală îi sunt aplicate incompatibilitățile judecătorului prevăzute la lit. a-d și f.

Magistratului asistent și grefierului îi sunt aplicate incompatibilitățile prevăzute pentru judecător la lit. a-f.

Procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate în aceeași cauză să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile de atac

Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate si a temeiurilor de fapt care constituie motivul abținerii. Declarația de abținere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate.

În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează activități judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.

Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi si libertăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță.

Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecata se soluționează de un alt complet de judecata

În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin. Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei cai de atac.

Asupra abținerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunță procurorul care supraveghează urmărirea penală.

Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul in care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, in termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul soluționează abținerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanță care nu este supusa niciunei cai de atac. În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

 

 

31. DECLINAREA DE COMPETENŢĂ, CONFLICTUL DE COMPETENŢĂ ŞI EXCEPŢIA DE NECOMPETENŢĂ

 

Declinarea de competență

Instanța care își declină competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s-a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța care și-a declinat competența. În cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin.

Hotărârea de declinare a competenței nu este supusa cailor de atac.

 

Conflictul de competență

Când doua sau mai multe instanțe se recunosc competente a judeca aceeași cauză ori își declină competenta reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competenta se soluționează de instanța ierarhic superioara comună.

Instanța ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanța care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care si-a declinat cea din urma competenta. Sesizarea instanței ierarhic superioare comune se poate face și de procuror sau de părți.

Până la soluționarea conflictului pozitiv de competență, judecata se suspendă. Instanța care și-a declinat competența ori care s-a declarat competentă cea din urma ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență.

Instanța ierarhic superioară comună se pronunță asupra conflictului de competență, de urgență, prin încheiere care nu este supusa niciunei căi de atac.

 

Excepția de necompetență

Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocata in tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive.

Excepția de necompetenta materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.

Excepția de necompetență teritorială poate fi invocata până la începerea cercetării judecătorești.

Excepțiile de necompetență pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părți.

 

 

32. PROBELE (NOŢIUNE, CLASIFICARE, OBIECTUL ACTIVITĂŢII DE PROBARE)

 

Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o si la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei si care contribuie la aflarea adevărului in procesul penal.

Clasificare

După caracterul procesual, probele se clasifică în

- probe în sprijinul învinuirii şi

- probe în sprijinul apărării.

După realităţile la care se referă

- probe preexistente ( realităţi anterioare săvârşirii faptei ) şi

- probe survenite ( realităţi generate de activitatea infracţională, percepute sau survenite în momentul comiterii sau ulterior acesteia )

În raport cu izvoarele lor

- probe imediate ( primare ), adică probele obţinute de la prima sursă

- probe mediate ( secundare ), adică probele obţinute de la a doua sursă

După legătura lor cu obiectul probaţiunii

- probe directe, cele care dovedesc în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului şi

- probe indirecte, cele care nu dovedesc în mod direct vinovăţia acestuia, dar care coroborate, duc la concluzia că fapta a fost sau nu comisă de făptuitor.

Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;

c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

d) declarațiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de proba care nu este interzis prin lege.

Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținerea a mijlocului de probă.

Obiectul activitatii de probare este constituit din:

a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;

b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;

c) faptele si împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;

d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

 

 

33. CERINŢELE PROBELOR, SARCINA ADMINISTRĂRII LOR ŞI APRECIEREA PROBELOR

 

Cerinţele probelor

a)    Admisibilitatea. In principiu, orice probă este admisibilă. In acest sens, art. 67 prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Prin excepţie, există şi situaţii când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.

b)   Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite (relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit victima).

c)    Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului (relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.

d) Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă. Pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluţionarea pro­cesului (pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (conclu­dente) şi să fie necesară administrarea lor (utile).

 

Sarcina probei, în cadrul acțiunii penale, aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat sa iși dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Persoana vătămată, suspectul si părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală stânge și administrează probe atât în favoarea, cât si în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

In cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a parților și, in mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.

Cererea privitoare la administrarea unor probe formulata in cursul urmăririi penale sau in cursul judecății de către persoanele îndreptățite se admite ori se respinge motivat de către organele judiciare.

Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:

a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauza;

b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;

c) proba nu este necesara, întrucât faptul este notoriu;

d) proba este imposibil de obținut;

e) cererea a fost formulata de o persoana neîndreptățită;

f) administrarea probei este contrara legii.

 

 

34. DECLARAŢIILE PĂRŢILOR

 

A. Audierea suspectului sau a inculpatului

La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, porecla, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele si prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă in mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83, precum si următoarele obligații:

a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar in cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventiva;

b) obligația de a comunica în scris, in termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile si orice alte acte comunicate la prima adresa rămân valabile si se consideră ca le-a luat la cunoștință.

Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.

Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

Dacă în cursul audierii suspectul sau inculpatul își exercită dreptul de a nu da nicio declarație, ascultarea nu va mai continua, încheindu-se un proces-verbal.

Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. în fiecare declarație se consemnează totodată ora începerii si ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului.

Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate in finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului. Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru in declarația scrisa.

 

B. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente

La începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care se aplica in mod corespunzător.

Persoanei vătămate i se aduc la cunoștință următoarele drepturi si obligații:

a) dreptul de a fi asistata de avocat, iar în cazurile de asistenta obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;

c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții si de a pune concluzii, în condițiile prevăzute de lege;

d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civila;

e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;

f) obligația de a comunica orice schimbare de adresa;

În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.

Persoanei vătămate i se aduce la cunoștință cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.

Atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor amenințat sau vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a demnității, organul de urmărire penală poate dispune față de persoana vătămată ori față de partea civilă măsurile de protecție prevăzute la art. 125-130, care se aplică în mod corespunzător.

 

 

 

 

 

 

 

35. DECLARAŢIILE MARTORILOR

 

Audierea martorilor

Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

Orice persoana citată in calitate de martor are următoarele obligații:

a) de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua si ora arătate in citație;

b) de a depune jurământ sau declarație solemnă în fata instanței;

c) de a spune adevărul.

Calitatea de martor are întăietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele si împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat. Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale. Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret sau confidențialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare.

Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a) soțul, ascendenții si descendenții in linie directă, precum si frații și surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.

Dispozițiile art. 107 se aplică în mod corespunzător în cazul audierii martorului.

Martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află in relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum si dacă a suferit vreo paguba în urma săvârșirii infracțiunii.

În cursul urmăririi penale si judecății, după îndeplinirea dispozițiilor art. 119 si 120, organul de urmărire penală si președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne. Organul de urmărire penală si președintele completului îl întreabă pe martor daca dorește să depună jurământ religios sau declarație solemnă.

Fiecare martor este audiat separat si fără prezenta altor martori. Martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări. Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului in care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.

Consemnarea declarațiilor se face potrivit dispozițiilor art. 110, care se aplică în mod corespunzător. În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, daca organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicita expres aceasta si înregistrarea este posibila.

 

 

36. ÎNSCRISURILE

 

Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul lor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă.

Procesul-verbal cuprinde:

a) numele, prenumele si calitatea celui care îl încheie;

b) locul unde este încheiat;

c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;

d) data si ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul - verbal;

e) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;

f) descrierea amănunțită a celor constatate, precum si a măsurilor luate;

g) numele, prenumele, codul numeric personal si adresa persoanelor la care se refera procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;

h) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum si de persoanele arătate la lit. e) si g). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum si despre motivele imposibilității ori refuzului de a semna.

 

 

 

37. INTERPRETĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO, VIDEO ŞI FOTOGRAFIILE

 

Prin interceptarea convorbirilor sau comunicațiilor se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare, precum si înregistrarea datelor de trafic ce indică sursa, destinația, data, ora, dimensiunea, durata ori tipul comunicării efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare.

Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.

 

 

38. PERCHEZIŢIA

 

Percheziția se efectuează cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viața privată.

Percheziția poate fi:

-  domiciliară,

-  corporală,

-  informatică

-  a unui vehicul.

Percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabila cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracțiuni și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea si strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

Prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu ce aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică

Percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi si libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța investită cu judecarea cauzei.

Cererea prin care se solicita încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează, in termen de 24 de ore, in camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, și încuviințarea efectuării percheziției si emite de îndată mandatul de percheziție. Întocmirea minutei este obligatorie.

Încheierea prin care judecătorul de drepturi si libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusa cailor de atac.

Mandatul de percheziție se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia.

Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi.

Percheziția domiciliara nu poate fi începuta înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când percheziția urmează să se efectueze intr-un local deschis publicului la acea ora.

În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane in locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu se ridica întotdeauna.

Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoana le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției. În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii si securității publice procedează la efectuarea acesteia.

Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziția să fie efectuată cu respectarea demnității umane.

Percheziția se efectuează de o persoana de același sex cu persoana percheziționată.

Înainte de începerea percheziției, persoanei percheziționate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziția, cu excepția cazului când se considera util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.

Percheziția unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.

Percheziția unui vehicul se efectuează in condițiile prevăzute la art. 165 alin. (2).

Prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare si strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

Judecătorul de drepturi si libertăți poate dispune efectuarea unei percheziții informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea si strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.

Procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției informatice împreuna cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi si libertăți.

Cererea se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviințarea efectuării percheziției informatice si emite de îndată mandatul de percheziție.

Încheierea prin care judecătorul de drepturi si libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției informatice nu este supusă căilor de atac.

 

 

 

 

 

 

 

 

39. CERCETAREA LOCULUI FAPTEI ŞI RECONSTITUIREA

 

Cercetarea locului faptei

Cercetarea locului faptei se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesara constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.

 

Reconstituirea

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea si precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului si a condițiilor în care s-a comis fapta.

Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declarațiile martorilor sau ale părților cu privire la activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfășurării faptei descrise de aceștia.

Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuza să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.

Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât sa nu fie încălcată legea sau ordinea publică, sa nu fie adusă atingere moralei publice si să nu fie pusă în pericol viața sau sănătatea persoanelor.

 

 

 

 

 

 

40. DEOSEBIRI ŞI ASEMĂNĂRI ÎNTRE CONSTATĂRILE TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ŞI EXPERTIZA

 

Asemănări

- efectuarea lor are ca scop aflarea adevărului în cauzele pentru care au fost dispuse;

- ambele reprezintă mijloace de probă în proces;

- pot fi utilizate doar materialele de comparaţie aprobate de organul judiciar care a dispus efectuarea lor;

- obiectul lor este fixat de organul judiciar;

- activitatea expertului şi a specialistului sau tehnicianului se materializează într-un raport.

 

Deosebiri

    expertize                                                        constatari

- se dispun în cauze penale, civile; pot fi dispuse şi pentru a servi organelor disciplinare;

 

- se dispun doar pentru cauze penale şi numai în faza de urmărire penală;

-  expertizele se dispun în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

 

 

-  se dispun doar atunci când există pericolul de dispariţie sau de alterare a unor mijloace de probă, când e necesară lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei penale;

- atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată au competenţa de a dispune efectuarea unei expertize;

 

- competenţa dispunerii lor aparţine organului de urmărire penală;

- sunt efectuate de experţi .Funcţionează în cadrul laboratoarelor criminalistice sau instituţiilor medico-legale ori ca persoane atestate;;

- se efectuează de către tehnicieni sau specialişti În cadrul poliţiei specialiştii sunt certificaţi ca experţi criminalişti, dar desfăşoară doar activităţile specifice constatărilor;

- obiectul lor este amplu, investigarea este amănunţită, priveşte probleme de specialitate; expertul poate chiar interpreta constatările efectuate anterior;

- au ca obiect cercetarea, mai puţin aprofundată, a unor situaţii sau stări; conţinutul lor este redus la o constatare;

- în cazul în care expertiza este incompletă, se dispune un supliment de expertiză.

- atunci când raportul de constatare este considerat incomplet sau imprecis se poate dispune completarea ori refacerea constatării sau se poate dispune efectuarea unei expertize.

 

41. EXPERTIZA

 

Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

Expertiza se dispune, in condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar in cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată. Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor si împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii. Specialiștii care funcționează in cadrul organelor judiciare sunt asimilați experților oficiali.

Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, clarifice si evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum si instituția ori experții desemnați.

Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței. Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care desemnează 2 sau mai mulți experți.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum si expertul, daca acesta a fost desemnat. La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali si a expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări si că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.

Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expertizei profesionale.

Părțile si subiecții procesuali principali sunt încunoștințați ca au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate intr-un raport. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se motivează în același raport.

Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertiză cuprinde:

a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta si au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

b) partea expozitivă, prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele si echipamentele utilizate;

c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări si constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

Expertiza este de mai multe feluri:

- Expertiză medico-legală psihiatrică

- Expertiză toxicologică

- Expertiză genetică judiciară

- Expertiză financiară

- Expertiză contabilă

 

 

42. COMISIA ROGATORIE ŞI DELEGAREA

 

Comisia rogatorie

Când un organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, sa facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.

Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea masurilor preventive, încuviințarea de probatorii, precum si dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.

Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale in grad.

Ordonanța sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie sa conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta și întrebările ce trebuie sa i se pună. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă in cursul ascultării.

Când comisia rogatorie s-a dispus de instanța de judecată, părțile pot formula în fața acesteia întrebări, care vor fi transmise instanței ce urmează a efectua comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.

Dacă inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absența avocatului ales.

 

Delegarea

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune, in condițiile arătate la art. 200 alin. (1) si (2), efectuarea unui act de procedură și prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanțe de judecată ierarhic inferioare.

Dispozițiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător și în caz de delegare.

 

 

43. MĂSURILE PREVENTIVE (NOŢIUNE, LUARE, ÎNLOCUIRE, REVOCARE, ÎNCETARE DE DREPT)

 

Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea in mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

Orice măsură preventivă trebuie sa fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Masurile preventive sunt:

a) reținerea;

b) controlul judiciar;

c) controlul judiciar pe cauțiune;

d) arestul la domiciliu;

e) arestarea preventiva.

Aceste măsuri se pot lua în cauzele care au ca obiect infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare , pentru a se asigura o bună desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei

Încetarea

Măsurile preventive încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;

b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;

c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept în următoarele situații:

- În cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege

- în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare

Revocarea și înlocuirea măsurilor preventive

Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare, prelungire ori menţinere a măsurii sau au încetat temeiurile care au determinat-o, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut în art.202 alin.(1) .

Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut în art.202 alin.(1).

44. REŢINEREA

 

Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.

Persoanei reținute i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat si motivele reținerii.

Reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii. Daca suspectul sau inculpatul a fost adus in fața organului de cercetare penală și procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul de 24 de ore nu se include perioada cât inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.

Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, in prezenta avocatului ales ori numit din oficiu.

Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenția că ceea ce declara poate fi folosit împotriva sa.

Suspectul sau inculpatul reținut are dreptul de a-și încunoștința personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoștințeze pe acesta. Modul de realizare a încunoștințării se consemnează intr-un proces-verbal. Persoanei reținute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate in procesul-verbal.

Avocatul ales are obligația de a se prezenta la sediul organului judiciar in termen de cel mult doua ore de la încunoștințare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penala sau procurorul numește un avocat din oficiu.

Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiții care să asigure confidențialitatea.

Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua si ora la care reținerea începe, precum si ziua si ora la care reținerea se sfârșește.

Suspectului sau inculpatului reținut i se înmânează un exemplar al ordonanței de reținere.

Pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea si luarea amprentelor acestuia.

Dacă reținerea a fost dispusa de organul de cercetare penală, acesta are obligația de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată și prin orice mijloace.

Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată ca au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, procurorul dispune revocarea ei si punerea de îndată în libertate a celui reținut.

Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constata ca au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei si punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Procurorul sesizează judecătorul de drepturi si libertăți de la instanța competenta, în vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei reținerii acestuia.

Imediat după reținere, persoana reținută are dreptul de a încunoștința personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura sa încunoștințeze un membru al familiei sale ori o altă persoana desemnată de aceasta despre luarea măsurii reținerii si despre locul unde este reținută.

 

 

45. OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI LOCALITATEA SAU ŢARA

 

Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

 

Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

 

 

 

46. ARESTAREA PREVENTIVĂ A ÎNVINUITULUI

47. ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI

 

Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament şi, din acest motiv, există pericolul ca administrarea probelor să fie îngreunată;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

d) inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni sau, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune.

Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi de alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru ordinea publică.

Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept

În cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se comunică avocatului inculpatului căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie pentru studiu, pe un timp rezonabil, dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror

Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.

Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.

În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului

În sens negativ, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge încheierea motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut.

În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă.

Mandatul de arestare preventivă conține:

a) instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării preventive;

b) data emiterii mandatului;

c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul;

d) datele de identitate ale inculpatului;

e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care încetează;

f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, denumirea infracţiunii şi pedeapsa prevăzută de lege;

g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;

h) ordinul de a fi arestat inculpatul;

i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;

j) semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;

k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face menţiune corespunzătoare în mandat.

În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii. Termenul prevăzut curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv. Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.

Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică lipsirea acestuia de libertate. Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată. Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este arestat în acest în altă cauză.

Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau după caz, de la comunicare, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară.

Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare. Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.

Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie.

În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.

În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

 

 

48. LIBERAREA PROVIZORIE

 

Este o masura procesuala neprivativa de libertate care inlocuieste arestarea preventiva a inculpatului si poate fi dispusa numai de instanta de judecata. Aceasta este sub control judiciar sau pe cautiune –putand fi revocata in conditiile in care cel in cauza a nesocotit, cu rea credinta, obligatiile ce-I reveneau.

 

 

49. MĂSURILE DE OCROTIRE ŞI SIGURANŢĂ ÎN PROCESUL PENAL

 

1. Obligarea provizorie la tratament medical

Judecătorul de drepturi şi libertăţi pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară în cursul procedurii de cameră preliminară sau instanţa în cursul judecăţii poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului, dacă se află în situaţia prevăzută de art. 109 alin. (1) din Codul penal.

Obligarea la tratament medical constă în obligarea suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurii obligării la tratament medical în camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere motivată.

2. Internarea medicală provizorie

Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.

Măsura internării medicale provizorie constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurii internării medicale provizorii în camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere motivată.

 

 

50. MĂSURILE ASIGURĂTORII ÎN PROCESUL PENAL

 

Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.

Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.

Bunurile perisabile se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată.

Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă.

Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.

Poprirea - Sumele de bani datorate cu orice titlu inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul.

Restituirea lucrurilor

Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acesteia, dispune restituirea acestor lucruri către persoana vătămată

Restabilirea situaţiei anterioare

Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

51. CITAŢIA ŞI MANDATUL DE ADUCERE

 

Citația

Chemarea unei persoane în fata organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare, sau prin orice alt salariat al acestora, prin serviciul poştal sau prin intermediul poliţiei comunitare.

Citaţia este individuală şi trebuie sa cuprindă următoarele:

a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

c) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune: judeţul, comuna şi satul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;

d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate.

e) menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care sa se prezinte la termenul fixat;

f) dacă este cazul, menţiunea că, potrivit art. 88 sau art. 91 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;

g) menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului.

h) consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar.

Citaţia transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere. Citaţia se semnează de cel care o emite.

Suspectul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează. Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar intenţia de schimbare a adresei unde locuieşte precum şi schimbarea acesteia. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei.

Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat, este citat la locul indicat.

Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată refuză să primească citaţia, sau primind-o refuză sau nu poate să semneze dovada de primire, persoana însărcinată să comunice citaţia o lasă celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal.

Dacă persoana citată nu se afla acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.

 

Mandatul de aducere

O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.

Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei.

În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către procuror, iar în cursul judecăţii de către instanţă.

Mandatul de aducere se execută prin organele de ordine publică şi siguranţă naţională. Persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să îl însoţească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana ce execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.

Activităţile desfăşurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie,

b) locul unde este încheiat,

c) menţiuni despre activităţile desfăşurate.

 

 

 

 

52. TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL

 

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul sau după epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri procesuale sau procedurale.

Termenele se clasifică:

- în funcție de durată (pe ore, zile, luni, ani)

- în raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc, termenele pot fi: peremptorii, dilatorii şi de recomandare

 

Termenele peremptorii sunt intervalele de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumite acte. Neîndeplinirea actului înainte de expirarea termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului respectiv şi nulitatea actului făcut peste termen.

Termenele dilatatorii sunt intervalele de timp după expirarea cărora pot fi îndeplinite anumite acte.

Termenele de recomandare sunt acele termene înăuntrul cărora este recomandat a se efectua un anumit act procesual sau procedural.

La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel. La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia.

 

53. SANCŢIUNILE PROCEDURALE PENALE

 

Sanctiunile procedurale penale sunt instrumentele legale prin care actele procesuale sau procedurale nelegale sunt lipsite de valabilitate. Acestea sunt inexistenta, decaderea, inadmisibilitatea si nulitatile. 

Ca sancţiuni procedurale, nulităţile lovesc actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege.

În dreptul procesual român, nulităţile sunt strâns legate de existenţa unei vătămări procesuale, care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui act în condiţii nelegale.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale, cât şi împotriva actelor procedurale.

Cazurile de nulitate absolută sunt următoarele:

a) compunerea completului de judecată;

b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente ;

c) publicitatea şedinţei de judecată;

d) participarea procurorului atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

e) prezenţa suspectului sau inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.

Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere. Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la lit. a) – d) poate fi invocată în orice stare a procesului, iar încălcarea celor prevăzute la lit. e) şi f) trebuie invocată : până la încheierea procedurii în camera preliminară –dacă a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului dacă a intervenit în cursul judecății; în orice stare a procesului dacă instanța a fost învestită cu un acord de recunoaștere a vinovăției

Nulitatea relativă reprezintă încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute în art.281 determină nulitatea actului atunci când a fost afectată caracterul echitabil al procesului penal sau drepturile părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute de art. 282 alin.(4) NCPP.

Decăderea

Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen

Intervine decăderea dacă:

- persoana căreia i s-a produs un prejudiciu material prin infracţiune nu s-a constituit parte civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei;

- persoana care nu a declarat apel sau recurs în termenul prevăzut de lege poate fi decăzută din exerciţiul dreptului procesual.

 

54. CHELTUIELILE JUDICIARE

 

Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.

Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.

În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.

Când sunt mai mulţi inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.

Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

 

 

55. AMENDA JUDICIARĂ

 

Următoarele abateri disciplinare săvârşite în cursul procesului se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1000 lei:

- neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor de procedurale, de transmitere a dosarelor precum și a oricăror altor lucrări, dacă prin aceasta s-a provocat întârzieri în desfășurarea procesului penal

- neîndeplinirea ori îndeplinirea greșită a îndatoririlor de înmânare a citațiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum și neexecutarea mandatelor de aducere

Lipsa nejustificată a martorului, precum și a persoanei vătămate, părții civile sau părții civilmente responsabile, chemate să dea declarații sau părăsirea, fără permisiunea ori fără un motiv întemiat a locului unde urmează a fi audiate se sancționează cu amendă judiciară de la 250 lei – 5000 lei

Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condițiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condițiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei – 5000 lei. Baroul de avocați este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.