Drept civil – Persoanele

 

1.   Lipsa capacitatii de exercitiu. Consecinte

Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei de a indeplini acte juridice prin care isi exercita drepturi si isi asuma obligatii.

Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este reglementata de art 11 din Decretul 31/1954, conform caruia sunt lipsiti de capacitate de exercitiu urmatoarele persoane: minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca.

Codul civil aduce reglementari conform carora persoanele lipsite de capacitate de exercitiu si care au fost mentionate anterior nu pot contracta, aceasta fiind principal consecinta a lipsei capacitatii de exercitiu.

Lipsirea de capacitate de exercitiu a minorilor sub 14 ani si a persoanelor puse sub interdictie judecatoreasca are ca scop ocrotirea acestora de consecintele ce ar putea rezulta din nepriceperea in privinta incheierii unor acte juridice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2.   Curatela adultului

Curatela poate fi instituita conform art 178 C civ, in urmatoarele situatii:

-      Daca o persoana, din cauza batranetii, a bolii sau infirmitatii, desi capabila nu poate personal sa isi administreze bunurile sau sa isi apere interesele in conditii optime

-      Daca o persoana, din cauza bolii, desi capabila, nu poate nici personal, nici prin reprezentant legal sa ia masurile necesare pentru rezolvarea cazurilor care nu pot suferi amanare

-      Daca o persoana, obligata sa lipseasca de la domiciliu o perioada indelungata de timp, nu a lasat un mandatar sau un administrator

-      Daca o persoana a disparut fara a exista informatii despre ea si nu a lasat un mandatar sau un administrator

Instanta poate numi un curator special la cererea partii interesate, in caz de urgenta, daca persoana fizica lipsita de capacitatea de exercitiu, nu are reprezentant legal sau chiar din oficiu in caz de conflict de interese intre reprezentantul legal si cel reprezentat sau chiar cand o persoana juridica nu are reprezentant.

Instanta de tutela poate institui curatela cnf prevederilor C Civ la cererea:

-      Celui ce urmeaza sa fie reprezentat

-      A sotului

-      A rudelor

Curatela se instituie:

-      Cu consimtamantul celui reprezentat, in afara de cazurile cand persoana nu isi poate exprima consimtamantul

-      Cu acordul celui desemnat

-      Prin incheiere care se comunica scris curatorului

Poate fi curator special orice persoana fizica care are capacitate deplina de exercitiu si este in masura sa indeplineasca aceasta sarcina. Se numeste de catre instanta de tutela cnf prevederilor c civ, cu ascultarea persoanei reprezentate, cu acordul celui desemnat, prin incheiere care se comunica in scris curatorului si se afiseaza la sediul instantei de tutela si la primaria domiciliului celui reprezentat.

 

3.   Mijloace de identificare a pf

Identificarea pf desemneaza individualizarea omului in raporturile juridice civile.

Identificarea pf reprezinta o institutie juridica complexa, guvernata de norme care apartin atat dreptului civil, cat si altor ramuri de drept.

Este necesara identificarea pf atat pentru societate, pentru a se cunoaste subiectele de drept civil, administrativ, constitutional, drept fiscal, cat si pentru necesitati de ordin personal, pentru ca fiecare individ participant la raporturile juridice sa se poata individualiza in cadrul acestora.

Elementele necesare identificarii pf sunt numele, domiciliul si starea civila.

Numele reprezinta un atribut de identificare a pf si consta in dreptul omului de a fi identificat atat in familie cat si in societate prin anumite cuvinte determinate, cu o asemenea specificatie potrivit dispozitiilor legale.

Numele cuprinde numele de familie si prenumele si confera dreptul de a purta numele, dreptul de a cere indepartarea erorilor de scriere a numelui in orice act si si dreptul de a se opune justificat la folosirea numelui, in mod neindreptatit, de alta persoana.

In sens larg, notiunea de „nume” desemneaza atat numele de familie, cat si prenumele, in sens restrans aceasta priveste numai numele de familie.

Ca drept nepatrimonial, dreptul la nume prezinta urmatoarele caractere juridice: 1. opozabilitatea; 2. inalienabilitatea; 3. imprescriptibilitatea; 4. universalitatea; 5. egalitatea si 6. unitatea.

          Exista mai multe ipoteze privind stabilirea numelui de familie, si anume: a) in cazul copilului din casatorie; b) in cazul copilului din afara casatoriei si c) in cazul copilului nascut din 111d39b parinti necunoscuti.

          In situatia stabilirii numelui de familie al copilului din casatorie, se poate observa existenta urmatoarelor reguli:

-         copilul ia numele de familie comun al parintilor, daca acestia au un nume comun de familie;

-         copilului i se stabileste ca nume de familie de catre parinti sau de catre autoritatea tutelara fie numele de familie al unuia dintre parinti, fie numele de familie rezultat din numele de familie reunite ale parintilor, atunci cand acestia nu au acelasi nume de familie.

Sunt incidente dispozitiile art. 62, alin. 1 si 2 din Codul familiei.

In cazul stabilirii numelui de familie al copilului din afara casatoriei, distingem urmatoarele situatii:

-         cand copilul a fost recunoscut de ambii parinti, acestuia i se stabileste numele conform reglementarilor art.62 din Codul familiei, adica, intr-o astfel de situatie copilul va lua numele unuia dintre parinti sau numele lor reunite;

-         in cazul copilului care isi stabileste filiatia numai fata de unul dintre parinti, copilul va lua numele acelui parinte.

In situatia stabilirii numelui de familie al copilului gasit, din parinti necunoscuti, numele se determina, pe cale administrativa, de primaria locului unde a fost gasit copilul.

In ce priveste modificarea numelui de familie, se au in vedere modificarile survenite in urma casatoriei persoanei.

In cazul modificarii numelui de familie ca urmare a schimbarilor survenite in filiatia persoanei, distingem:

1.     In situatia stabilirii filiatiei copilului gasit din parinti necunoscuti, daca se stabileste filiatia fata de unul dintre parinti, atunci copilul devine din casatorie sau din afara casatoriei si numele stabilit ca si in cazul copilului din casatorie sau din afara casatoriei.

In cazul stabilirii filiatiei copilului si fata de cel de al doilea parinte, instanta judecatoreasca poate incuviinta copilului sa poarte numele parintilor fata de care si-a stabilit in urma filiatia (art.64 alin. 2 din Codul familiei).

2.     In cazul tagaduirii paternitatii copilului din casatorie, daca actiunea este admisa, atunci se are in vedere situatia in care mama copilului nu are nume comun cu al sotului care a tagaduit paternitatea. In aceasta situatie copilul va trebui sa ia numele de familie al mamei, din momentul nasterii (art.64 alin 1 din Codul familiei).

Atunci cand mama copilului are numele de familie comun cu al sotului care a tagaduit paternitatea, si caruia i s-a admis actiunea, copilul va pastra numele de familie ca fiind numele parintilor fata de care are stabilita filiatia (mama).

Daca, dupa tagaduirea paternitatii copilului i se stabileste filiatia fata de un alt barbat, atunci sunt incidente reglementarilor art. 64 alin. 2 din Codul familiei.

3.     In cazul adoptiei au loc modificari ale numelui de familie dupa cum urmeaza:

-         in cazul incuviintarii adoptiei, copilul adoptat dobandeste numele celui care il adopta;

  daca adoptia se face de catre soti care nu au numele comun, acestia sunt obligati sa declare in fata instantei numele pe care copilul il va purta. Daca acestia nu se inteleg, va decide instanta;

-         cand se dispune desfacerea adoptiei, instanta se va pronunta si cu privire la numele copilului dupa acest moment;

-         in cazul anularii adoptiei, cel adoptat redobandeste numele avut inainte de adoptie.

Modificari ale numelui de familie se produc si in cazul casatoriei. Astfel, la incheierea casatoriei, sotii pot fie sa pastreze numele avut inaintea casatoriei, fie sa ia numele unuia dintre acestia, fie sa ia numele lor reunite (art. 27 din Codul familiei).

In cazul desfacerii casatoriei prin divort, sotii revin la numele anterior, daca au existat schimbari in ce priveste numele acestora la incheierea casatoriei. Exista posibilitatea ca instanta sa incuviinteze ca sotii sa se invoiasca in sensul ca sotul care a luat la casatorie numele celuilalt sot sa il poarte si dupa desfacerea casatoriei. In cazul in care sunt motive temeinice, instanta poate incuviinta ca sotul care a luat in urma casatoriei, numele celuilalt sot sa-l poarte chiar si in lipsa unei invoieli a sotilor.

In cazul anularii casatoriei, fiecare dintre soti va relua numele dinaintea casatoriei.

La incetarea casatoriei prin moartea unuia dintre soti, sotul supravietuitor poate continua sa poarte numele sotului decedat.

Exista posibilitatea schimbarii numelui pe cale administrativa, in urma unei cereri formulate de persoana interesata, cerere care se depune la primaria de domiciliu si se publica pe cheltuiala solicitantului in Monitorul oficial, Partea III. Se poate face opozitie fata de cererea, in scris si motivat, de persoanele interesate iar, apoi, cererea si documentele se inainteaza la Inspectoratul General al Politiei, spre solutionare. Se pronunta o decizie motivata de admiterea sau de respingerea, in efectele schimbarii numelui se produc de la data inscrierii prin mentiuni.

Exista posibilitatea retranscrierii numelui care a fost inregistrat in actele de stare civila, tradus intr-o alta limba decat limba materna sau ortografia altei limbi. Competenta a face modificari este primaria in pastrarea careia se afla registrul de stare civila.

Prenumele reprezinta o parte a numelui in sens larg, de natura sa individualizeze persoana fizica in familie in primul rand, precum si in societate. Prenumele reprezinta aceleasi caractere juridice ca si numele. Prenumele se stabileste la inregistrarea nasterii, pe baza declaratiei facute de persoana care declara acest eveniment.

Schimbarea prenumelui pe cale administrativa si retranscrierea prenumelui urmeaza aceleasi reguli ca si numele.

Pseudonimul este un drept personal nepatrimonial care individualizeaza persoana fizica in societate, dar mai ales intr-un anume domeniu de activitate de o natura speciala, prin folosirea unui cuvant sau a unui grup de cuvinte. Pseudonimul constituie un element de identificare a persoanei fizice si se caracterizeaza prin autodesemnare.

Porecla se deosebeste de pseudonim. Aceasta nu este un drept personal nepatrimonial si este acordata de alte persoane decat cel ce o poarta. Porecla nu serveste la identificarea persoanei fizice decat intr-o singura situatie, si anume la cazierul judiciar.

Domiciliul reprezinta un atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizeaza spatial, indicand un anume loc cu o asemenea semnificatie juridica pentru persoana respectiva.

          Sediul materiei il reprezinta art. 13 din Decretul nr. 31/1954 si reglementarile art. 25 alin.1 din Legea nr.105/1996 privind evidenta populatiei si cartea de identitate.

          Importanta juridica a domiciliului persoanei fizice reiese din urmatoarele elemente: in domeniul capacitatii civile, in domeniul obligatiilor civile in ce priveste efectuarea platii, in domeniul succesoral, in domeniul investitional.

          Caracterele juridice ale domiciliului, ca drept personal nepatrimonial, ca drept personal nepatrimonial sunt urmatoarele:

1. este opozabil erga anine; 2. este inalienabil; 3. este imprescriptibil; 4. este personal; 5. universal; 6. prezinta stabilitate; 7. unicitate si 8. obligativitate.

          In raport de modul de stabilire, domiciliul poate fi de drept comun, legal sau conventional.

          In functie de teritoriul statului pe care se gaseste, domiciliul vechi si domiciliul actual.

          Dupa domiciliul discutat in materia casatoriei, putem avea domiciliul conjugal, comun sau domiciliile separate ale sotilor. Nu exista o reglementare legala care sa oblige sotii sa aiba domiciliu comun.

Stabilirea domiciliului se face in mod liber de catre cetatenii romani, care isi pot stabili sau schimba domiciliul unde doresc (art. 24 din Constitutia Romaniei).

Domiciliul de drept comun este un drept al persoanei fizice de a se individualiza in spatiu printr-o locuinta statornica. Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizica cu capacitate de exercitiu dar poate avea ca titlu si minorul care a implinit varsta de 14 ani. Sunt incidente reglementarile art.102 din Codul familiei.

Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate, iar in cazul domiciliului minorului sub 14 ani domiciliul se dovedeste cu certificatul de nastere al acestuia si cartea de identitate a parintilor sau a reprezentantului legal.

Domiciliul legal reprezinta acel domiciliu determinat prin dispozitiile legale pentru anumite persoane fizice. Asemenea domiciliul este stabilit de legi, urmareste ocrotirea anumitor persoane fizice si coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercita ocrotirea. Reglementarea legala este reprezentata de dispozitiile art. 14 si 15 din Decretul nr. 31/1954 si art. 25 din Legea nr. 105/1996.

Minorul are domiciliul legal fie la parintii sai, fie la parintele la care locuieste statornic, fie la parintele care ii asigura ocrotirea, fie la tutore.

Persoana pusa sub interdictie are domiciliul legal la tutore, iar persoana ocrotita prin curatela are domiciliul legal la curatorul sau, in masura in care acesta are dreptul de a-l reprezenta.

Domiciliul legal se schimba in momentul in care se schimba domiciliul de drept comun al persoanei fizice care are calitatea de ocrotitor. In cazul minorului opereaza schimbarea domiciliului legal si in cazul incredintarii acestuia prin hotarare judecatoreasca.

Domiciliul legal se preteaza prin dovada domiciliului de drept comun al persoanei care executa ocrotirea. In cazul minorului de peste 14 ani, proba se face cu cartea de identitate si/sau cu hotararea judecatoreasca de incredintare sau decizia de instituire a tutelei sau curatelei.

Reglementarea domiciliului conventional se gaseste in Codul Civil si in Codul de procedura civila.

Domiciliul conventional este locuinta stabilita prin acordul de vointa al partilor unui act pentru executarea acestuia in locul mentionat sau pentru solutionarea unui litigiu si comunicarea actelor de procedura.

Ca natura juridica, domiciliul conventional reprezinta o conventie accesorie care permite prorogarea competentei teritoriale a instantei judecatoresti.

Resedinta este un atribut de identificare in spatiu a persoanei fizice prin indicarea unei locuinte ce prezinta un caracter vremelnic sau temporar. Resedinta poate fi schimbata in mod liber de persoana fizica.

Proba resedintei se face cu mentiunea inscrisa in cartea de identitate, printr-o eticheta autocolanta.

Starea civila reprezinta un drept nepatrimonial, un element de identificare a persoanei fizice prin indicarea calitatilor acesteia cu o anume semnificatie. Este vorba despre a suma de calitati personale care intra in competenta starii civile. Pentru a o desemna se foloseste si notiunea de statut civil al persoanei.

          Starea civila este un drept subiectiv si ajuta individualizarea persoanei, careia i se da astfel posibilitatea de a se evidentia prin starea civila, posibilitatea de a pretinde sa fie individualizata de alta prin acest element si posibilitatea de a apela la forta coercitiva a statului atunci cand este incalcata starea civila.

          Starea civila este un minimum de calitati personale desemnand faptul ca  omul se afla in aporturi juridice din casatorie, din afara casatoriei, necasatorit, divortat, vaduv, in raporturi de rudenie sau de afinitate, barbat sau femeie, de o anumita varsta, nascut intr-o anumita localitate etc.

          Desi este un drept personal nepatrimonial si desi constituie un element de identificare a persoanei fizice, starea civila difera de alte drepturi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume, dreptul la domiciliu, capacitatea civila, cetatenia, de folosinta starii civile (posesia de stat).

          Folosinta starii civile (posesia de stat) reprezinta o stare juridica rezultata din intrunirea elementelor „nomen”, „tractatus” si „fama”. Elementul „nomen” reprezinta individualizarea prin purtarea unui nume care corespunde starii civile, elementul „tractatus” inseamna tratarea unei persoane ca o persoana careia ii corespunde starea civila, iar „fama” desemneaza recunoasterea unei persoane ca fiind aceea careia ii apartine starea civila.

          Posesia de stat conduce la prezumtia relativa ca aceasta corespunde realitatii, insa daca este unita cu actul de nastere, creeaza o prezumtie absoluta de existenta a unei stari civile, astfel cum rezulta din dispozitiile art. 51 din Codul familiei.

          Starea civila este un drept nepatrimonial, opozabil erga omines, inalienabil, imprescriptibil, universal si va prezenta caracterul personalitatii.

          Actiunile de stat sunt actiuni in justitie care au ca obiect elemente de stare civila. Ele pot fi clasificate in raport de mai multe criterii, dupa cum urmeaza:

          Dupa obiectul lor, actiunile de stat pot fi: 1. actiuni in reclamatie de stat; 2. actiuni in contestatie de stat si 3. actiuni in modificare de stat.

          Actiunile in reclamatie de stat sunt acele actiuni prin care se urmareste obtinerea altei stari civile decat cea existenta, cum ar fi: actiunea in stabilirea maternitatii sau actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei.

          Actiunile in contestatie de stat sunt acele actiuni prin care se urmareste inlaturarea unei stari civile si inlocuirea ei cu o alta, care se considera reala. Sunt astfel de actiuni: actiunea cu tagada paternitatii copilului din casatorie, actiunea in contestarea recunoasterii de maternitate sau paternitate, actiunea in contestarea filiatiei din casatorie.

          Actiunile in modificare de stat sunt acele actiuni prin care se urmareste schimbarea starii civile a persoanei pentru viitor, fara a se contesta starea civila existenta. Pot fi mentionate, cu titlu de exemplu, actiunea de divort sau actiunea pentru desfacerea adoptiei.

          In functie de sfera persoanelor indreptatite sa exercite actiunile de stare civila, deosebim intre: 1. actiunile care pot fi pornite numai de titularul starii civile (actiunea de divort), 2. actiuni care pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal sau de procuror (actiunea in stabilirea paternitatii), actiunea in desfacerea adoptiei si 3. actiuni care pot fi formulate de orice persoana interesata (actiunea in nulitatea absoluta a casatoriei sau a adoptiei).

          Inregistrarile de stare civila sunt operatiuni juridice prin care se consemneaza in registrele de stare civila acte si fapte juridice si alte elemente reglementate de lege. Asemenea inregistrari trebuie sa fie facute de catre organele cu atributul de stare civila.

          Conform reglementarilor legale in vigoare, privind actele de stare civila exista doua categorii de inregistrari: 1. forma intocmirii adreselor de stare civila si 2. inregistrari sub forma mentiunilor inscrise pe marginea registrelor de stare civila.

  Orice modificare intervenita in privinta statutului civil al persoanei se comunica din oficiu autoritatilor administratiei publice locale unde s-a intocmit actul de nastere, de casatorie sau de deces al persoanei pentru inscrierea mentiunilor respective.

          Sunt competente sa efectueze inregistrari de stare civila si autoritatile administratiei publice ale municipiilor, sectoarelor, municipiului Bucuresti, oraselor si comunelor, ofiteri de stare civila, primariile locurilor de coborare sau debarcare, pentru nasterea sau decesul produse in tren, pe o nava sau aeronava, in timpul unei calatorii in interiorul tarii, comandantul navei pentru nasterea sau decesul intervenite pe o nava in timpul unei calatorii in afara granitelor tarii. La sosirea in tara comandantul are obligatia sa inainteze o copie de pe inregistrarea efectuata, prin Capitania portului de inscriere a navei, la Primaria Sectorului 1 din Bucuresti.

          Comandantul aeronavei, pentru nasterea sau decesul survenite pe o aeronava in timpul calatoriei, are aceeasi obligatie de a se face comunicare catre Primaria Sectorului 1 Bucuresti.

          Reprezentantii diplomatici sau consulari ai Romaniei au si ei atributii cu privire la efectuarea, in anumite conditii a inregistrarilor de stare civila.

          Registrele de stare civila se tin in dublu exemplar, in inregistrarile, inscrierile si mentiunile se efectueaza cu cerneala de culoare neagra.

          Inregistrarile de stare civila se fac pe baza unei declaratii.

          Inregistrarea facuta de o persoana necompetenta care exercita public atributia de delegat de stare civila sunt valabile in baza principiului „error communis facit ius”.

          La solicitarea partii primaria inainteaza lucrarile ce privesc cauza instantei) care dispune de urgenta. Inregistrarile se efectueaza cu alfabet latin, in limba romana, iar anularea, rectificarea, completarea actelor de stare civila se poate face numai in baza unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

          Pe baza inregistrarilor existente persoanei indreptatite i se elibereaza un certificat original constatator.

          Exista reguli speciale pentru inregistrarea nasterii, recunoasterii sau a hotararii judecatoresti de stabilire a filiatiei, adoptiei, casatoriei, divortului, schimbarii numelui pe cale administrativa, decesului actelor de stare civila ale cetatenilor romani aflati in strainatate, actelor de stare civila in caz de mobilizare, razboi sau participare la operatiuni in scop umanitar sau pentru mentinerea pacii.

          Actele de stare civila reprezinta acte din registrele de stare civila in care sunt consemnate elementele starii civile a persoanei de catre organele care au atributii de stare civila, cu respectarea conditiilor stabilite de lege.

          Actul de stare civila are o natura juridica complexa fiind atat un act de drept civil, dar si un act juridic de drept administrativ.

          Exista posibilitatea reconstituirii actelor de stare civila atunci cand registrele de stare civila au fost pierdute, distruse in tot sau in parte ori cand actul de stare civila a fost intocmit in strainatate si nu mai poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acesta.

          Intocmirea ulterioara a actelor de stare civila poate fi solicitata atunci cand intocmirea actului de nastere sau de deces a fost omisa, desi au fost depuse actele necesare in vederea intocmirii actului ori cand intocmirea actului de casatorie a fost omisa, desi a fost luat consimtamantul sotilor de catre delegatul de stare civila.

          In cazul in care se pune problema rectificarii actelor de stare civila intocmite in registrele de stare civila, competenta este instanta judecatoreasca (art. 23 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 si art. 57 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).

          Anularea actelor de stare civila si a mentiunilor inscrise pe marginea acestora este o sanctiune in cazul nerespectarii dispozitiilor legale privind validitatea actelor de stare civila si poate fi ceruta cand actul de stare civila a fost intocmit intr-un registru necorespunzator, cand nu trebuia intocmit la data sau primaria respectiva, cand faptul sau actul de stare civila nu exista, cand nu s-au respectat dispozitiile legale la intocmirea actului de stare, cand mentiunea a fost inscrisa pe alt act de stare civila si cand mentiunea a fost operata cu un text gresit.

          Cand inregistrarea a fost facuta de o persoana necompetenta, cu exceptia cazului statuat prin adagiul „error communis facit ius”, cand inregistrarea nu s-a facut in registrul de stare civila ori cand actul reconstituit a fost procurat, atunci se poate cere anularea.

          Rectificarea si completarea actelor de stare civila urmaresc inlaturarea sau indepartarea erorilor existente in cadrul acestora. Rectificarea opereaza cand exista neconcordante intre exemplarele registrelor de stare civila, cand inregistrarea de la rubrica numelui tatalui cuprinde alt nume decat cel ce trebuia mentionat, iar completarea se refera la intregirea actului de stare civila cu mentiunile omise, cand unele rubrici au ramas necompletate.

          Modificarea actelor de stare civila se refera la inscrierea unor mentiuni privitoare la statutul civil al titularului si intervine in cazul recunoasterii sau stabilirii ulterioare a filiatiei sau stabilirii ulterioare a filiatiei, inscrierii adoptiei, anularii sau desfacerii acestuia, inscrierii divortului, anularii sau incetarii casatoriei, inscrierii schimbarii numelui de familie si/sau a prenumelui pe cale administrativa, inscrierii acordarii sau pierderii cetateniei.

          Proba starii civile se face cu actele intocmite sau inscrise in registrele de stare civila.

          Certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila au aceeasi putere aprobata ca si actele intocmite sau inscrise in registre.

          Conform art. 24 din Decretul nr.31/1954, starea civila mai poate fi dovedita prin orice mijloc de proba admis de lege daca nu a existat registrul de stare civila, daca acesta este pierdut sau distrus, daca intocmirea actului a fost omisa ori daca procurarea certificatului de stare civila nu este cu putinta.

 

4.   Capacitatea de folosinta a persoanei juridice. Principiul specialitatii capacitatii de folosinta

Potrivit art 194 alin 1 c civ pj se inffinteaza prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.

Cât priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, dispoziţiile înscrise în art. 205 C.civ. disting între persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane juridice (adică persoanele juridice nesupuse înregistrării). Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.

Prin excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată (numită şi limitată sau restrânsă), în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 205 alin. (3) C.civ., potrivit căruia persoanele juridice supuse înregistrării pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea fiecăreia.

Aşadar, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. în ceea ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut (art. 206 C.civ.).

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu încetarea fiinţei (desfiinţarea) acesteia. încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul dintre următoarele moduri: constatarea ori declararea nulităţii, fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege (art. 244 C.civ.).



 

 

1.Capacitatea de folosinta a pf

Definitie: Capacitatea de folosinta a persoanei fizice este acea parte a capacitatii civile care consta in aptitudinea omului de avea drepturi si obligatii civile, de a fi subiect individual de drept civil

          Din aceasta definitie este obligatoriu retinerea a trei elemente esentiale

capacitatea de folosinta a persoanei fizice este o parte a capacitatii civile a omului

-         ea consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii

-         aceste drepturi si obligatii sunt civile, iar nu drepturi si obligatii in general

Sunt incidente dispozitiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

Sediul materiei se gaseste in Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954 decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului international privind drepturile civile si politice ale omului, Decretul nr. 47/1990, ratificat prin Legea nr. 18/1990 referitor la Conventia internationala  privind drepturile copilului etc.

Persoana fizica are capacitatea juridica generala, care este compusa din suma capacitatilor de ramura. Astfel fiind, printre aceste capacitati de ramura, 232i87c persoana fizica va avea si capacitatea civila. Ea este compusa din capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Capacitatea de folosinta este premisa, necesara, obligatorie a capacitatii de exercitiu; prin urmare, persoana fizica nu poate avea capacitate de exercitiu fara a avea, in prealabil, capacitatea de folsinta.

Capacitatea de folosinta prezinta urmatoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea si universalitatea.

          Continutul caracterelor juridice:

Legalitatea

          Acest caracter consta in insusirea acestei capacitati de a nu putea fi reglementata decat prin lege, sub toate aspectele sale:instituire, inceput, continut, incetare.

          In alti termeni, capacitatea de folosinta a persoanei fizice este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul vointei individuale.

Generalitatea

          Exprima aptitudinea generala si abstracta a a omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile.

Inalienabilitatea

          Reprezinta insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte, si nici obiect de instrainare

Egalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice

Se stie ca un principiu fundamental al dreptului civil roman este acela al egalitatii in fata legii cvile.

Universalitatea

Acest caracter consta in insusirea capacitatii de folosinta de a fi recunoscuta, atribuita tuturor oamenilor

  

 INCEPUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA

Data nasterii reprezinta data inceputului capacitatii de folosinta, conform dispozitiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.

Data nasterii reprezinta regula, si se dovedeste in cele mai multe cazuri, cu actul de stare civila care este „certificatul de nastere” eliberat in conditiile legii, care are o rubrica speciala consacrata acestui aspect: data nasterii(an, luna,zi), indiferent ca inregistrarea este in termen ori tardiva.

Potrivit legii nasterea copilului trebuie declarata in 15 zile, de catre cei oblgati de lege la aceasta. Peste acet termen dar nu mai tarziu de 1 an, inregistrarea nasterii se aproba de primar. Peste 1 an de la nastere, inregistrarea nasterii se poate face numai in temeiul unei hotari judecatoresti ramasa definitiva.

Exceptia dobandirii capacitatii de folosinta de la data conceptiunii

Potrivit art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 , drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.

Cu privire la capacitatea succesorala a persoanei fizice, art.654 C.civ.prevede : „Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se considera ca exista.

Copilul nascut mort este considerat ca nu exista.”

 Rezulta ca in mod exceptional, in ce priveste drepturile copilului, acesta este socotit ca exista de la data conceptiei, cu conditia sa se nasca viu (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 si art. 654 din Codul civil in materie succesorala).

Conform art. 61 din Codul familiei, timpul legal al conceptiunii este perioada cuprinsa intre a 300-a si a 180-a zi dinaintea nasterii copilului. Deci termenul de conceptie este de 121 de zile, cuprins intre momentele precizate.

Exceptia pe care o avem aici se mai numeste in doctrina, si capacitatea de folosinta anticipata.

Pentru a-si gasi aplicarea exceptia privind dobandirea capacitatii de folosinta din momentul conceptiunii este necesar sa fie intrunite cumulativ doua conditii:

-         sa fie vorba numai despre drepturile, iar nu si despre obligatiile copilului; Aceasta conditie decurge din insasi natura exceptiei, si este o masura de favoare pentru copilul conceput dar nenascut inca. Aceasta prevedere legala prezinta un interes de netagaduit. De exemplu, daca in timpul sarcinii mamei sotul acesteia decedeaza, in lipsa prevederii care ia in considerare ca subiect de drept  si pe copilul nenascut dar conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea tatalui sau, ceea ce ar crea o grava injustitie)

-         copilul sa se nasca viu (legea romana nu impune si conditia potrivit careia copilul sa fie viabil ci numai sa se nasca viu). Este suficient sa se detecteze existenta aerului in alveolele pulmonare prin proba ……, pentru a se dovedi imprejurarea ca acel copil s-a nascut viu si ca a respirat macar o singura data.

Prezumtiile stabilite de art.61 C.Fam si natura lor

Exceptia dobandirii cu anticipatie a capacitatii de folosinta indica drept data a acestei dobandiri data conceptiunii. Cum aceasta data nu poate fi stabilita post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumtia timpului legal al conceptiunii.

Conform dispozitiilor art. 61din Codul familiei, legiuitorul a avut in vedere doua prezumtii:

-         Prezumtia gestatiei celei mai lungi (de 300 de zile) si a gestatiei celei mai scurte (de 180 de zile);

Prezumtia ca era posibila conceptiunea copilului in oricare dintre zilele intervalului de timp cuprins intre a 300-a si a 180-a zi anterioara nasterii acestuia.

Prima prezumtie este o prezumtie absoluta, in cea de a doua este o prezumtie relativa.

Prima prezumtie-prezumtie absoluta

Aceasta inseamna ca nu poate fi rasturnata prin proba contrarie. Deci este inadmisibila proba care ar tinde la o asemenea rasturnare, deoarce s-ar ajunge ca, prin hotarare judecatoreasca, sa se modifice legea, ceea ce este nepermis.

Cea de-a doua prezumtie formeaza obiect de controversa, sub aspectul naturii sale, in sensul ca este admisibila proba care tinde sa stabileasca-neindoielnic- ca era posibila conceptiunea numai intr-o anumita portiune a intervalului de 121 de zile, cu exculderea celeilalte parti a acestui interval legal.

Important pentru capacitatea succesorala.

CONTINUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA  A PERSOANEI FIZICE.

Regulile de determinare a continutului capacitatii de folosinta.

          Continutul capacitatii de folosinta consta in  aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile de natura civila.

          Continutul capacitatii de folosinta se obtine din reunirea a doua laturi latura activa – aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile – si a laturii pasive – aptitudinea omului de a avea obligatii civile.

          Acest continut al capacitatii de folosinta a persoanei juridice il intalnim in toate cazurile, cu exceptia capacitatii de folosinta anticipata, in care este cuprinsa doar aptitudinea de a dobandi drepturi subiective civile, iar nu si obligatii.

          Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este determinat de mai multe elemente:

1. continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice se stabileste prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, in vigoare la un moment dat.

Avem in vedere cadrul legislativ al unui stat la un moment dat care configureaza drepturile si obligatiile civile, largind sau restrangand sfera acestora limitele, restrictiile capacitatii de folosinta stabilite prin continutul actelor normative; reglementarile actelor normative in materia dreptului civil, dar si in materia altor ramuri ale dreptului, care au tangenta cu configurarea capacitatii de folosinta. In sistemul legislativ amintit se includ nu numai reglementarile nationale interne, ci si reglementarile internationale.(pacte, conventii internationale privind drepturile civile ale omului) adoptate de un anumit stat.

1.     intinderea reala a continutului capacitatii de folosinta a persoanei juridice se determina numai prin luarea in considerare a ingradirilor acestei capacitati, astfel cum acestea sunt stabilite de legislatia unui stat, la un moment dat.

2.     pentru stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie avute in vedere nu numai izvoarele specifice ale dreptului civil, ci si actele normative care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, in masura in care se refera la elemente ale continutului acestei capacitati (ex.Codul penal, Legea contenciosului administrativ)

3.     stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se face cu luarea in considerare numai a aptitudinii omului de a fi titular de drepturi si obligatii civile, iar nu si de alta natura, apartinand altor ramuri de drept.

In concluzie cele patru reguli se pot exprima in doua propozitii:

1.- contiuntul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este dat de aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile

2.- in acest continut nu intra drepturile interzise prin ingradirile capacitatii de folosinta si cele apartinand altor ramuri de drept.

Ingradirile capacitatii de folosinta

Intinderea si limitele continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice pot fi verificate prin analiza incapacitatilor prevazute numai de lege.

1.                 Dupa finalitatea acestora, incapacitatile pot fi

 a) cu caracter de sanctiune

           b) cu caracter de ocrotire sau protectie a persoanei.

2.                 In raport de modul in care opereaza, exista

 a) incapacitati care opereaza de plin drept

 b) incapacitati determinate ca efect al unei hotarari judecatoresti.

3.                 In raport de izvorul lor, deosebim intre

 a) incapacitati stabilite de legea civila

 b) incapacitati stabilite de legea penala.

Ingradirile cu caracter de sanctiune

a) sunt acelea pe care le intalnim in legislatia penala, cum ar fi:

i)                   pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi;

-         interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani

 degradarea militara

-         confiscarea averii partiala sau totala

-         dreptul de a alege si de a fi ales in organele puterii de stat sau in functii elective publice

-         dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat

-         dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii

-         drepturile parintesti

-         dreptul de a fi tutore sau curator

Dintre drepturile prevazute mai sus pentru dreptul civil prezinta relevanta numai ultimele doua drepturi.

De retinut: Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi incepe dupa executarea pedepsei inchisorii, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa prescriptia executarii pedepsei. 

ii)                pedepsele accesorii, consta in interzicerea unor drepturi din cele prevazute mai sus pe perioada detentiunii, pedeapsa inchisorii atragand de drept interzicerea acestor drepturi

b) Ingradirile cu caracter de pedeapsa civila au in vedere:

i) decaderea drepturilor parintesti (art. 109 din Codul familiei);

ii) ingradirile incluse in pedepsele civile stabilite in materie succesorala (art. 655, 713 si 712 din Codul civil). Este vorba despre nedemnitatea succesorala si acceptarea fortata a mostenirii.

Sunt nedemni de a succede si prin urmare exclusi de la succesiune

-         condamnatul pentru ca a omorat sau a incercat sa omoare pe defunct

-         acela care a facut in contra defunctului o acuzatie capitala, declarata de instanta calomnioasa

-         mostenitorul major care avand cunostinta de omorul defunctului, nu a denuntat aceasta justitiei

Acceptarea fortata, creditorii eredelui pot pe baza unei hotarari judecatoresti sa-l oblige pe erede la acceptarea succesiunii daca acesta a refuzat-o in paguba lor.

Ingradirile cu caracter de protectie privesc:

 a) incapacitatile stabilite in Codul civil, in cuprinsul textelor de la art. 806, 807, 809, 810, 833, 1307, 1308, 1309,

- donatiile si dispunere prin testament, minorul sub 16 ani, doctorii care au tratat o persoana

- vanzarea facuta intre soti

- nu se pot face adjudecatari prin persoane interpuse,

1. tutorii ai averii celor de sub a lor tutela

2. mandatarii ai averii ce sunt insarcinati sa vanda

3. administratorii ai averii comunelor sau stabilimentelor incredintate ingrijirii lor

4. oficiantii publici ai averilor statului ale caror vanzari se fac printransii

b) incapacitatile prevazute de Codul familiei, cum sunt cea de la art. 128, care opreste incheierea actelor juridice intre tutore, sot, o ruda in linie dreapta sau fratii si surorile tutorelui, pe de o parte, si minor, de alta ori cea de la art. 133 alin. 3 din Codul familiei conform caruia minorul nu poate sa faca donatii si nici sa garanteze obligatiile altei persoane.

Mai pot fi semnalate ingradiri ale capacitatii de folosinta in materia dreptului comercial. Este vorba de incapacitati, incompatibilitati pe care le prevede Legea in 31/1990, cu modificarile ulterioare.

Incompatibiltati care interzic persoanelor ce detin anumite functii sau profesii legate de interesele generale ale societatii sa exercite comertul cu carcater profesional:

-         functia de judecator sau procuror

-         functionarii publici

-         ofiterii si diplomatii

-         persoanele care exercita profesii liberale, avocatii, notarii publici, arhitectii

Decaderile impuse de instanta judecatoreasca, sanctiunea interzicerii de a exercita o activitate comerciala, in general pentru fapte infractionale savarsite de comerciant si care in mod direct sau indirect au legatura cu activitatea pe care o presteaza. 

INCETAREA CAPACITATII DE FOLOSINTA

          Capacitatea de folosinta inceteaza la moartea persoanei, conform dispozitiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.

Legea are in vedere doua situatii, si anume moartea constatata fizic, direct prin examinarea cadavrului uman si ipoteza persoanei disparute, caz in care moartea nu poate fi constatata fizic, direct, fiind necesara declararea judecatoreasca a mortii.

          In cazul mortii fizic constatate, data mortii este cea inscrisa in actul medical constatator al decesului, iar in ipoteza mortii declarate judecatoresti data mortii rezulta din hotararea judecatoreasca declarativa de moarte definitiva si irevocabila, in cuprinsul careia se mentioneaza care este data mortii persoanei.

          In ce priveste declararea judecatoreasca a mortii, sediul materiei este reprezentat de art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 si de art. 36-43 din decretul nr. 32/1954.

          Declararea judecatoreasca a mortii constituie o institutie juridica, ce grupeaza ansamblul normelor juridice care urmaresc tocmai aceasta finalitate. Totodata, declararea judecatoreasca a mortii reprezinta si un mijloc juridic de determinarea a momentului incetarii capacitatii de folosinta. Exista atat o necesitate sociala de a determina moartea persoanei disparute cat si o necesitate a familiei celui disparut de a se reglementa situatia juridica a acestuia.

          Conform art. 16 din decretul nr. 31/1954, declararea judecatoreasca a mortii trebuie precedata de declararea judecatoreasca a disparitiei sau, intr-o situatie speciala, de exceptie, aceasta se poate face fara ca anterior sa se fi urmat procedura declararii judecatoresti a disparitiei.

          Declararea judecatoreasca a disparitiei are valoarea unei conditii de fond necesare pentru a se trece la declararea mortii persoanei in discutie.

          Persoana care lipseste de la domiciliu poate fi declarata disparuta printr-o hotarare judecatoreasca daca a trecut 1 an de la momentul ultimelor stiri din care rezulta sa persoana era in viata. Termenul de 1 an se calculeaza fie de la data stabilita prin probe ca fiind data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata ori de la data ultimei zi a lunii sau a anului calendaristic in care sunt cunoscute stiri din care rezulta ca persoana era in viata.

          Pentru declararea judecatoreasca a disparitiei, cererea trebuie adresata instantei de la ultimul domiciliu al persoanei disparute. Dupa primirea cererii instantei dispune ca organele primariei si ale politiei sa culeaga informatii cu privire la persoana in cauza.

          Cererea se afiseaza la ultimul domiciliu al persoanei disparute si la primarie.

          Daca este cazul, se va dispune sesizarea autoritatii tutelare.

          Dupa trecerea a 45 de zile de la afisarea cererii se fixeaza termen, cu citirea partilor. Participarea procurorului este obligatorie, iar judecata se face ascultand concluziile acestuia.

          Hotararea judecatoreasca de declarare a disparitiei, dupa ce a ramas definitiva, se afiseaza timp de 30 de zile la avizierul instantei si la primaria ultimului domiciliu al persoanei disparute.

          Prin hotararea de declarare a disparitiei nu se pune problema mortii persoanei. Pronuntarea acesteia este numai o procedura legala necesara a se putea trece la declararea judecatoreasca a mortii.

          Poate fi declarata moarta, prin hotarare judecatoreasca, persoana cu privire la care a fost pronuntata o hotarare de declarare a disparitiei, daca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut 4 ani.

          Hotararea judecatoreasca declarativa de moarte nu poate fi pronuntata daca nu au trecut 6 luni de la data afisarii extrasului de pe hotarare prin care s-a declarat disparitia.

          Rezulta ca, pentru declararea judecatoreasca a mortii trebuie sa existe o hotarare de declarare a disparitiei, definitiva si irevocabila, de la data ultimelor stiri cu privire la existenta persoanei sa fi trecut cel putin 4 ani; de la data afisarii extrasului de pe hotararea declarativa a disparitiei sa fi trecut cel putin 6 luni.

          Exista si posibilitatea ca declararea judecatoreasca a mortii sa nu fie precedata de procedura declararii judecatoresti a disparitiei.

          In conformitate de dispozitiile art. 16 alin. 3 din  Decretul nr. 31/1954, atunci cand persoana a disparut intr-o imprejurare exceptionala, care indreptateste a se presupune decesul (legea prevede exemplificativ: fapte de razboi, accidente de cale ferata, naufragiu si altele asemanatoare) iar de la data imprejurarii disparitiei persoanei a trecut cel putin un an, aceasta poate fi declarata moarta, fara a se mai declara in prealabil disparitia sa.

          Declararea judecatoreasca a mortii se face dupa aceeasi procedura ca si declararea judecatoreasca a disparitiei.

          Data mortii este aceea stabilita, conform imprejurarilor, in hotararea judecatoreasca declarativa de moarte. Daca probe rezulta ultima zi in care s-a produs imprejurarea in care a avut loc disparitia aceasta va fi mentionata in hotarare, iar in ipoteza in care, fata de probele administrate, nu poate fi determinata ziua imprejurarii in care a avut loc disparitia, termenul de 1 an se va socoti fie de la sfarsitul lunii in care s-a produs imprejurarea in care a avut loc disparitia, fie de la sfarsitul anului calendaristic, atunci cand nu se poate stabili nici luna, daca hotararea declarativa de moarte nu a fost precedata de o hotarare judecatoreasca declarativa a disparitiei.

          Este posibila rectificarea datei mortii, daca se dovedeste ca adevarata o alta data.

          Daca persoana declarata moarta este in viata, se poate solicita oricand anularea hotararii judecatoresti declarative de moarte.

          In acest scop, trebuie formulata o actiune in anularea hotararii declarative de moarte, pe care o poate face orice persoana interesata si, in primul rand, cel care a fost declarat mort si a reaparut.

          Competenta de solutionare revine instantei care a pronuntat hotararea declarativa de moarte. Instanta va judeca de urgenta cauza, cu ascultarea concluziilor procurorului.

          Prin hotararea judecatoreasca de anulare a hotararii declarative de moarte, persoana este considerata a fi in viata) se inlatura lipsa capacitatii de folosinta a acesteia si se pune problema restituirii bunurilor care au trecut la prezumtivii mostenitori.

          In ce priveste raporturile juridice dintre persoana care a reaparut si mostenitorii acesteia, care vor restitui bunurile in functie de buna sau de reaua lor credinta si raporturile juridice dintre persoana care a reaparut si subdobanditorii unor bunuri din succesiune, vom prezenta in continuare cateva aspecte.

          Cu privire la subdobanditori, solutia va avea in vedere buna sau reaua lor credinta si natura actului, care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Subdobanditorul de buna credinta si cu titlu oneros nu este obligat sa inapoieze bunurile.

          Mai trebuie discutata si problema la care se refera art. 21 din decretul nr. 31/1954, cu privire la situatia comorientilor. Exista o astfel de situatie atunci cand mai multe persoane decedeaza in aceeasi imprejurare, fara a se putea stabili ca una a supravietuit celeilalte. Legea le considera ca fiind decedate in aceeasi clipa.

          Pentru a ne afla in prezenta comorientilor este necesar ca persoanele sa fi decedat in aceeasi imprejurare si, din toate datele, sa nu se poata determina care dintre persoane a murit inainte si care a supravietuit. De asemenea, intre aceste persoane trebuie sa existe vocatie succesorala reciproca. In conformitate cu dispozitiile art. 654 din Codul civil, pentru a succede trebuie ca persoana sa existe. Daca cele doua persoane sunt considerate a fi murit in aceeasi imprejurare, in aceeasi clipa, atunci ele nu se vor mosteni una pe cealalta si vor da nastere la doua linii succesorale diferite.

 

 

2. Domiciliu conventional

Sintagma ce desemneaza, in mod generic, adresa la care o anumita persoana cere instantei de judecata, in conditiile legii, sa se considere ca domiciliaza o perioada determinata de timp ori intr-un scop bine determinat (spre exemplu comunicarea diferitelor acte de procedura).

Domiciliul conventional nu se identifica cu domiciliul real, el este doar un artificiu juridic generat prin efectul unei conventii accesorii, avand menirea sa determine o prorogare de competenta prin vointa partilor.

Problema stabilirii unui domiciliu conventional se pune ori de cate ori partile unui contract au interesul ca eventualele interese izvorate din acel contract sa fie solutionate de catre o alta instanta decat aceea care, potrivit regulilor dreptului comun, are o atare competenta. 

Intr-o atare situatie, ele pot introduce in conventia lor o clauza accesorie prin care sa indice instanta competenta

 

 

3. Elementele constitutive ale PJ

NOTIUNE

Persoana juridica reprezinta un grup de oameni care, intrunind conditiile cerute de lege, poate fi titular de drepturi subiective si isi poate asuma obligatii civile.

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

Potrivit art. 26, lit. E din Decretul 31/1954, privitor la persoana fizica si persoana juridica, sunt in conditiile legii "orice organizatie care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anumit scop, in acord cu interesul obstesc".

Potrivit acestei precizari, rezulta ca sunt 3 elemente constitutive ale persoanei juridice:

a)      Organizarea de sine statatoare - presupune existenta unei structuri interne bine conturate constand in desemnarea unor organe proprii de conducere sau control, precum si precizarea expresa a persoanelor care vor reprezenta persoana juridica;

b)      Patrimoniul propriu, distinct de patrimoniile persoanelor fizice care au constituit persoana juridica - este acel element constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter patrimonial al caror titular este persoana juridica.

Patrimoniul persoanei juridice are doua componente: activ si pasiv. Latura activa cuprinde drepturile reale sau de creanta, iar latura pasiva insumeaza toate obligatiile patrimoniale.

c)      Scopul licit. Pentru a fi valabil, scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta cu interesul obstesc.

Aceste elemente constitutive sunt caracterizate prin: generalitate, legalitate, exclusivitate, diversitate si cumulativitate.

 

 

1.Capacitatea de exercitiu anticipate

Capacitatea de exerciţiu anticipată

Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.

 

 

2. Rolul consiliului de familie

În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie, prevede articolul 124 din noul Cod civil al României.

Atribuţiile consiliului de familie sunt prevăzute la articolele 124-132 din Codul civil.

Consiliul de familie din noul Cod civil este cu totul diferit ca şi componenţă, rol, şi situaţii în care se constituie, de instituţia cu aceeaşi denumire reglementată prin Legea 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, definită ca fiind "asociaţia fără personalitate juridică şi fără scop patrimonial, formată din membrii familiei care au capacitate deplină de exerciţiu", cu rol de prevenire a situaţiilor conflictuale şi de medierea înte membrii familiei.

Pot face parte din consiliul de familie rudele, afinii, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte personae care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia. Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.

Nu pot fi membri în consiliul de familie: tuturele; minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinţeşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească; cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile articolului 158 din Cod; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părinte care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

Consiliul de familie se instituie atunci când minorul se află în situaţia de a se insitui tutela. Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi , necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

 

3. Domiciliul legal

Dreptul la domiciliu și reședință conform noului Cod Civil Român:

Art. 86 alin. (1) “Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevazute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.”

Definiția domiciliului conform art. 87: “Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde acesta declară că își are locuința principală.”

În ceea ce privește reședința, noul Cod Civil precizează, conform art. 88, că “Reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară.”

Unicitatea domiciliului rezidă în faptul că la un moment dat, o persoană fizică nu poate avea decât un singur domiciliu. Dacă cineva are în proprietate mai multe locuințe, numai una poate avea valoarea juridică a domiciliului.

domiciliu legal, sintagmă ce desemnează domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice, în vederea ocrotirii lor. Acest tip de domiciliu este întotdeauna o măsură de ocrotire, fie a unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, fie a unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sau a unei persoane care, din anumite motive, nu-şi poate apăra unele drepturi. Prin stabilirea d.i. legiuitorul a intenţionat să faciliteze exerciţiul drepturilor aparţinând persoanei ocrotite; ocrotitorul legal este pus, pe această cale, în situaţia de a acţiona în deplină cunoştinţă de cauză. Legea (O.U.G. nr. 97/2005) stabileşte că: domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în plasament; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie. Domiciliul minorului încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg, instanţa judecătorească decide la care dintre ei va avea domiciliul minorul (art. 14 din Decretul nr. 31/1954); domiciliul minorului este la reprezentantul său legal, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, iar atunci când s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui dispărut, acesta din urmă are domiciliul la curator, în măsura în care acesta are dreptul să îl reprezinte. Tot astfel, în situaţia în care a fost numit un custode sau un curator asupra unor bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au d.i. la custode sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-i reprezinte (art. 15 din Decretul nr. 31/1954). Din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că legea reglementează d.i. cu referire la următoarele categorii de persoane: minorii, interzişii judecătoreşti, dispărutul căruia i s-a numit un curator şi moştenitorii reprezentaţi prin curator.

 

1
DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ. PERSOANELE
Conf. univ. dr. Petrică Trușcă
I.OBIECTIVELE CURSULUI
Problematica cursului alcătiută pe baza legislaţiei în viguare, a literaturii juridice
şi a practicii judecătoreşti, transmite studenţilor cunoştinţe privind conţinutul normativ
al reglementărilor juridice şi le formează deprinderi practice pentru aplicarea normelor
juridice în diferitele situaţii concrete pe care le înfăţişează activitatea economică.
Tematica este astfel formulată încât să stimuleze gândirea independentă a studenţilor, să
le creeze interesul pentru cunoaşterea problemelor juridice, să dezvolte preocuparea
pentru studiul individual sistematic.
II. SUBIECTE PRINCIPALE CE TREBUIE DEZBĂTUTE
Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului. Apariţia dreptului,
normele juridice, izvoarele dreptului, aplicarea legii în timp, spaţiu şi persoane.Raportul
juridic civil: Subiectele raportului juridic civil, conţinutul raportului juridic civil,
obiectul raportului juridic civil, izvoarele raportului juridic civil concret.Actul juridic
civil: definiţie, clasificare, condiţii de valabilitate,efecte,sancţiune.Prescripţia extinctivă:
noţiune, domeniu şi cursul prescipţiei extinctive.Drepturile reale principale: proprietatea
publică, modalităţile dreptului de proprietate, apărarea dreptului de
proprietate.Contractul ca izvor de obligatii civile. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Contractul de vânzare-cumpărare.
III.PROGRAMUL LECŢIILOR DE SINTEZĂ
- 28 ore lecţii sinteză
IV.EVALUAREA ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE
- examen scris compus din 10 întrebări tip grilă și 2 subiecte sinteză, cu obligaţia
ca studenţii de la învăţământul cu frecvenţă redusă să elaboreze în cadrul studiului
individual până la data examenului o lucrare personală care va fi evaluată la stabilirea
notei finale cu condiţia ca la examen să obţină nota 5, cu următoarele teme:
1.Condiţiile de validitate ale actului juridic civil;
2.Atributele de identificare ale persoanelor fizice;
3.Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice;
4.Reorganizarea persoanei juridice;
5.Nulitatea actului juridic civil;
6.Suspendarea şi întreruperea prescripţiei extinctive;
7.Principiile efectelor actului juridic civil;
8.Modalităţi de dobândire a proprietăţii;
9.Răspunderea civilă delictuală;
2
10.Înfiinţarea persoanei juridice

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Petrică Truşcă
– Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana juridică. Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007.
2. Gabriel Boroi – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu,
2008.
3. Codul Civil.
4. Legislația specifică în vigoare.
3
V.ÎNDRUMAR METODOLOGIC
APARIŢIA DREPTULUI
Examinarea conceptului dreptului presupune cercetarea, desigur succintă, a
cauzelor şi condiţiilor, care au determinat apariţia fenomenului studiat, pe ce căi s-a
dezvoltat, care sunt direcţiile evoluţiei sale. Cauzele apariţiei dreptului trebuie căutate,
ca şi cele apariţiei statului, dat fiind legătura lor indisolubilă, în evoluţia societăţii
primitive, în sferele vieţii materiale şi spirituale care a necesitat o nouă formă de
organizare socială – statul şi desigur un nou sistem de reguli sociale, în care rolul
decisiv aparţine normelor juridice, dreptului. În societatea comunei primitive nu existau
norme de drept, dreptul, astfel după cum nu exista nici statul. Întrucât nici o comunitate
socială nu se poate lipsi de o anumită ordine socială, condiţionată în primul rând de
necesitatea organizării activităţii membrilor săi, pentru procurarea celor necesare
traiului, desfăşurarea vieţii în familie, apărarea împotriva duşmanilor externi etc.,
relaţiile sociale gentilice şi tribale erau reglementate printr-un sistem de reguli sociale
cu caracter obişnuielnic, moral, prescripţii religioase şi alte norme de viaţă socială.
Aceste reguli, exprimând necesităţile vitale ale comunităţii, s-au format datorită unei
experienţe îndelungate şi au devenit o deprindere, o necesitate pentru desfăşurarea
traiului comun. De aceea, este şi firesc că respectarea, realizarea prevederilor cuprinse
în aceste reguli să nu necesite aplicarea constrângerii, asigurată de un aparat special
separat de populaţie. Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat
şi a căror respectare este asigurată de puterea statului, în cele din urmă de forţele sale
coercitive, constituie un proces de durată şi de o mare complexitate, proces care prezintă
particularităţi de la un popor la altul, de la un stat la altul.
DREPTUL, EXPRESIA VOINŢEI DE STAT
Cercetarea naturii sociale a dreptului este un obiectiv important al multor curente
juridice, cu toată varietatea şi deosebirea lor, fie că privesc dreptul ca un fenomen
voliţional sau nevoliţional, fie că-l situează în sfera relaţiilor sociale. Căutând explicarea
voinţei cuprinsă în drept, doctrina a oferit diverse răspunsuri privind conţinutul şi
finalitatea acestei voinţe. După părerea unor filozofi şi jurişti, voinţa exprimată îndrept
ar fi în mod exclusiv voinţa numai a persoanelor care participă în mod nemijlocit la
elaborarea legilor şi altor acte normative, adică a deputaţilor, funcţionarilor din aparatul
de stat central şi local şi nu se poate vorbi despre o relaţie de dependenţă dintre vionţa
individuală a persoanelor care creează acte normative şi voinţa castei sau grupei sociale
din care ele fac parte.
În examinarea voinţei cuprinsă în drept nu se poate nega, credem noi, caracterul ei
social, care poate fi mai larg sau ai îngust, în funcţie de regimul politic al statelor. Într-o
societate democratică, dreptul poate, în anumite limite, exprima voinţa generală a
societăţii, sau cel puţin a majorităţii acesteia. Pentru a deveni drept, pentru a se exprima
în norme general-obligatorii, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a
statului, voinţa generală trebuie să se exprime ca voinţă de stat.
CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI
Dreptul ca şi orice fenomen se prezintă ca o unitate dintre conţinut şi formă.
Conţinutul exprimă totalitatea elementelor şi proceselor care constituie un fenomen,
temeiul existenţei şi dezvoltării lui. Forma, determinată de conţinut, exprimă modul de
4
organizare a conţinutului, structura internă şi externă a fenomenelor, modalitatea

existenţei lor. Conţinutul include esenţa fenomenului, el este mai bogat decât esenţa, dar
mai puţin profund decât aceasta, el capătă profunzime tocmai prin esenţă. Aplicând
aceste teze filozofice la studiul dreptului, constatăm că, conţinutul dreptului cuprinde nu
numai exprimarea normativă general - obligatorie a voinţei de stat – ceea ce este esenţa
dreptului – dar şi totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor juridice
diferenţiate pe ramuri de drept şi pe instituţii juridice, adică voinţa de stat transformată
în norme juridice, care fiecare în felul lor, dar toate unite prin acelaşi scop, reclamă o
anumită conduită a oamenilor în diferitele lor relaţii sociale. Sau, mai concis, conţinutul
dreptului este exprimat în totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de drept dat.
Forma dreptului reprezintă felul în care voinţa generală devine voinţă general –
obligatorie, cuprinde mijloacele prin care această voinţă este ridicată la rangul de lege,
căpătând o haină juridică adecvată. Cele mai cunoscute forme de exprimare a dreptului
sunt actele normative, în primul rând legile şi, de asemenea, obiceiul juridic,
precedentul judiciar, contractul normativ. Atunci când privim dreptul în ansamblu, ca
fenomen social, acest fenomen are, astfel cum am arătat, o esenţă, un conţinut şi forma
corespunzătoare acestora. Prin drept sunt aduse la îndeplinire cele mai importante
măsuri politice formulate ca ale statului, norme general obligatorii, a căror respectare
este garantată de forţa coercitivă a statului. În cadrul fiecărei orânduiri sociale, statul
consfinţeşte prin norme juridice rânduielile sociale şi instituţiile politice care-i sunt
convenabile. Totodată, el prevede interzicerea şi sancţionarea acelor instituţii şi idei
politice care se îndreaptă împotriva intereselor lui undamentale.
Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării
relaţiilor sociale conform voinţei de stat a căror respectare obligatorie este garantată de
forţa coercitivă a statului.
NORMELE JURIDICE
Conceptul de normă juridică
Normele juridice constituie structura internă a dreptului privit în ansamblu,
elementele sale constitutive. Dreptul fiind alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice
organizate în sistem, fiecare normă juridică, indiferent de conţinutul reglementării pe
care o prevede şi de ramura de drept căreia îi aparţine, cuprinde unele trăsături comune
a căror cercetare este necesară pentru studiul fenomenului juridic în general.
Trăsăturile normei juridice.Norma juridică este o regulă de conduită generală şi
impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care exprimă voinţa de stat şi a cărei
respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. Între trăsăturile
normei juridice se menţionează, în primul rând, caracterul ei general. Aceasta se
manifestă prin faptul că regula de conduită prescrisă este tipică, se aplică la un număr
nelimitat de cazuri şi este impersonală. Din caracterul general al normei juridice nu
trebuie trasă concluzia că toate normele juridice s-ar adresa în mod global tuturor
oamenilor. Există grade diferite de generalitate ale normei de drept. O trăsătură esenţială
a normei juridice priveşte obligativitatea ei. Normele juridice conţin precepte de
conduită pe care statul le prescrie şi impune societăţii. Aceste norme nu sunt simple
indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă în principiu o poruncă, un ordin, o dispoziţie
obligatorie. Indiferent de nuanţa pe care ar îmbrăca-o, normele juridice sunt, în ultimă
instanţă, un comandament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie.
Aici avem în vedere, desigur, trăsătura fundamentală a normei juridice, trăsătură care nu
este afectată de faptul că însăşi puterea de stat înţelege ca in anumite împrejurări acest
comandament să fie formulat sub forma supleativă sau de recomandare. Caracterul
5
general obligatoriu, imperativ al normei juridice este esenţial, deoarece asigură ordinea

de drept în societate, stabilitatea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu
interesele societăţii. Fără acest caracter, norma juridică şi-ar pierde însuşi sensul
existenţei sale ca normă socială distinctă.
Structura normei juridice
Conţinutul normei juridice – o anume prescripţie stabilită potrivit voinţei de stat
– are o structură internă – structura logico – juridică a normei, precum şi o construcţie
externă dată de modul de exprimare în cadrul actului normativ ori al unui alt izvor de
drept – structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei.
a)Structura logico-juridică a normei arată din ce elemente componente şi reciproc
dependente este logic organizată prescripţia normei, indiferent de formularea ei textuală,
de ramura de drept căreia îi aparţine. Aceste elemente sunt ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea normei juridice. Componenţa trihotomică a normei corespunde situaţiei
logice potrivit căreia orice prescripţie, pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei
norme de drept, trebiue să prevadă condiţiile în care unele categorii de subiecte vor avea
o condiută, care este această conduită şi care sunt urmările nerespectării sau încălcării
ei.
b)Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi
a structurii logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică sau mai dezvoltată, la
modul în care normele se încadrează în textele normative. Normele juridice nu se
prezintă, de regulă, într-o formă „nudă”, ci sunt o parte a unui act normativ care la
rândul său este structurat în capitole, secţiuni, articole, alineate. Articolul este elementul
structural de bază al actului normativ care conţine, de regulă, o dispoziţie de sine
stătătoare. Un articol de lege nu coincide, însă de cele mai multe ori cu conţinutul
integral al unei norme. În unele cazuri, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme de
drept. În alte situaţii, o normă de drept este cuprinsă în mai multe articole, elementele ei
componente putând fi stabilite numai prin coroborarea lor (uneori chiar a articolelor
aflate în diferite acte normative).
Clasificarea normelor juridice
Cunoaşterea temeinică a normelor de drept, corecta lor interpretare şi realizare în
relaţiile sociale, determină necesitatea împărţirii normelor de drept în anumite categorii
şi grupe potrivit unor criterii date. Deşi aceste criterii şi grupările normelor pe baza lor
nu sunt aceleaşi la toţi autorii, se pot stabili câteva criterii a căror valoare este
incontestabilă:
-după obiectul şi metoda reglementării juridice, adică după ramura şi instituţia juridică,
distingându-se normele de drept constituţional, civil, administrativ, penal etc.;
-după forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, adică după izvorul de drept,
normele juridice se împart în norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri ale guvernului,
ordine şi instrucţiunile miniştrilor etc.;
-după sfera aplicării lor şi gradul de generalitate – în norme generale, speciale şi de
excepţie;
-după modul de redactare – în norme complete şi incomplete;
-după caracterul conduitei prescrise – în norme onerative, prohibitive şi permisive.
Normele juridice onerative sunt norme care prescriu în mod expres obligaţia săvârşirii
unei acţiuni. Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni. Categoriei normelor
prohibitive le aparţin prin excelenţă majoritatea normelor de drept penal, de asemenea
numeroase norme de drept administrativ, financiar etc.
6
Normele permisive sunt acele norme care, fără a obliga sau a interzice săvârşirea unei

acţiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul să uzeze de anumite drepturi sau stabilesc
anumite drepturi, interese, capacităţi şi competenţe.
1. Izvoarele dreptului. Dreptul constituie un sistem de norme, care, însă, nu apar
nude, ci îmbracă o anumită haină juridică, sunt cuprinse în anumite acte juridice, iau o
anumită formă, denumită izvor al dreptului. Din această cauză, s-a formulat în literatura
juridică opinia că noţiunile de izvor de drept şi de formă a dreptului ar fi sinonime. În
realitate, aceste noţiuni nu coincid, deoarece forma de drept este plurivocă, se referă la
mai multe aspecte ale dreptului. Mai potrivită este expresia, destul de utilizată în
doctrina juridică de formă de exprimare a normelor de drept, a dreptului.
Actele normative – izvoare ale dreptului.
a) Legile. Noţiunea de lege are o accepţie generală. Prin urmare, în sens larg
noţiunea de lege are menirea să acopere toate actele normative a căror respectare este
asigurată prin forţa coercitivă a statului, iar, în sens restrâns, noţiunea de lege
desemnează numai actele normative emise de puterea legislativă a ţării: Camera
deputaţilor şi Senatul.
1) Constituţia.
2) Codul civil român.
3) Codul familiei.
4) Legile ordinare.
b) Decretele – Legi.
c) Decretele.
d) Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României
1. Hotărârile Guvernului. Hotărârile se emit pe baza şi în vederea executării
legilor.
2 Ordonanţele Guvernului României
Ordonanţa este expresia unei competenţe legislative delegate.
e) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei
de stat şi acte normative adoptate de organele administraţiei publice locale
f) Reglementările internaţionale. Aceste reglementări ca: acorduri, convenţii,
pacte, tratate, sunt izvoare de drept civil în măsura în care privesc raporturi juridice din
sfera dreptului civil, sub condiţia ratificării lor de către Parlamentul României.
2. Aplicarea legii civile .Actele normative care constituie izvoare ale dreptului
civil acţionează simultan sub trei aspecte: 1) un anumit interval de timp; 2) pe un anumit
teritoriu şi 3) cu privire la anumiţi destinatari.
2.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile
Legea civilă intră în vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I (întrucât aici este adusă la cunoştinţa publică), iar excepţia la data prevăzută în
cuprinsul ei, dacă legea stabileşte o anumită dată de intrare în vigoare.
Punctul terminus al acţiunii unei legi este cel al ieşirii din vigoare. Procedeul
tehnico-juridic de ieşire din vigoare a unei legi este abrogarea.
Abrogarea unei legi poate fi expresă sau implicită.
2.3. Aplicarea legii civile în timp. Principii şi excepţii
Pentru dreptul civil, două sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în
timp şi anume: a) principiul neretroactivităţii legii civile noi şi b) principiul aplicării
imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi.

7
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:

- retroactivitatea legii civile noi .
- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi.
2.4. Aplicarea legii civile în spaţiu. Principii şi excepţii
Problema acţiunii legii civile în spaţiu comportă două aspecte: unul naţional (intern),
care vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil de
cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul statului român şi unul internaţional, care
vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de extraneitate (cetăţenie,
naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui delict civil
ori consumarea efectelor sale).
2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Principiul care guvernează acţiunea legilor civile asupra persoanelor este acela
al egalităţii subiectelor de drept civil în faţa legii civile, dublat de cel al generalităţii
aplicării legii civile la toate raporturile de drept civil. De aceea, pentru o justă
înţelegere, distingem între:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, având ca destinatari atât persoane
fizice, cât şi persoane juridice;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice.
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice.
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Noţiune, caractere şi structură
Raportul juridic civil este definit ca fiind relaţia socială – patrimonială ori
nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil.
2. Caracterele raportului juridic civil Raportului juridic civil îi sunt proprii atât
caracterele comune tuturor raporturilor juridice cât şi unele caractere specifice, care-l
deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice.
- raportul juridic civil are un caracter social.
- raportul juridic civil are caracter voliţional.
-raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor.
3. Structura raportului juridic civil Privit din punctul de vedere al structurii
sale, raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile,
conţinutul şi obiectul.
Noţiuni generale privind subiectele raportului juridic civil
Prin „subiect al raportului juridic civil” se înţelege calitatea de a fi titular al
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile.
2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic
civil
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea,
individualizarea acestora. Sub acest aspect, prezintă interes dacă părţile raportului
juridic civil sunt cunoscute (individualizate) amândouă sau numai una, din momentul
naşterii acestui raport.
În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi absolute, numai
subiectul activ este determinat, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil, iar
subiectele pasive sunt nedeterminate..În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul
lor drepturi relative, atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate.
8
-
în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv
este nedeterminat dar constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, în afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o
persoană (în cazul proprietăţii exclusive), ori să fie alcătuit din mai multe persoane,
determinate (în cazul proprietăţii comune).
Proprietatea comună există în una din următoarele trei forme:
a) coproprietatea
b)indiviziunea
c)devălmăşia,
- în raporturile juridice nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este
constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ.
- în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
· activă, când există mai mulţi creditori;
· pasivă, când există mai mulţi debitori;
· mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Se cere a fi făcută după cum raporturile sunt nepatrimoniale sau patrimoniale.În cazul
raporturilor civile nepatrimoniale
nu se pune problema schimbării subiectului activ
care este titularul dreptului, întrucât drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar
subiectele pasive sunt nedeterminate (fiind formate din toate celelalte subiecte de drept
civil, în afară de subiectul activ).În cazul raporturilor civile patrimoniale, urmează a se
distinge între raporturile reale şi raporturile de obligaţii.În cazul raporturilor reale poate
interveni o schimbare a subiectului activ printr-un mod legal de transmitere a bunului
care se află în circuitul civ; În situaţia raporturilor civile patrimoniale obligaţionale
poate interveni o schimbare atât a subiectului activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv
(debitorul).
Conţinutul raportului juridic civil
Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea drepturilor
subiective şi obligaţiilor civile ce revin părţilor acestui raport.
2 Dreptul subiectiv civil „Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută
de legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea
căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la
subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie”.
Clasificarea drepturilor subiective civile. Dreptul civil pentru a răspunde
exigenţelor teoretice şi necesităţilor practice, clasifică drepturile subiective civile, în
funcţie de mai multe criterii.
Principalele criterii de clasificare sunt următoarele:
a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi
relative;b)În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în
patrimoniale şi nepatrimoniale.Drepturile subiective patrimoniale se subdivid
în:drepturi subiective reale;drepturi subiective de creanţă.Drepturile subiective
nepatrimoniale se subdivid în:drepturi care privesc existenţa şi integritatea
persoanei;drepturi care privesc identificarea persoanelor;drepturile ce decurg din creaţia
9
intelectuală.
c)După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii d)În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor lor, drepturilor
subiective se împart în: drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
3. Obligaţia civilă.Obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care,
la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.Ca şi drepturile subiective
civile, şi obligaţiile corelative acestor drepturi pot fi clasificate în funcţie de diferite
criterii.Principalele criterii de clasificare (şi categorii de obligaţii în funcţie de aceste
criterii) sunt următoarele:a) În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în mai multe
categorii:obligaţia de a da; obligaţia de a face;obligaţia de a nu face;obligaţii pozitive;
obligaţii negative; obligaţiile de rezultat (determinate);obligaţiile de prudenţă şi
diligenţă (de mijloace);b) După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:obligaţii
obişnuite (opozabile numai „între părţi”);obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem);
obligaţii reale (propter rem).c) În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea
obligaţiilor civile, obligaţiile se împart în:obligaţii civile perfecte; obligaţii civile
imperfecte (naturale).
Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea la care este îndrituit,
îndreptăţit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Putem spune că,
întotdeauna, obiectul raportului juridic civil îl reprezintă conduita părţilor.Problema care
se pune în legătură cu obiectul raportului juridic civil este aceea de a şti dacă în situaţia
în care conduita părţilor se referă la lucruri, sau dacă acestea intră sau nu în noţiunea de
obiect al raportului juridic civil. Aşa se face că, cercetând obiectul raportului juridic
civil, ajungem la această noţiune esenţială în dreptul civil şi anume noţiunea de bunuri,
iar în dreptul civil când spunem bun, desemnăm ceva precis în sens juridic, şi nu tot
ceea ce este bun în sens obişnuit este bun şi în dreptul civil.
2. Clasificarea bunurilor
Criterii de clasificare şi categoriile de bunuri în funcţie de aceste criterii
- 1) In funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, unde distingem între bunuri
mobile şi bunuri imobile. 2) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între
bunurile aflate în circuitul civil, ce formează obiect al raportului juridic civil şi bunuri
scoase din circuitul civil. 3)După modul în care sunt determinate, distingem între
bunuri res certa (individual determinate) sau determinate prin caractere proprii şi bunuri
res genera (determinate prin caractere generice). 4) După cum pot fi sau nu împărţite
fără să li se schimbe destinaţia, distingem între bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.
5) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, distingem între
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. 6) După criteriul posibilităţii de a fi sau nu
folosite de mai multe ori fără să consume substanţa, distingem între bunuri consumptibile
şi bunuri neconsumptibile. 7) După cum sunt sau nu producătoare de bunuri, distingem
între bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. 8) După corelaţia dintre ele, deosebim între
bunuri principale şi bunuri accesorii. 9)După modul lor de percepere, distingem între
bunurile corporale şi bunurile incorporale.
10
Izvoarele raportului juridic civil concret
Prin „izvor al raportului juridic civil concret” se înţelege o împrejurare – act sau fapt
– de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete
Fapte omeneşti şi fapte naturale
Principalele criterii de clasificare sunt următoarele:A. după legătura lor cu voinţa
umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în: acţiuni omeneşti, ce
depind de voinţa omului; fapte naturale (numite şi evenimente), care sunt independente de
voinţa omului.B. după sfera lor, distingem între fapt juridic în înţeles larg (lato sensu) şi
fapt juridic în înţeles restrâns (stricto sensu).
ACTUL JURIDIC CIVIL
Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil.
2. Clasificarea actelor juridice civile
A.
După numărul părţilor, actele juridice se împart în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale. B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu
titlu oneros şi acte cu titlu gratuit. C. După efectul lor, actele civile se împart în:
constitutive, translative şi declarative. D. După importanţa lor, există acte juridice civile de
conservare, de administrare şi de dispoziţie. E. După conţinutul lor, actele juridice civile
se împart în: patrimoniale şi nepatrimoniale. F. După modul (forma) de încheiere, actele
civile se împart în: consensuale, solemne şi reale. G. După momentul producerii
efectelor, actele civile se împart în: acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de
moarte (mortis causa). H. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele
juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie. I. După legătura lor cu
modalitatea (termen, condiţie), actele juridice se împart în acte pure şi simple şi acte
afectate de modalităţi. J. După raportul dintre ele, actele civile se împart în: principale şi
accesorii. K. După legătura cu cauza (scopul), distingem între actele cauzale şi cele
abstracte. L. După modalitatea încheierii lor, actele juridice civile se împart în acte strict
personale şi acte care pot fi încheiate şi prin reprezentare. M. După reglementarea şi
denumirea lor legală, se disting actele tipice (numite) şi actele atipice (nenumite). N.
După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în: acte cu executare dintro dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
B. Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
Clasificarea condiţiilor actului juridic civil
a. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:condiţii de fond, cele care privesc
conţinutul actului juridic civil; condiţii de formă, cele care se referă la exteriorizarea
voinţei.
11
Caracterizarea condiţiilor actului juridic civil .Potrivit art. 948 C. civ. “
Condiţiile esenţiale
pentru validitatea unei convenţii sunt:1. Capacitatea de a contracta;2. Consimţământul
valabil al părţii ce se obligă;3. Un obiect determinat;4. O cauză licită.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană
juridică) de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile.
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu a) Principiul (regula)
capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii.
Materia capacităţii de a
încheia actul juridic civil este dominată de principiul capacităţii, incapacitatea
reprezentând excepţia. Prin principiul capacităţii înţelegem faptul că, ori de câte ori legea
nu prevede altfel, persoanele au aptitudinea de a încheia orice act juridic.
b) Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile. Incapacitatea reprezintă
excepţia, în sensul că, numai în cazurile anume prevăzute de lege o persoană nu poate
participa la întocmirea unui act juridic civil. Ca toate excepţiile, şi excepţia în materie
de capacitate – incapacitatea – trebuie să fie expres prevăzută de lege.
Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului
juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior.
Pentru a fi valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă) trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să provină de la o persoană cu discernământ;să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;să fie exteriorizat;să nu fie alterat de
vreun viciu de consimţământ.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin-un act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de
care sunt ţinute.
Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale:obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în
circuitul civil;
obiectul să fie determinat sau măcar determinabil;obiectul să fie posibil;
obiectul să fie licit şi moral.
Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile şi
anume: în actele translative sau constitutive de drepturi se cere ca transmiţătorul să fie
titularul acelui drept;în actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt
personal al debitorului;existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de
lege.
Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza (scopul) este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul
urmărit la încheierea unui asemenea act.
Elementele cauzei actului juridic civil

12
a)
Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe
principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:în contractele
sinalagmatice,
cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea
(prefigurarea mintală), a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la
rândul ei, se obligă);în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în
intenţia de a gratifica (animus donandi);în actele (contractele) reale, scopul imediat
constă în remiterea (predarea) lucrului; în contractele aleatorii, scopul imediat constă în
elementul risc, adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa unui câştig, sau riscul unei pierderi.
b) Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil, reprezintă acel
element al cauzei care constă în motivul determinant pentru încheierea actului juridic, motiv
care se referă, fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii: a) să existe, b) să fie reală, c) să fie ilicită şi morală.
Forma actului juridic civil Cum elementul fundamental al actului juridic civil îl
constituie manifestarea de voinţă, înseamnă că această „haină” se referă, în primul
rând, şi mai ales, la consimţământ, iar pentru a produce efecte juridice (adică pentru a se
transforma dintr-un „fapt psihologic intern”, într-un fapt social) voinţa trebuie
exteriorizată. În acest sens prin „forma actului juridic civil” se înţelege mijlocul,
modalitatea de exteriorizare a voinţei interne. Sub acest aspect privită, „forma” actului
juridic civil, este inerentă oricărui act. Acesta este sensul restrâns (stricto sensu)
al
termenului “forma” actului juridic. Acest înţeles este cârmuit de principiul
consensualismului.
Principiul consensualismului.Principiul consensualismului în dreptul civil este
regula potrivit căreia, din punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie
prin simpla manifestare de voinţă, fără să fie nevoie ca această voinţă să îmbrace o
formă specială.De la acest principiu există cele trei excepţii: forma cerută ad
validitatem; forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi.
Forma cerută ad validitatem.Pentru naşterea valabilă a unui act juridic este nevoie
ca manifestarea de voinţă să fie îmbrăcată într-o formă specială, numită solemnă, şi care
constă, după sistemul nostru de drept în formă scrisă, care în cele mai multe cazuri este
autentică.
Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem
a) este un element constitutiv, b) este incompatibilă cu manifestarea tacită a
voinţei
, c) forma solemnă este exclusivă;
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem
Forma cerută ad validatem reclamă îndeplinirea anumitor condiţii, care în esenţă
sunt următoarele: întregul conţinut al actului juridic trebuie să îmbrace forma cerută
pentru validitatea sa;actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi
el forma specială; uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în
principiu, să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat şi
tacit).
Aplicaţii ale formei ad validitatem.Principalele acte juridice pentru care legea impune
forma ad validitatem sunt următoarele:acceptarea succesiunii sub beneficiu de
inventar;contractul de donaţie;testamentul;revocarea expresă a unui legat;subrogaţia în
13
drepturile creditorului consimţită de debitor;convenţia de constituire a unui drept de

ipotecă;
Forma cerută ad probationem.Prin forma cerută pentru probarea actului juridic
civil se înţelege acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea
unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Caracteristicile formei cerută ad probationem
- este obligatorie;
nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii probării actului
(negotium) cu alt mijloc de probă; reprezintă, ca şi forma cerută ad validitatem, o
excepţie de la principiul consensualismului.
Aplicaţii ale formei ad probationem:contractul de locaţiune;depozitul
voluntar;tranzacţia;contractul de sponsorizare;
Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi.Prin forma cerută pentru
opozabilitate faţă de terţi înţelegem acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii,
pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui,
în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitat:publicitatea constituirii gajului
(amanetului) şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în Arhiva Electronică
de Garanţii Reale Mobiliare, în baza unui aviz de garanţie reală emis de către debitor
(constituitor); notificarea cesiunii de creanţă potrivit art. 1393 C. civ., sau înscrierea ei
în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;publicitatea imobiliară prin cărţile
funciare .
Modalităţile actului juridic civil
Prin modalitatea actului juridic civil se înţelege acel element cuprins într-un act
juridic care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le
produce sau trebuie să le producă actul respectiv.
Sunt modalitati ale actului juridic civil:
Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care se amână
fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor
civile.
Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului
subiectiv civil şi a oblgaţiei corelative.
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este obligaţia impusă de dispunător
gratificatului, care constă după caz în a da, a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu
gratuit.
Efectele actului juridic civil
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile
la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act.
Aceste efecte au la bază manifestarea de voinţă a părţilor, exteriorizată în actul juridic
respectiv, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda
Este regula de drept consacrată în art. 969 alin. 1 C.civ.: “Convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante”
. Pentru actele bilaterale (contracte),
14
principiul forţei obligatorii se mai exprimă şi în formula “
convenţia, contractul este legea
părţilor”.
Principul – pacta sunt servanda – cunoaşte şi el excepţii. Excepţiile de la acest
principiu sunt acele situaţii în care efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au
dorit părţile, la încheierea lui, ci independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii,
aceste efecte sunt ori mai extinse ori mai restrânse, decât cele stabilite iniţial.
a) Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii sunt menţionate situaţiile în care actul
juridic încetează înainte de termen, datorită inexistenţei unui element al său, precum:
încetarea contractului de mandat prin moartea, punerea sub interdicţie ori
insolvabilitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului, după caz; încetarea
contractului de locaţiune
când lucrul a pierit în tot, deoarece contractul este desfăcut de
drept, întrucât locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului şi nici nu
poate fi obligat la reconstituirea, refacerea sau înlocuirea lui.
În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii includem: prorogarea
(prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi;
prelungirea efectelor actului cu executare succesivă atunci când, pe parcursul existenţei
lui, intervine un caz de forţă majoră care împiedică, un anumit timp, executarea
obligaţiilor.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
Este regula de drept consacrată de art. 969 alin. 2 C.civ., care dispune că ele
(convenţiile), nu pot fi revocate decât prin consimţământul părţilor, afară de cazurile
autorizate de lege.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil acele cazuri în care
actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa unei singure părţi,actului
juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu
toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale: retractarea renunţării la
moştenire; consimţământul părinţilor sau, după caz al părintelui exprimat la adopţia
copilului; legatul
;
2. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale şi multilaterale:
denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă
la cererea
chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile, sau la cererea
proprietarului ;revocarea contractului de mandat;încetarea depozitului la cererea
deponentului
; denunţarea contractului de asigurare
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Acest principiu este consacrat de partea ultimă a alin. 1 din art. 969 – Convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante, precum şi de art. 973:
Convenţiile produc efecte numai între părţile contractante, nu şi faţă de al treilea.
Într-o altă exprimare, principiul relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral
dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă doar
pe autorul acestuia.
6. Veritabila excepţie de la principiul relativităţii, este stipulaţia pentru altul.Stipulaţia
pentru altul sau promisiunea în favoarea unei terţe persoane,
în dreptul civil este o
convenţie prin care o parte, stipulantul, convine cu cealaltă parte promitentul pentru ca
acesta din urmă (promitentul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane,
numit terţ beneficiar.
15
Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care constă în lipsirea actului juridic
(negotium iuris) de acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea
valabilă a actului juridic civil.
Clasificare, cauze şi regim juridic.
Clasificarea nulităţii actului juridic civil:1. în funcţie de natura interesului (general
ori inividual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil,
nulitatea e absolută şi relativă.2. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea e
parţială şi totală.3. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate
expresă (textuală) şi nulitate virtuală (implicită).4. După felul condiţiei de validitate
nerespectată
la încheierea actului juridic civil, se deosebeşte între nulitate de fond şi
nulitate de formă.5. După modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate
judiciară
şi nulitate amiabilă.
Cauzele de nulitate .S
unt cauze ce conduc la nulitatea actului juridic civil următoarele:
încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face (de a încheia) actul juridic
civil; lipsa ori nevalabilitatea consimţământului; nevalabilitatea obiectului actului
juridic civil;nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil; nerespectarea formei
actului juridic civil, cerută ad validitatem; neresocotirea limitelor autonomiei de voinţă
(ale libertăţii actelor juridice); fraudarea legii.
Regimul juridic al nulităţii .Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi
nulitatea relativă se pot exprima, sintetic, în felul următor
a) dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţa din
oficiu sau de alte organe abilitate de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în
principiu, numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
b) dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă;
c) dacă nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare,
nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.
Efectele nulităţii actului juridic civil. Prin efectele nulităţii actului juridic civil
înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii;
respectiv urmările
datorate desfiinţării totale sau parţiale a unui act juridic care a fost încheiat cu
nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor
a) Enunţare principiilor efectelor nulităţii şi corelaţia dintre ele
Din ipotezele menţionate mai sus rezultă că efectele nulităţii sunt guvernate de trei
principii şi anume:
1) principiul retroactivităţii (care constă în faptul că efectele nulităţii se produc din
momentul încheierii actului juridic, respectiv, nulitatea operează atât pentru viitor cât şi
pentru trecut;
2) principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în
baza actului anulat; acest principiu este determinat prin expresia latină restitutio in
integrum
;
3) principiul potrivit căruia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea actului
subsecvent; acest principiu este desemnat, prin adagiul resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis
(împrumutat de la rezolutiune)
16
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Prin prescripţia extinctivă se înţelege stingerea dreptului la acţiune în sens
material neexercitat în termenul stabilit de lege.
Domeniul de aplicare al prescriptiei extinctive
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege totalitatea drepturilor subiective
civile ale căror acţiuni care le apără cad sub incidenţa acestei instituţii. Altfel spus,
pentru a stabili domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive, vor trebui declarate
drepturile subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei şi a le separa
de drepturile subiective ale căror acţiuni sunt imprescriptibile.
Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. Drepturile la acţiune întemeiate pe
drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte
juridice ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive.
Regula prescriptibilităţii rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958,
coroborat cu art. 21 din acelaşi act normativ, precum şi alte dispoziţii înscrise fie în
decretul nr. 167/1958 (art. 7, art. 8, art. 11 îndeosebi), cât şi în alte acte normative
izvoare de drept civil.
De la principiul potrivit căruia acţiunile personale sunt supuse prescripţiei
extinctive, există următoarele excepţii:acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de
Economii şi Consemnaţiun; acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de
prime în asigurările facultative de persoane
.
Prescripţie extinctivă şi drepturile reale principale. În literatura de specialitate, se
apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă
imprescriptibilitatea
iar prescriptibilitatea constituie excepţie.
Sunt considerate prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
-acţiunea în revendicare a unui bun mobil proprietate privată; acţiunea în
revendicare imobiliară î
n cazurile prevăzute de art. 498 C.civ. (avulsiunea) şi de art.
520 C.proc.civ; acţiunea confesorie.
Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale.
Prin acest
principiu se desemnează acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi,
pe calea acţiunii în justiţie, nu este limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine
oricând.
De la principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privitor la drepturile
personale nepatrimoniale, legiuitorul face unele excepţii: acţiunea în
anulabilitate
;acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentrui vicii de consimţământ;
acţiunea în tăgăduire;acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Începutul cursului prescriptiei extinctive
Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive.
Regula generală privind începutul prescripţiei cunoaşte o dublă reglementare
legislativă: în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C. civ. Între cele
două texte nu există deosebiri de fond, de conţinut, ci numai de formulare, de redactare.
Prin urmare regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive, avand ca
obiect dreptul la actiune, este aceasta: prescriptia extinctiva incepe sa curga de la data
nasterii dreptului la actiune.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive:Ipoteza
dreptului subiectiv civil pur şi simplu (neafectat de modalităţi).Ipoteza dreptului
subiectiv civil afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv.Ipoteza
răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate.
Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în anulabilitate).
17
Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei.

Suspendarea cursului prescriptiei extinctive
Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a
cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe
timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de
a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive.
Potrivit art. 13: „Cursul prescripţiei se suspendă“:a) cât timp cel împotriva căruia ea
curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;b) pe timpul
cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt
puse pe picior de război;c) până la rezomvarea reclamaţiei administrative făcute de cel
îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport
sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de trei
luni socotit de la înregitrarea reclamaţiei”.
Potrivit art. 14 : „Între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între
curator şi acei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate,
prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi
aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp
nu are reprezentant legal
şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are
cine să-i încuviinţeze actele.
Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.
Efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive.
Efectele generale ale suspendării cursului prescripţiei extinctive.
Principalul efect al suspendării prescripţiei constă în oprirea curgerii acesteia pe
toată durata cauzei de suspendare, prin urmare, cauza de suspendare nu intră în calculul
termenului de prescripţie. Conform art. 15 alin. 1, după încetarea suspendării
prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare, făcând
distincţia între:
a)efectul anterior cauzei de suspendare;b) efectul pe durata cauzei de
suspendare;c)efectul ulterior cauzei de suspendare.
Efectul special al suspendării este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel:
„Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit
de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni
care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare”.
Întreruperea cursului prescriptiei extinctive
Prin întrerupere se înţelege acea modificare a cursului prescripţiei extinctive
care se caracterizează prin înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei
cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii.
Cauzele de întrerupere a cursului prescripţie extinctive.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 “Prescripţia se întrerupe:a)prin
recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căreia curge
prescripţia;b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,
chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de
arbitraj necompetent;c) Printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă
cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a
perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.
18
Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive
Aceste efecte sunt determinate de art. 17 din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că:
“Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a
întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.În cazul când prescripţia a
fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act
începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea
ultimului act de executare”.
Repunerea in termenul de prescriptie
Repunerea în termenul de prescripţie este o instituţie juridică nouă, neîntâlnită în
Codul civil, fiind consacrată, cu caracter general, în art. 19 din Decretul nr. 167/1958,
astfel: “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca
fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să
dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze
executarea silită.
Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de
la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.
Efectul repunerii în termenul de prescripţie
În sistemul Decretului nr. 167/1958, efectul repunerii în termen constă, în esenţă, în
socotirea prescripţiei ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat, ceea ce
echivalează, practic, cu anihilarea efectului extinctiv al prescriptiei.
CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE
Notiune si caractere juridice
„Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este
acea parte componentă a capacităţii civile care constă în aptitudinea generală de a
dobândi drepturi şi obligaţii civile”
.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
- legalitatea; generalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea; egalitatea;
universalitatea.
Începutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice.Capacitatea de folosinţă fiind
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii şi aparţinând fiecărui om
indiferent dacă are sau nu voinţă conştientă sau suficient de matură este strâns legată de
viaţa omului. Rezultă că, încă din momentul naşterii unei persoane fizice, aceasta
dobândeşte capacitatea de folosinţă[, capacitate care durează atâta timp cât durează viaţa
acesteia, adică până la moarte.
În legătură cu începutul capacităţii de folosinţă[, regula este că aceasta se
dobândeşte la naştere. Consacrarea legală a acestei reguli este stabilită de dispoziţiile
art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 astfel: “Capacitatea de folosinţă începe la
naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.
De la această regulă avem şi o excepţie consacrată de art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954 şi anume: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însâ,
numai dacâ el se naşte viu”
.
Continutul capacitatii de folosinta. Conţinutul capacităţii de folosinţă, după cum
se poate observa, se obţine prin îmbinarea a două laturi:
- latura activă, care exprimă aptitudinea individului de a avea drepturi subiective civile;
19
-
lalura pasivă, care exprimă aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl găsim în toate cazurile, cu
excepţia capacităţ\i de folosinţă anticipată,
caz în care este avută în vedere doar
aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.
Încetarea capacitatii de folosinta a persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă[ a
persoanei fizice încetează odată cu încetarea însăşi a existenţei (fiinţei) acestei persoane.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de folosinţă
începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.
Din această
dispoziţie legală rezultă că, data (momentul) morţii omului marchează sfârşitul
capacităţii sale de folosinţă, sau altfel spus, a calităţii de subiect de drept civil. Conform
realităţilor, legea civilă reglementează modul de stabilire a datei morţii pentru două
ipoteze posibile:
- ipoteza morţii constată fizic, direct (prin examinarea cadavrului), atât în cazul
decesului ce are o cauză naturală, cât şi în cazul decesului ce are o cauză violentă;
- ipoteza dispărutului, caz în care examinarea cadavrului nu este posibilă, deşi decesul
persoanei este cert, ori aproape cert; această ipoteză este aplicată persoanei dispărute, iar
legiuitorul a creat instituţia declarării judecătoreşti a morţii.
Pentru ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice coincide
cu data morţii.
CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI FIZICE
Notiune si caractere juridice. Î
n dreptul nostru civil, definţia legală a capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice este dată în
art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954
“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
În doctrină, plecându-se. de la definiţia legală dată capacităţii de exerciţiu,
explicându-se înţelesul expresiei “săvârşind acte juridice”, capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice este
definită ca fiind capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, sâvârşind personal
şi singur acte juridice.
Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Din definiţia dată capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice rezultă că elementele constitutive, esenţiale ale acesteia
sunt două:1. exercitarea drepturilor civile şi asumarea de obligaţii civile;2. realizarea
acestor operaţiuni juridice se face prin încheierea de acte juridice civile.
Fiecare din aceste două elemente constitutive ale capacităţii de exerciţiu a omului
presupune existenta unor premise, necesare şi obligatorii.
Este adevărat că, pentru a se putea discuta de exercitarea drepturilor civile şi
asumarea de obligaţii civile este necesar, în primul rând, să existe aptitudinea omului de
a avea asemenea drepturi
şi obligaţii; or, această aptitudine nu este altceva decât
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.
Existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice - ca primă premisă a capacităţii
de exerciţiu - este asigurată pentru toate persoanele fizice; este concluzia pe care o
impune unul din caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă şi anume universalitatea
sa: aparţine tuturor oamenilor.
Al doilea element presupune existenţa discernământului, adică a puterii
individului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice civile ale manifestărilor sale
de voinţă; după cum este ştiut, actul juridic este o manifestare de voinţă săvârşită cu
20
intenţia de a produce efecte juridice adică de a crea, modifica ori stinge un raport

juridic.
De esenţa actului juridic este existenţa capacităţii, a puterii omului de a-şi
reprezenta consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă; existenţa
discernământului de o anumită stare a minţii omului lipsa discernămîntului, în general a
celui juridic, în special, se poate datora vârstei omului, fie unei maladii psihice.
Felurile capacităţii de exerciţiu ale persoanei fizice.Î
n funcţie de existenţa şi
calitatea discernământului omului, există trei feluri (categorii) ale capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice:
- lipsa capacităţii de exerciţiu: sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu:
1) minorii sub 14 ani; 2) interzisul judecătoresc;
- capacitatea de exerciţiu restrânsă: din această categorie fac parte minorii între 14 şi
18 ani;
- capacitatea de exerciţiu deplină: au deplină capacitate de exerciţiu cei care au împlinit
vârsta de 18 ani şi femeia care s-a căsătorit înainte de 18 ani
Caractere juridice. Enumerare şi conţinut. În determinarea caracterelor juridice
ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să ţinem seama de două idei de
bază în această privinţă. În primul rând, este de observat că, din calitatea capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice de a fi o parte a capacităţii civile decurge consecinţa
conform căreia toate caracterele juridice generale ale capacităţii civile (legalitatea,
generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea), sunt şi caractere juridice ale
capacităţii de exerciţiu.
Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice. Lipsa unei maturităţi psihice
suficiente este cauza determinantă a lipsirii unor categorii de persoane fizice de
capacitatea de exerciţiu.
În conformitate cu prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nu au
capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;b) persoana pusă
sub interdicţie.
Prin urmare, există, în dreptul nostru civil, două categorii de persoane fizice lipsite
de capacitatea de exerciţiu: minorul sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie
judecătorească.
După cum se poate observa, această enumerare este limitativă şi, potrivit dreptului
civil român, nu există alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.
Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor
legali”.
Caracteristic pentru persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu este faptul că
ele nu pot participa personal la încheierea actelor juridice, ci numai prin reprezentare.
Pentru minorii până la 14 ani, reprezentarea legală este asigurată, după caz, de părinţi
sau tutore, şi prin tutore pentru persoana pusă sub interdicţie.
Pentru persoana pusă sub interdicţie judecătorească, dispoziţiile art. 147 din Codul
familiei dispun: regulile privitoare la tutela minorului, care nu a împlinit vârsta de 14
ani, se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu
dispune altfel, deci, aşa cum am mai arătat, persoana pusă sub interdicţie este
reprezentată de tutore.
Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Pentru minorul sub
14 ani,
starea de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetează în următoarele cazuri: 1)
împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă 2)
moartea (fizică constatată ori judecătoreşte declarată)
21
Pentru interzisul judecătoresc, starea de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetează prin: 1)
ridicarea interdicţiei judecătoreşti; 2) moartea (fizică constatată ori judecătoreşte
declarată).
Capacitatea de exercitiu restransa
Textul principal care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este art. 9 din
Decretul nr. 31/1954, care prevede: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
capacitatea de exerciţiu restrânsă“.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă “se încheie de
către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau tutorelui”.
Plecînd de la dispoziţiile legale care o reglementează, capacitatea de exerciţiu
restrânsă a persoanei fizice poate fi definită ca fiind aptitudinea minorului de 14 – 18
ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile
prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se poate dobândi decât într-un singur mod:
prin împlinirea de către minor a vârstei de 14 ani. Acesta este sensul art. 91 din
Decretul nr. 31/1954: “Minorul, care a împlinit vârsta de 14 ani, are capacitatea de
exerciţiu restrânsă“.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este o capacitate de tranziţie, iar conţinutul
capacităţii de exerciţiu restrânsă decurge din caracteristica acesteia de a constitui
tranziţia
între prima fază - lipsa capacităţii de exerciţiu şi a treia – deplina capacitate de
exerciţiu; deci, această capacitate, poate fi socotită ca anticamera deplinei capacităţi de
exerciţiu a persoanei fizice.
Din punctul de vedere al legăturii lor cu capacitatea minorului ce are vârsta între 14
şi 18 ani, actele juridice civile pot fi împărţite în următoarele patru categorii:
a) Minorul de 14 - 18 ani poate încheia valabil, personal şi singur unele acte marunte,
acte de conservare.
b) Minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate încheia valabil, numai cu
încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului legal,
acte de administrare, atât cele privitoare la
un bun (ut singuli), cât şi cele care privesc patrimoniul minorului precum: contractul
privind repararea unui bun, închirierea unui bun”.
c) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate încheia personal acte juridice
civile, dar sub condiţia dublei încuviinţări.
Intră în această categorie actele de
dispoziţie, precum actele având ca obiect înstrăinarea unui bun, grevarea cu o sarcină
reală (gaj, ipoteca) renunţarea la un drept.
d) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate încheia sub nici o formă, nici
chiar cu dubla încuviinţare prealabilă, acte de donaţie şi nici să garanteze obligaţia
altuia.
“Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţi
sau surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta”
(art. 128 C. fam.).
Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă.Capacitatea de exerciţiu restrânsă
încetează în următoarele cazuri: când se dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (la
împlinirea vîrstei de 18 ani); dacă femeia se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de
18 ani (de la 16 ani, iar, în anumite condiţii chiar de la 15 ani), când, de asemenea,
aceasta dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;când minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă este pus sub interdicţie judecătorească (va fi în situaţia de lipsit de
capacitatea de exerciţiu); prin moarte (când încetează şi capacitatea de folosinţă).
22
Capacitatea de exercitiu deplina
Formând regula în materie, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice poate fi
definită ca aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
şi executa obligaţiile civile prin încheierea -personal şi singur - a tuturor actelor
juridice civile.
Deplina capacitate de exerciţiu, aşa cum rezultă din definiţie, prezintă
trei trăsături caracteristice:a) persoana fizică încheie personal actele juridice civile,b)
persoana fizică încheie singură actele juridice civile, fără vreo încuviinţare prealabilă; c)
persoana fizică poate încheia toate actele juridice civile.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954 “Capacitatea deplină de exerciţiu începe de
la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de
18 ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de
exerciţiu”.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu deplină a persoanei fizice se exprimă sintetic, în
chiar definitia acestei capacităţi: aptitudinea omului de a-şi exercita (şi dobândi,
implicit) drepturile civile şi de a-şi asuma (şi executa, implicit) obligaţiile civile prin
încheierea, personal şi singur a oricărui act juridic civil, care nu-i este oprit de lege.
În sistemul nostru legislativ, în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei
fizice încetează în următoarele cazuri:a) odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin
moarte);b) prin punerea sub interdicţie judecătorească;c) prin anularea căsătoriei, mai
înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani;d) în cazul căsătoriei putative, dacă femeia a fost
de bună-credinţă la încheierea acesteia şi dacă hotărârea de anulare rămâne definitivă şi
irevocabilă mai înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 18 ani.
NOŢIUNEA, CLASIFICAREA PERSOANEI JURIDICE,
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ŞI FUNDAMENTUL
JURIDIC
Calitatea de subiect de drept civil poate aparţine nu numai individului. ci, în
anumite condiţii stabilite de lege, şi unor grupări de oameni. Conceptul de persoană
juridică a fost creat pentru a desemna această ipostază a subiectului de drept. Legiuitorul
nu formulează o definiţie legală a persoanei juridice. Legislaţia civilă precizează doar
condiţiile în prezenţa cărora o grupare de oameni dobândeşte personalitate juridică. şi
implicit devine subiect de drept distinct de persoanele fizice care o alcătuiesc, precum şi
de alte asemenea grupări.
Luând în considerare toate reglementările legale în vigoare, persoana juridică
poate fi definită ca acel subiect de drept creat de alte persoane care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
Prin această definiţie considerăm că se redă ceea ce este esenţial privind noţiunea de
persoană juridică, fără a o încărca cu elemente inutile, care de altfel se subînţeleg.
Criterii de clasificare. Utilitatea grupării persoanelor juridice după diferite criterii
ştiinţifice, constă în posibilitatea acestor subiecte de drept de a participa la multitudinea
de raporturi juridice.
Se pot stabili o mulţime de criterii după care se disting aceste subiecte de drept
între ele, după care se pot împărţi în grupe şi subgrupe.
Din multitudinea de criterii posibile, enunţate în literatura de specialitate, reţinem
următoarele:
a) După domeniul dreptului de care aparţin, distingem între persoane juridice de
drept public şi persoane juridice de drept privat.
23
Sunt persoane juridice de drept public: Statul român; Organele puterii legislative;

Organele puterii executive; Organele autorităţii judecătoreşti; Instituţiile de stat; Agenţii
economici de stat.
Sunt persoane juridice de drept privat: Partidele politice; Sindicatele; Cultele
religioase; Organizaţiile cooperatiste; Asociaţiile şi fundaţiile; Societăţile comerciale.
b) După forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului, distingem
următoarele categorii de persoane juridice:- persoane juridice care au la bază
proprietatea publică, cum sunt: statul sau unităţile administrativ-teritoriale; - persoane
juridice care au la bază proprietatea mixtă, cum sunt: diferitele societăţii şi fundaţii cu
astfel de patrimoniu, dar şi statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot deţine şi
proprietate publică şi proprietate privată.- persoane juridice care au la bază exclusiv
proprietatea privată. Intră în această categorie; Societăţile comerciale constituite în baza
Legii nr.31/1990, diferite organizaţii cooperatiste, cele mai multe asociaţii şi fundaţii
fără scop patrimonial, partidele politice, cultele religioase.
c) În funcţie de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi împărţite în:-
persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ) cum sunt regiile autonome,
societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, care în general urmăresc realizarea
unor acte de comerţ;- persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum sunt instituţiile de
stat, partidele politice, sindicatele, cultele religioase, diferitele asociaţii, fundaţiile.
d) După naţionalitatea lor persoanele juridice se împart în:- persoane juridice
române, fiind constituite după cerinţele legii române; - persoane juridice străine, fiind
constituite în condiţiile legii locului unde au fost înfiinţate, dar care în condiţiile legii
romîne pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
e) După modul lor de înfiinţare distingem între: - persoane juridice constituie
prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al organului competent, cum sunt organele
puterii de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral de stat;-
persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt societăţile
comerciale cu capital privat, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile.
Elementele c onstitutive ale persoanei juridice
Textul legal cu valoare de principiu, care stabileşte elementele constitutive ale
persoanei juridice, în dreptul civil, este art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu
care este persoană juridică, în condiţile legii, ”orice organizaţie care are o organizare
de sine stătătoare şi un patrimoniu propiu afectat realizării unui anume scop obştesc.”
Altfel spus, legea noastră civilă condiţionează existenţa calităţii de persoană juridică de
întrunirea cumulativă a trei elemente sau cerinţe, şi anume (folosind terminologia
textului menţionat): 1) o organizare de sine stătătoare; 2) un patrimoniu propiu; 3) un
anume scop propriu.
Caracteristicile, conţinutul şi importanţa juridică a elcmcntelor constitutive
Caracteristicile elementelor constitutive.
Din textul art. 26 lit. e) rezultă că trăsăturile caracteristice ori caracterele acestor
elemente constitutive sunt urm[toarele:caracter general, caracter legal, caracter
cumulativ; caracter exclusiv;
Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice.
a) Organizarea propie. Făcând aplicaţia definiţiei acestui element constitutiv în
general, vom spune că prin ”organizare proprie” ori “organizare de sine stătătoare”
înţelegem acel element constitutiv al calitătii de persoană juridică care constă în
structura colectivului ei, potrivt unor norme stabilite de lege, în aşa fel încât aceasta să-
şi desfăşoare activitatea ca un tot unitar, în vederea realizării scopului său.
24
Imponanţa primului element constitutiv al persoanei juridice a fost relevată,
sintetic, în literatura de specialitate în felul următor: ”Datorită organizării de sine
stătătoare. persoana juridică are posibilitatea să participe la raporturile juridice ca un tot
unitar, iar nu ca ceva amorf”
b. Patrimoniu propriu. Ţinând seama de definiţiile date patrimoniului în literatura
de specialitate, vom spune că prin “patrimoniu propriu” înţelegem acel element
constitutiv al calităţii de persoană juridică care constă în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale, distincte de ale altor subiecte de drept, care permit persoanei
juridice să participe la raporturile juridice şi în consecinţă, să aibă o răspundere
patrimonială proprie.
Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice, este format din
două laturi: cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de creanţă) şi cea
pasivă, cuprinzînd obligaţiile patrimoniale (contractuale ori extracontractuale).
Patrimoniul propiu şi distinct are importanţă deosebită în toată perioada
constituirii, existenţei şi activităţii persoanei juridice precum şi în faza de lichidare. El
este suportul material al calităţii de subiect de drept distinct, permiţănd intervenirea în
situaţiile date a răspunderii patrimoniale proprii a subiectului de drept. Persoana juridică
răspunde, cu unele excepţii, numai cu patrimoniul său pentru obligaţiile asumate de ea.
În lipsa unui patrimoniu distinct de al membrilor săi, persoana juridică ce se cere
a fi înregistrată nu va putea realiza acţiunile propuse.
c. Scopul propiu. Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice
care concretizează pentru fiecare entitate felul sau obiectul său de activitate. Pentru a fi
valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să fie în
concordanţă cu prevederile legale; să fie determinat;să fie în concordanţă[ cu interesul
public, general.
Scopul propriu, ca element constitutiv al persoanei juridice, prezintă importanţă
sub mai multe aspecte.
În primul rând, scopul propriu este acel element constitutiv care explică şi justifică
raţiunea înfiinţării persoanei juridice. Apoi, după cum s-a subliniat în literatura de
specialitate, scopul propriu este elementul care justifică prezenţa celorlalte două
elemente constitutive, întrucât organizarea proprie cât şi patrimoniul propriu sunt strâns
legate de îndeplinirea scopului persoanei juridice.
În al treilea rînd, scopul este elementul care determină întinderea capacităţii civile
a persoanei juridice: în consecinţă, în raport cu concordonanţa faţă de acest element se
apreciază în concret valabilitatea actelor juridice încheiate de persoana juridică. În
înţelegerea exactă a acestui aspect trebuie să se ţină seama atît de obiectul de activitate
(scopul) iniţial stabilit, cât şi de modificările conţinutului ori întinderii lui; această
subliniere prezintă importanţă mai ales în prezent, când, odată cu trecerea la economia
de piaţă, orice persoană juridică trebuie să se adapteze la cerinţele pieţei libere.
ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE
Noţiunea şi rolul statului în înfiinţarea persoanelor juridice şi reglementare.
Expresia „Înfinţarea persoanelor juridice” este susceptibilă de două înţelesuri: într-un
prim sens, se desemnează actul sau actele juridice prin care legea recunoaşte efectul
creator de persoană juridică; în al doilea sens, se desemnează ansamblul operatiunilor
juridice de îndeplinirea cărora legea condiţionează crearea persoanei juridice.
Ţinând seama de cele arătate şi de legislaţia în vigoare, putem reţine că prin
înfiinţarea persoanei juridice înţelegem crearea unui subiect colectiv de drept civil,în
condiţile stipulate de lege.

25
Reglementarea înfiinţării persoanelor juridice se exprimă, de
legea dată în două
categorii de dispoziţii: a) dispoziţii generale şi b) dispoziţii speciale.
Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse, mai întâi,
cum e firesc, în Constituţie şi apoi în decretul nr. 31/1954 care este, după cum se ştie,
legea generală sau dreptul comun în materie de persoane juridice.
Legea fundamentală a ţării reglementează, primar, înfiinţarea, organelor statului
din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi judecătoreşti.
Decretul nr. 31/1954 conţine norme generale privind înfiinţarea persoanelor
juridice în art. 28. Potrivit acestei norme cu caracter de normă generală în materie,
persoana juridică se înfiinţează:înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent;înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut; înfiinţarea prin actul de
înfiinţare autorizat; înfiinţarea prin alt mod prevăzut de lege.
Normele speciale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt consacrate de legile
speciale aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice, dintre care sunt de
menţionat aici următoarele:
Continutul modurilor de infiintare
1.Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de dispoziţie al organului de stat
competent”
În concepţia Decretului nr.31/1954 – modul de înfiiţare prin actul de dispoziţie al
organului de stat competent a fost rezervat înfiinţării persoanelor juridice de stat.
În concluzie, putem spune că, “prin act de dispoziţie al organului de stat
competent “
, care are ca efect înfiinţarea persoanei juridice, înţelegem, după caz: lege
adoptată de Parlamentul României, hotărâre sau Ordonanţă a Guvernului, hotărâre a
Consiliului judeţean sau local.
2Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare recunoscut”.
Acest mod de înfiinţare a persoanei juridice, prevăzut de art. 28 lit. b din Decretul nr.
31/1954 a fost rezervat pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe. Este
concluzia ce rezultă din art. 30 din Decret, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste”
precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea, sunt persoane juridice
prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege”.
În legislaţia adoptată după 1989, acest mod de înfiinţare este consacrat în Decretul-lege
nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşngăreşti şi Legea nr.
109/1996 privind organizarea cooperaţiei de consum şi de credit.
Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, presupune adoptarea următoarelor
acte: aclul de constituire, adoplat de adunarea generală, conferinţă ori congres, după
caz; statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte generic “actul
de înfiinţare”; actul recunoaşterii în vederea înfiinţării prin care se verifică în principiu
legalitatea (iar nu oportunitatea) actului de înfiinţare.
Dacă acestea sunt cumponentele modului de înfiinţare “prin actul de înfiinţare
recunoscut”
, este de reţinut că, înfiinţarea completă a persoanei juridice mai presupune
o operaţiune juridică, şi anume înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de
regulă, la organul fiscal) şi înmatricularea la Registrul comerţului (conform legii
26/1990 privind registrul comerţului şi O.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor
formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor).
3.Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare autorizat”
Persoanele juridice cărora li se aplică acest mod de înfiinţare sunt prevăzute,
generic, în art.31 din Decretul nr.31/1954, în următoarea formulare: ”Organizaţiile
obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop

26
nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe create de acestea sunt
persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către
organele şi condiţiile prevăzute de lege”, partea ultimă a textului “în condiţiile
prevăzute de lege”.
Începând cu anul 1990, acest mod de înfiinţare a persoanelor
juridice a suferit numeroase modificări, în sensul reglementării, printre mai multe acte
normative, a categoriilor de persoane juridice conţinute în art. 31 din Decretul nr. 31
/1954.
Înfiinţarea persoanei juridice “prin actul de înfiinţare autorizat” cuprinde
următoarele acte juridice: actul de constituire care, de regulă, este “contract de
societate”
ori “contract de asociere”, încheiat în forma autentică notarială (cum prevăd
Legile nr. 31/1990 şi nr. 36/1991); statutul societăţii, asociaţiei etc. (de regulă, tot în
formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc “actul de înfiinţare” (denumit
“act constituliv”
, în cazul societăţilor comerciale); autorizarea, care este actul ce
provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz.
De reţinut că aceste trei acte trebuie întrunite cumulativ. Pentru completa înfiinţare
a persoanei juridice, supuse acestui mod de înfiinţare, se mai cere uneori, de către lege,
să se îndeplinească încă o operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere,
după caz (această formalitate condiţionează, de regulă, dobândirea capacităţii de
folosinţă deplină de către persoana juridică). .
4. Înfiinţarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de lege”Art. 28 lit.
d din Decretul nr. 31/1954 prevede că persoana juridică poate lua fiinţă “printr-un alt
mod reglementat de lege”. Acestui text i s-au dat interpretări diferite, în doctrină,
avându-se în vedere şi reglementările apărute ulterior Decretului nr. 31/1954; în raport
cu legislaţia în vigoare la un moment dat, s-a apreciat sfera de aplicare a acestei
dispoziţii.
De lege lata, sunt supuse, între altele, înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege”
următoarele categorii de persoane juridice: statul român; acesta este declarat, direct de
către lege ca având calitate de persoană juridică (art. 25 în Decretul nr. 31/1954);
desigur, înfiinţarea unui stat este supusă nu unor norme de drept civil, ci normelor de
drept constituţional; misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit “articolului
unic”
al Legii nr. 37/1991: „înfîinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare se fac prin decret al Preşedintelui României, la
propunerea Guvernului”; astfel încât acest mod poate fi numit: înfiinţarea “prin actul
şefului statului român la propunerea guvernului ţării”
, se poate observa că, în acest
mod de înfiinţare, există două acte juridice succesive: 1) propunerea Guvernului; 2)
decretul prezidenţial;
CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE
Notiunea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.
Fiind subiect de drept,
persoana juridică are capacitate de folosinţă în temeiul legii. Prin prisma acestui element
component al capacităţii civile, este indiscutabil că cel mai important aspect constă în
apartenenţa juridică a oricărei persoane juridice la această mare categorie de subiecte de
drept. Calitatea de persoană juridică şi capacitatea de folosinţă sunt inseparabile.
In literatura de specialitate capacitatea de folosinţă a persoanei juridice a fost
definită ca “fiind acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care
constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile”.Capacitatea de folosinţă a
persoanei juridice se caracterizează prin: legalitate, inalienabilitate, intangibilitate,
generalitate ş
i specialitate.
27
Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice
Dispoziţii generale privind începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
După ce în art. 32 se dispune că “Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau
înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau
înscriere”
în alin. 1 şi 2 ale art. 33 este stabilită data dobândirii capacităţii de folosinţă,
pe baza distincţiei între: 1) persoanele juridice supuse înregistrării şi 2) celelalte
persoane juridice, nesupuse înregistrării. De menţionat că, pentru fiecare din aceste două
categorii există regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la o anumită dată.
Într-adevăr art. 33 în alin. 1 şi 2 dispune “Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepruri şi obligaţii, după
caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de
la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei
alte cerinţe prevăzute de lege”
Instituind prin alin. 1 şi 2 cele două reguli privind dobândirea capacitătii de
folosinţă - de la data înregistrării, respectiv de la o altă dată - art. 33 din Decretul nr.
31/1954 adaugă, în alineatul final: “Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării
sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi
prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât
priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricaror
măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Din aceste dispoziţii de principiu ale Decretului nr. 31/1954, rezultă că, în
concepţia legiuitorului, există un început al capacităţii de folosinţă depline (alin. 1 şi 2)
şi un început al capacităţii de, folosintă anticipată.(alin. 3).
Incetarea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Capacitatea de folosinţă
anticipată a persoanei juridice încetează o dată cu dobândirea capacităţii de folosinţă
deplină de către subiectul de drept respectiv, moment care coincide cu dobândirea
personalităţii juridice.
Încetarea capacităţii de folosinţă deplină, în lipsa unui text legal care să prevadă
expres momentul sfârşitului acestei capacităţi, se produce pe data încetării fiinţei
persoanei juridice. Este ceea ce rezultă din cuprinsul art. 40 al Decretului nr. 31/1954,
potrivit căruia “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare
sau dizolvare”
. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, termenul fiinţă
desemnează în context, capacitatea de folosinţă.
CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE
Notiunea capacitatii de exercitiu a persoanei juridice
.Semnificaţia juridică a
acestei componente a capacităţii civile este, în cazul persoanei juridice, aceeaşi ca în
cazul persoanei fizice. Întrucât dreptul nu poate fi decât o ordine raţională introdusă în
societate prin sistematizarea activităţilor care se pot manifesta în ea, tot raţiunea trebuie
să ne călăuzească când dorim să observăm cum o persoană juridică, căreia îi este
recunoscută aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, şi se deosebeşte ca entitate
juridică distinctă de persoanele fizice ce o alcătuiesc, se manifestă în raporturi juridice
civile (sau de altă natură) în vederea realizării scopului pe care şi l-a propus, determinat
prin lege actul de înfiinţare sau statut.
28
Considerând persoana juridică ca subiect de drept distinct, legea presupune o

asemenea organizare a ei, încât şi acest subiect de drept să-şi exprime voinţa juridică
proprie, atunci când intră în raporturi juridice cu alte subiecte de drept, prin încheierea
de acte juridice, şi astfel legea conferă şi subiectului colectiv de drept capacitate de
exerciţiu.
Aşa cum persoana fizică, pentru a încheia acte juridice valabile, trebuie să aibă o voinţă
conştientă, pentru a-şi da seama de consecinţele acestor acte, tot astfel şi persoana
juridică, pentru a participa la circuitul civil, trebuie să manifeste o voinţă conştientă care
se realizează prin intermediul organelor de conducere. Între-adevăr, legiuitorul s-a oprit
la soluţia considerării voinţei organului de conducere a persoanei juridice, ca fiind
voinţa subiectului colectiv de drept.
Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este (ca şi în cazul
persoanei fizice) opera legiuitorului şi se pune în valoare prin participarea la circuitul
civil. În acest sens Decretul nr. 31/1954 prin art, 5 alin. 3, defineşte capacitatea de
exerciţiu ca fiind ”capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi prevederile art. 35
alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ (“persoana juridică îşi exercită drepturile şi
obligaţiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au
fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi”.), ca şi de faptul că, după cum am
arătat, capacitatea de exerciţiu este un element din strucrura capacităţii civile, putem
defini capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacităţii sale
civile care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi
asuna şi îndeplini obligaţiile civile, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, prin
încheierea de acte juridice
, de către organele sale de conducere.
ÎNCEPUTUL, CONŢINUTUL ŞI ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE
EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE
Începutul capacităţii de excrciţiu a persoanei juridice.
Dacă începutul capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice este reglementat expres, pentru începutul capacităţii de
exerciţiu nu există dispoziţii legale care să rezolve problema momentului iniţial al
acesteia.
Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, ca subiect de drept
civil distinct;numai punerea în valoare a acestei capacităţi se face prin organele de
conducere ale persoanei juridice; prin urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice-care înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturile sale civile şi de
a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile-nu trebuie
confundată cu organele de conducere ale persoanei juridice, care constau într-un
colectiv de persoane fizice ori o singură persoană fizică, investit(ă) cu atribuţii de organ
de conducere; dacă recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este opera
legii (fiind un aspect al legalităţii capacităţii sale civile) desemnarea organelor de
conducere este efectul unur acte juridice individuale
În concluzie,.capacitatea de exerciţiu, care aparţine persoanei juridice se dobândeşte
de la data înfiinţării ei, iar exerciţiul acestei capacităţi, poate fi marcat de mai multe
momente, succesive, care sunt datele desemnării efective a organelor de conducere.
29
Conţinutul capacităţii de exerciţiu şi limitele sale.
Conţinutul sau întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se exprimă
prin ansamblul de atribuţii şi competenţa de a încheia acte juridice, ce rezultă din chiar
definiţia acestei capacităţi; aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi de-şi asuma
şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheiera actelor juridice de către organele de
conducere.
Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a
persoanei juridice este format din latura activă - constând în aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi civile prin încheierea de acte juridice, -şi latura pasivă, constând în
aptitudinea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile, de către organele sale de conducere.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice.
Chiar în lipsa unui text legal expres în acest sens, literatura de specialitate admite,
constant, că data încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este chiar data
încetării capacităţii sale de folosinţă care, la rândul ei, încetează o dată cu încetarea
fiinţei persoanei juridice.
REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE
Notiune, forme si efecte.
Având în vedere precizările literaturii de specialitate şi pe
baza dispoziţiilor ce formează sediul materiei vom defini reorganizarea ca fiind
operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce
efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor
”.
Reorganizarea persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile economicosociale, în continuă mişcare. Astfel încât, dinamica vieţii, pe plan juridic şi în ceea ce
numim reorganizarea persoanelor juridice a fost un important instrument juridic de
implementare a reformei, pe plan instituţional.
Întrucât în legislaţie lipseşte un text, de principiu, care să reglementeze
competenţa care dispune reorganizarea, în doctrina se admite existenţa unor reguli
comune instituţiilor înfiinţării, reorganizării şi încetării persoanelor juridice.
Regula comună aplicabilă, este în sensul că organul competent a decide înfiinţarea
persoanei juridice este competent să hotărască şi reorganizarea ei. Această regulă
comună nu este decât un caz de aplicaţie a unui principiu în general, întâlnit în domeniul
dreptului care este principiul simetriei juridice.
În cadrul teoriei reorganizării persoanelor juridice, formulată pe baza Decretului nr.
31/1994 s-a precizat că formele reorganizării persoanelor juridice sunt două: comasarea
ş
i divizarea.
“Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană
juridică sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă.Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă“.
Efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice implică cercetarea mai multor
aspecte precum: soarta persoanelor juridice prinse în operaţiunea reorganizării
(înfiinţare ori încetare); caracterul transmisiunii patrimoniale în caz de reorganizare;
întinderea răspunderii patrimoniale a persoanelor juridice dobânditoare de activ şi pasiv
prin efectul reorganizării.
Pe baza dispoziţiilor legale care le reglementează, efectele de drept civil ale
reorganizării persoanei juridice sunt următoarele: efectul creator şi efectul extinctiv;
30
efectul translativ; întinderea răspunderii patrimoniale a persoanei juridice
dobânditoare; transmiterea contractelor şi data producerii efectelor reorganizării.
ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE
Notiune si moduri de incetare.
Prin încetarea persoanei juridice se înţelege
sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil.
În doctrină se apreciază că încetarea persoanei juridice înseamnă „moartea
juridică“ a subiectului colectiv de drept, întrucât ea indică sfârşitul existenţei acesteia..
Sediul materiei se află în Decretul nr. 31/1954, care constituie dreptul comun în
materie. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954 “Persoana juridică încetează de a
avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”.
DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE
Dizolvarea persoanei juridice, deşi este reglementată de lege, nu o defineşte. În lipsa
unei definiţii legale. doctrina a formulat câteva definiţii.
Dacă privim dizolvarea în contextul “modurilor de încetare a persoanei juridice”, şi
dacă avem în vedere întregul său regim juridic, în ce are esenţial, putem spune că
dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice care se aplică în cazurile
prevăzute de lege, mod de încetare care presupune lichidarea acesteia.
Cauzele dizolvării persoanelor juridice
Întrucât Decretul nr. 31/1954 enumeră numai cauzele de dizolvare a organizaţiilor
cooperatiste şi a altor organizaţii obşteşti, în cele ce urmează ne vom referi atât la aceste
cauze, cât şi la cauze prevăzute de legi speciale.
Reglementarea generală a cauzelor de dizolvare se găsesc în articolul 45 din
Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii
obşteşti se dizolvă dacă:a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;b) scopul
a fost realizat
ori nu mai poate fi îndeplinit;c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele
întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de
convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat;
d) numărul membrilor a
scăzut sub limita stabilită de lege
, actul de înfiinţare sau statut”.
- Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.
Potrivit art. 64: “Societatea agricolă se dizolvă:a. la împlinirea termenului pentru care
a fost constituită;b. la constatarea imposbilităţii de a realiza obiectul societăţii;c. la
terminarea activităţii;d. prin retragerea asociaţilor, dacă numărul celor rămaşi este
mai mic decât cel prevăzut în statut şi în prezenta lege;e. prin hotârârea asociaţilor;f.
dacă societatea face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut.
Efectele dizolvării
Efectul esenţial al dizolvării - intrarea persoanei juridice în lichidare - este prevăzut de
art. 51 din Decretul nr. 31/1954 astfel: “Prin efectul dizolvurii, persoana juridică intră
în lichidare, în vederea realizării activului şi a plăţii pasivului.
Dispoziţiile legale privind lichidarea persoanei juridice sunt cuprinse în reglementările
speciale referitoare la diferitele categorii de persoane juridică.
Lichidarea - efect esenţial al dizolvării
a) Noţiunea lichidării persoanei juridice. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 51 din
Decretul nr. 31 /1954, lichidarea este efectul esenţial al dizolvării, chiar dacă în
31
dispoziţiile art. 40 din acelaşi act normativ se vorbeşte de aceasta ca mod prin care

încetează persoana juridică.
Având la bază dispoziţiile legale, doctrina arată că “lichidarea este efectul direct şi
obligatoriu al dizolvării care constă în operaţiunile juridice de realizare a activului şi
plată a pasivului subiectului colectiv de drept civil”
.
Aşadar, se poate afirma că lichidarera este mijlocul juridic de încetare propriu-zisă a
persoanei juridice intrată în dizolvare.
Plecând de la această afirmaţie se poate trage concluzia că dizolvarea nu se înfăţişează
ca un mod de încetare a persoanei juridice care să opereze printr-un singur act (uno
ictu
), ci unul care implică, obligatoriu, un şir de operaţiuni juridice, de o anumită durată,
în funcţie de fiecare caz concret.
b) Conţinutul lichidării. Aşa cum prevede art. 51 din Decretul nr. 31/1954, prin efectul
dizolvării, persoana juridică intră în lichidare “în vederea realizării activului şi plata
pasivului”.
De aici rezultă că acest conţinut are două laturi:
- realizarea activului, -plata pasivului
c) Destinţia bunurilor rămase după lichidare. În practică, se poate întâmpla ca, la
încheierea operaţiunilor de lichidare, să nu mai rămână nici un element de activ
patrimonial al persoanei juridice dizolvate.
În cazul, în care, după dizolvare şi lichidare, mai rămân elemente de activ ale persoanei
juridice, repartizarea bunurilor rămase are loc cu respectarea următoarelor reguli:
- bunurile rămase după lichidare au situaţia juridică stabilită în actul de înfiinţare ori
statut;
- dacă asemenea prevederi lipsesc, situaţia juridică a bunurilor rămase după lichidare
este cea hotărâtă de adunarea generala care a decis dizolvarea;
- dacă nici adunarea ganerală n-a hotărât în aceeastă privinţă, bunurile rămase după
lichidare vor fi atribuite unei alte persoane juridice cu scop asemănător;
- când cauza de dizolvare constă în caracterul ilicit ori imoral al scopului sau
mijloacelor de realizare a scopului persoanei juridice, bunurile trec la stat, cu titlu de
sancţiune civilă;
- activul societăţilor comerciale şi societăţilor agricole dizolvate se cuvin asociaţilor,
după distincţiile prevăzute în actele lor constitutive ori in legea aplicabilă lor.
d) Caracterul transmisiunii În caz de dizolvare. Ceea ce mai rămâne, dacă rămâne, după
lichidarea patrimoniului persoanei juridice” se înfăţişează ca un „activ net”, adică ca
valori patrimoniale constând în drepturi reale ori de creanţă, al căror titular a fost
persoana juridică dizolvată.
Întrucât obiectul transmisiunii îl formează elementele de activ concrete, determinate,
rămase de pe urma lichidării, transmisiunea care operează nu poate fi decât cu titlu
particular.
e) Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării. Intrarea persoanei juridice
în dizolvare nu înseamnă încetarea, automată, a capacitaţii sale civile. Dimpotrivă,
persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar va fi diferită de cea anterioară,
diferenţa ce se referă la ambele componente ale capacităţii civile: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
TRANSFORMAREA PERSOANEI JURIDICE
După cum se cunoaşte, modurile de încetare a persoanei juridice, prevăzute de lege
- comasare, divizare şi dizolvare -, doctrina şi ulterior legislaţia adaugă un al treilea mod
de încetare, numit transformarea persoanei j uridice.
32
În doctrină, transformarea persoanei juridice este definită ca fiind „operaţiunea

juridică intervenită în cazurile şi condiţiile special reglementate de lege, prin care o
persoană juridică îşi încetează fiinţa juridică concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a
altei persoane juridice
Transformarea persoanelor juridice are loc în următoarele cazuri:
Cazul reglementat de Legea nr. 15/1990. Potrivit art. 1 “Unităţile economice de stat,
indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi
funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome
sau societăţi comerciale”.
Cazul reglementat de art. 222 din Legea nr. 31/1990. Art. 222 din Legea nr. 31/1990,
dispune că “întreprinderile mici şi asociaţiile cu scop lucrativ, persoane juridice,
înfiinţate pe baza Decretului-lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfşurarea unor
activităţi economice pe baza liberei iniţiative, îşi vor putea continua activitatea dacă, în
termen de nouă luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi se vor reorganiza într-una
din formele de societate prevăzute de legea de faţă.
Cazurile reglementate de Legea 58/1991. În primul caz, cel prevăzut de art.2 se dispune:
“Prevederile prezentei legi se aplică societăţilor comerciale pe acţiuni sau cu
răspundere limitată constituite conform dispoziţiilor Capitolului III al Legii nr.
15/1990, precum şi societăţilor comerciale cu acţionar unic statul român, în condiţiile
Legii nr.31/1990, denumite în continuare societăţi comerciale, şi unor regii autonome
ce se vor transforma, prin hotărâri ale Guvernului, în societăţi comerciale”.
Pentru prima dată, se poate observa, legiuitorul foloseşte expres, termenul de
transformare.
Transformarea produce două efecte juridice consecutive, şi anume:
a) încetarea unei persoane juridice, cu un anumit statut juridic, şi
b) înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice, cu statut juridic diferit faţă de acela al
persoanei juridice încetate.
În cadrul transformării, noua persoană juridică este succesoarea universală a fostei
persoane juridice, iar drepturile şi obligaţiile civile preluate au, în multe privinţe, regim
juridic diferit.