Drept civil – Persoanele
1.
Lipsa capacitatii de exercitiu. Consecinte
Capacitatea de exercitiu este
capacitatea persoanei de a indeplini acte juridice prin care isi exercita
drepturi si isi asuma obligatii.
Lipsa capacitatii de exercitiu
a persoanei fizice este reglementata de art 11 din Decretul 31/1954, conform
caruia sunt lipsiti de capacitate de exercitiu urmatoarele persoane: minorii
care nu au implinit varsta de 14 ani si persoanele puse sub interdictie
judecatoreasca.
Codul civil aduce reglementari
conform carora persoanele lipsite de capacitate de exercitiu si care au fost
mentionate anterior nu pot contracta, aceasta fiind principal consecinta a
lipsei capacitatii de exercitiu.
Lipsirea de capacitate de
exercitiu a minorilor sub 14 ani si a persoanelor puse sub interdictie
judecatoreasca are ca scop ocrotirea acestora de consecintele ce ar putea
rezulta din nepriceperea in privinta incheierii unor acte juridice.
2.
Curatela adultului
Curatela poate fi instituita
conform art 178 C civ, in urmatoarele situatii:
-
Daca o persoana, din cauza batranetii, a bolii
sau infirmitatii, desi capabila nu poate personal sa isi administreze bunurile
sau sa isi apere interesele in conditii optime
-
Daca o persoana, din cauza bolii, desi
capabila, nu poate nici personal, nici prin reprezentant legal sa ia masurile
necesare pentru rezolvarea cazurilor care nu pot suferi amanare
-
Daca o persoana, obligata sa lipseasca de la
domiciliu o perioada indelungata de timp, nu a lasat un mandatar sau un
administrator
-
Daca o persoana a disparut fara a exista
informatii despre ea si nu a lasat un mandatar sau un administrator
Instanta poate numi un curator
special la cererea partii interesate, in caz de urgenta, daca persoana fizica
lipsita de capacitatea de exercitiu, nu are reprezentant legal sau chiar din
oficiu in caz de conflict de interese intre reprezentantul legal si cel
reprezentat sau chiar cand o persoana juridica nu are reprezentant.
Instanta de tutela poate institui
curatela cnf prevederilor C Civ la cererea:
-
Celui ce urmeaza sa fie reprezentat
-
A sotului
-
A rudelor
Curatela se instituie:
-
Cu consimtamantul celui reprezentat, in afara
de cazurile cand persoana nu isi poate exprima consimtamantul
-
Cu acordul celui desemnat
-
Prin incheiere care se comunica scris
curatorului
Poate fi curator special orice
persoana fizica care are capacitate deplina de exercitiu si este in masura sa
indeplineasca aceasta sarcina. Se numeste de catre instanta de tutela cnf
prevederilor c civ, cu ascultarea persoanei reprezentate, cu acordul celui
desemnat, prin incheiere care se comunica in scris curatorului si se afiseaza
la sediul instantei de tutela si la primaria domiciliului celui reprezentat.
3.
Mijloace de identificare a pf
Identificarea pf desemneaza
individualizarea omului in raporturile juridice civile.
Identificarea pf reprezinta o
institutie juridica complexa, guvernata de norme care apartin atat dreptului
civil, cat si altor ramuri de drept.
Este necesara identificarea pf
atat pentru societate, pentru a se cunoaste subiectele de drept civil,
administrativ, constitutional, drept fiscal, cat si pentru necesitati de ordin
personal, pentru ca fiecare individ participant la raporturile juridice sa se
poata individualiza in cadrul acestora.
Elementele necesare
identificarii pf sunt numele, domiciliul si starea civila.
Numele reprezinta un atribut
de identificare a pf si consta in dreptul omului de a fi identificat atat in
familie cat si in societate prin anumite cuvinte determinate, cu o asemenea
specificatie potrivit dispozitiilor legale.
Numele cuprinde numele de familie si
prenumele si confera dreptul de a purta numele, dreptul de a cere indepartarea
erorilor de scriere a numelui in orice act si si
dreptul de a se opune justificat la folosirea numelui, in mod neindreptatit, de
alta persoana.
In sens larg, notiunea de
„nume” desemneaza atat numele de familie, cat si prenumele, in sens restrans
aceasta priveste numai numele de familie.
Ca drept nepatrimonial,
dreptul la nume prezinta urmatoarele caractere juridice: 1. opozabilitatea; 2.
inalienabilitatea; 3. imprescriptibilitatea; 4. universalitatea; 5. egalitatea
si 6. unitatea.
Exista
mai multe ipoteze privind stabilirea numelui de familie, si anume: a) in cazul
copilului din casatorie; b) in cazul copilului din afara casatoriei si c) in
cazul copilului nascut din 111d39b parinti necunoscuti.
In
situatia stabilirii numelui de familie al copilului din casatorie, se poate
observa existenta urmatoarelor reguli:
- copilul
ia numele de familie comun al parintilor, daca acestia au un nume comun de
familie;
- copilului
i se stabileste ca nume de familie de catre parinti sau de catre autoritatea
tutelara fie numele de familie al unuia dintre parinti, fie numele de familie
rezultat din numele de familie reunite ale parintilor, atunci cand acestia nu
au acelasi nume de familie.
Sunt incidente
dispozitiile art. 62, alin. 1 si 2 din Codul familiei.
In cazul stabilirii
numelui de familie al copilului din afara casatoriei, distingem urmatoarele
situatii:
- cand
copilul a fost recunoscut de ambii parinti, acestuia i se stabileste numele
conform reglementarilor art.62 din Codul familiei, adica, intr-o astfel de
situatie copilul va lua numele unuia dintre parinti sau numele lor reunite;
- in
cazul copilului care isi stabileste filiatia numai fata de unul dintre parinti,
copilul va lua numele acelui parinte.
In situatia stabilirii
numelui de familie al copilului gasit, din parinti necunoscuti, numele se
determina, pe cale administrativa, de primaria locului unde a fost gasit
copilul.
In ce priveste
modificarea numelui de familie, se au in vedere modificarile survenite in urma
casatoriei persoanei.
In cazul modificarii
numelui de familie ca urmare a schimbarilor survenite in filiatia persoanei,
distingem:
1. In
situatia stabilirii filiatiei copilului gasit din parinti necunoscuti, daca se
stabileste filiatia fata de unul dintre parinti, atunci copilul devine din
casatorie sau din afara casatoriei si numele stabilit ca si in cazul copilului
din casatorie sau din afara casatoriei.
In cazul stabilirii
filiatiei copilului si fata de cel de al doilea parinte, instanta
judecatoreasca poate incuviinta copilului sa poarte numele parintilor fata de
care si-a stabilit in urma filiatia (art.64 alin. 2 din Codul familiei).
2. In
cazul tagaduirii paternitatii copilului din casatorie, daca actiunea este
admisa, atunci se are in vedere situatia in care mama copilului nu are nume
comun cu al sotului care a tagaduit paternitatea. In aceasta situatie copilul
va trebui sa ia numele de familie al mamei, din momentul nasterii (art.64 alin
1 din Codul familiei).
Atunci cand mama
copilului are numele de familie comun cu al sotului care a tagaduit
paternitatea, si caruia i s-a admis actiunea, copilul va pastra numele de
familie ca fiind numele parintilor fata de care are stabilita filiatia (mama).
Daca, dupa tagaduirea
paternitatii copilului i se stabileste filiatia fata de un alt barbat, atunci
sunt incidente reglementarilor art. 64 alin. 2 din Codul familiei.
3. In
cazul adoptiei au loc modificari ale numelui de familie dupa cum urmeaza:
- in
cazul incuviintarii adoptiei, copilul adoptat dobandeste numele celui care il
adopta;
daca
adoptia se face de catre soti care nu au numele comun, acestia sunt obligati sa
declare in fata instantei numele pe care copilul il va purta. Daca acestia nu
se inteleg, va decide instanta;
- cand
se dispune desfacerea adoptiei, instanta se va pronunta si cu privire la numele
copilului dupa acest moment;
- in
cazul anularii adoptiei, cel adoptat redobandeste numele avut inainte de
adoptie.
Modificari ale numelui de
familie se produc si in cazul casatoriei. Astfel, la incheierea casatoriei,
sotii pot fie sa pastreze numele avut inaintea casatoriei, fie sa ia numele
unuia dintre acestia, fie sa ia numele lor reunite (art. 27 din Codul
familiei).
In cazul desfacerii
casatoriei prin divort, sotii revin la numele anterior, daca au existat
schimbari in ce priveste numele acestora la incheierea casatoriei. Exista
posibilitatea ca instanta sa incuviinteze ca sotii sa se invoiasca in sensul ca
sotul care a luat la casatorie numele celuilalt sot sa il poarte si dupa
desfacerea casatoriei. In cazul in care sunt motive temeinice, instanta poate
incuviinta ca sotul care a luat in urma casatoriei, numele celuilalt sot sa-l
poarte chiar si in lipsa unei invoieli a sotilor.
In cazul anularii
casatoriei, fiecare dintre soti va relua numele dinaintea casatoriei.
La incetarea casatoriei
prin moartea unuia dintre soti, sotul supravietuitor poate continua sa poarte
numele sotului decedat.
Exista posibilitatea
schimbarii numelui pe cale administrativa, in urma unei cereri formulate de
persoana interesata, cerere care se depune la primaria de domiciliu si se
publica pe cheltuiala solicitantului in Monitorul oficial, Partea III. Se poate
face opozitie fata de cererea, in scris si motivat, de persoanele interesate
iar, apoi, cererea si documentele se inainteaza la Inspectoratul General al
Politiei, spre solutionare. Se pronunta o decizie motivata de admiterea sau de
respingerea, in efectele schimbarii numelui se produc de la data inscrierii
prin mentiuni.
Exista posibilitatea
retranscrierii numelui care a fost inregistrat in actele de stare civila,
tradus intr-o alta limba decat limba materna sau ortografia altei limbi.
Competenta a face modificari este primaria in pastrarea careia se afla
registrul de stare civila.
Prenumele reprezinta o
parte a numelui in sens larg, de natura sa individualizeze persoana fizica in
familie in primul rand, precum si in societate. Prenumele reprezinta aceleasi
caractere juridice ca si numele. Prenumele se stabileste la inregistrarea
nasterii, pe baza declaratiei facute de persoana care declara acest eveniment.
Schimbarea prenumelui pe
cale administrativa si retranscrierea prenumelui urmeaza aceleasi reguli ca si
numele.
Pseudonimul este un drept
personal nepatrimonial care individualizeaza persoana fizica in societate, dar
mai ales intr-un anume domeniu de activitate de o natura speciala, prin
folosirea unui cuvant sau a unui grup de cuvinte. Pseudonimul constituie un
element de identificare a persoanei fizice si se caracterizeaza prin
autodesemnare.
Porecla se deosebeste de
pseudonim. Aceasta nu este un drept personal nepatrimonial si este acordata de
alte persoane decat cel ce o poarta. Porecla nu serveste la identificarea
persoanei fizice decat intr-o singura situatie, si anume la cazierul judiciar.
Domiciliul reprezinta un atribut de identificare a
persoanei fizice care o individualizeaza spatial, indicand un anume loc cu o
asemenea semnificatie juridica pentru persoana respectiva.
Sediul
materiei il reprezinta art. 13 din Decretul nr. 31/1954 si reglementarile art.
25 alin.1 din Legea nr.105/1996 privind evidenta populatiei si cartea de
identitate.
Importanta
juridica a domiciliului persoanei fizice reiese din urmatoarele elemente: in
domeniul capacitatii civile, in domeniul obligatiilor civile in ce priveste
efectuarea platii, in domeniul succesoral, in domeniul investitional.
Caracterele
juridice ale domiciliului, ca drept personal nepatrimonial, ca drept personal
nepatrimonial sunt urmatoarele:
1. este opozabil erga anine; 2. este inalienabil; 3. este
imprescriptibil; 4. este personal; 5. universal; 6. prezinta stabilitate; 7.
unicitate si 8. obligativitate.
In
raport de modul de stabilire, domiciliul poate fi de drept comun, legal sau
conventional.
In
functie de teritoriul statului pe care se gaseste, domiciliul vechi si
domiciliul actual.
Dupa
domiciliul discutat in materia casatoriei, putem avea domiciliul conjugal,
comun sau domiciliile separate ale sotilor. Nu exista o reglementare legala
care sa oblige sotii sa aiba domiciliu comun.
Stabilirea domiciliului se face in mod
liber de catre cetatenii romani, care isi pot stabili sau schimba domiciliul
unde doresc (art. 24 din Constitutia Romaniei).
Domiciliul de drept comun este un drept
al persoanei fizice de a se individualiza in spatiu printr-o locuinta
statornica. Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizica cu
capacitate de exercitiu dar poate avea ca titlu si minorul care a implinit
varsta de 14 ani. Sunt incidente reglementarile art.102 din Codul familiei.
Dovada domiciliului de drept comun se
face cu cartea de identitate, iar in cazul domiciliului minorului sub 14 ani
domiciliul se dovedeste cu certificatul de nastere al acestuia si cartea de
identitate a parintilor sau a reprezentantului legal.
Domiciliul legal reprezinta acel domiciliu
determinat prin dispozitiile legale pentru anumite persoane fizice. Asemenea
domiciliul este stabilit de legi, urmareste ocrotirea anumitor persoane fizice
si coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercita
ocrotirea. Reglementarea legala este reprezentata de dispozitiile art. 14 si 15
din Decretul nr. 31/1954 si art. 25 din Legea nr. 105/1996.
Minorul are domiciliul
legal fie la parintii sai, fie la parintele la care locuieste statornic, fie la
parintele care ii asigura ocrotirea, fie la tutore.
Persoana pusa sub
interdictie are domiciliul legal la tutore, iar persoana ocrotita prin curatela
are domiciliul legal la curatorul sau, in masura in care acesta are dreptul de
a-l reprezenta.
Domiciliul legal se
schimba in momentul in care se schimba domiciliul de drept comun al persoanei
fizice care are calitatea de ocrotitor. In cazul minorului opereaza schimbarea
domiciliului legal si in cazul incredintarii acestuia prin hotarare
judecatoreasca.
Domiciliul legal se
preteaza prin dovada domiciliului de drept comun al persoanei care executa
ocrotirea. In cazul minorului de peste 14 ani, proba se face cu cartea de
identitate si/sau cu hotararea judecatoreasca de incredintare sau decizia de
instituire a tutelei sau curatelei.
Reglementarea
domiciliului conventional se gaseste in Codul Civil si in Codul de procedura
civila.
Domiciliul conventional
este locuinta stabilita prin acordul de vointa al partilor unui act pentru
executarea acestuia in locul mentionat sau pentru solutionarea unui litigiu si
comunicarea actelor de procedura.
Ca natura juridica,
domiciliul conventional reprezinta o conventie accesorie care permite
prorogarea competentei teritoriale a instantei judecatoresti.
Resedinta este un atribut
de identificare in spatiu a persoanei fizice prin indicarea unei locuinte ce
prezinta un caracter vremelnic sau temporar. Resedinta poate fi schimbata in
mod liber de persoana fizica.
Proba resedintei se face
cu mentiunea inscrisa in cartea de identitate, printr-o eticheta autocolanta.
Starea civila reprezinta
un drept nepatrimonial, un element de identificare a persoanei fizice prin
indicarea calitatilor acesteia cu o anume semnificatie. Este vorba despre a
suma de calitati personale care intra in competenta starii civile. Pentru a o
desemna se foloseste si notiunea de statut civil al persoanei.
Starea
civila este un drept subiectiv si ajuta individualizarea persoanei, careia i se
da astfel posibilitatea de a se evidentia prin starea civila, posibilitatea de
a pretinde sa fie individualizata de alta prin acest element si posibilitatea
de a apela la forta coercitiva a statului atunci cand este incalcata starea
civila.
Starea
civila este un minimum de calitati personale desemnand faptul
ca omul se afla in aporturi juridice din casatorie, din afara
casatoriei, necasatorit, divortat, vaduv, in raporturi de rudenie sau de
afinitate, barbat sau femeie, de o anumita varsta, nascut intr-o anumita
localitate etc.
Desi
este un drept personal nepatrimonial si desi constituie un element de
identificare a persoanei fizice, starea civila difera de alte drepturi
nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume, dreptul la domiciliu, capacitatea
civila, cetatenia, de folosinta starii civile (posesia de stat).
Folosinta
starii civile (posesia de stat) reprezinta o stare juridica rezultata din
intrunirea elementelor „nomen”, „tractatus” si „fama”. Elementul „nomen”
reprezinta individualizarea prin purtarea unui nume care corespunde starii
civile, elementul „tractatus” inseamna tratarea unei persoane ca o persoana
careia ii corespunde starea civila, iar „fama” desemneaza recunoasterea unei
persoane ca fiind aceea careia ii apartine starea civila.
Posesia
de stat conduce la prezumtia relativa ca aceasta corespunde realitatii, insa
daca este unita cu actul de nastere, creeaza o prezumtie absoluta de existenta
a unei stari civile, astfel cum rezulta din dispozitiile art. 51 din Codul
familiei.
Starea
civila este un drept nepatrimonial, opozabil erga omines, inalienabil,
imprescriptibil, universal si va prezenta caracterul personalitatii.
Actiunile
de stat sunt actiuni in justitie care au ca obiect elemente de stare civila.
Ele pot fi clasificate in raport de mai multe criterii, dupa cum urmeaza:
Dupa
obiectul lor, actiunile de stat pot fi: 1. actiuni in reclamatie de stat; 2.
actiuni in contestatie de stat si 3. actiuni in modificare de stat.
Actiunile
in reclamatie de stat sunt acele actiuni prin care se urmareste obtinerea altei
stari civile decat cea existenta, cum ar fi: actiunea in stabilirea
maternitatii sau actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara
casatoriei.
Actiunile
in contestatie de stat sunt acele actiuni prin care se urmareste inlaturarea unei
stari civile si inlocuirea ei cu o alta, care se considera reala. Sunt astfel
de actiuni: actiunea cu tagada paternitatii copilului din casatorie, actiunea
in contestarea recunoasterii de maternitate sau paternitate, actiunea in
contestarea filiatiei din casatorie.
Actiunile
in modificare de stat sunt acele actiuni prin care se urmareste schimbarea
starii civile a persoanei pentru viitor, fara a se contesta starea civila
existenta. Pot fi mentionate, cu titlu de exemplu, actiunea de divort sau actiunea
pentru desfacerea adoptiei.
In
functie de sfera persoanelor indreptatite sa exercite actiunile de stare
civila, deosebim intre: 1. actiunile care pot fi pornite numai de titularul
starii civile (actiunea de divort), 2. actiuni care pot fi pornite de titular,
de reprezentantul legal sau de procuror (actiunea in stabilirea paternitatii),
actiunea in desfacerea adoptiei si 3. actiuni care pot fi formulate de orice
persoana interesata (actiunea in nulitatea absoluta a casatoriei sau a adoptiei).
Inregistrarile
de stare civila sunt operatiuni juridice prin care se consemneaza in registrele
de stare civila acte si fapte juridice si alte elemente reglementate de lege.
Asemenea inregistrari trebuie sa fie facute de catre organele cu atributul de
stare civila.
Conform
reglementarilor legale in vigoare, privind actele de stare civila exista doua
categorii de inregistrari: 1. forma intocmirii adreselor de stare civila si 2.
inregistrari sub forma mentiunilor inscrise pe marginea registrelor de stare
civila.
Orice modificare intervenita in privinta statutului civil al
persoanei se comunica din oficiu autoritatilor administratiei publice locale
unde s-a intocmit actul de nastere, de casatorie sau de deces al persoanei
pentru inscrierea mentiunilor respective.
Sunt competente
sa efectueze inregistrari de stare civila si autoritatile administratiei
publice ale municipiilor, sectoarelor, municipiului Bucuresti, oraselor si
comunelor, ofiteri de stare civila, primariile locurilor de coborare sau
debarcare, pentru nasterea sau decesul produse in tren, pe o nava sau aeronava,
in timpul unei calatorii in interiorul tarii, comandantul navei pentru nasterea
sau decesul intervenite pe o nava in timpul unei calatorii in afara granitelor
tarii. La sosirea in tara comandantul are obligatia sa inainteze o copie de pe
inregistrarea efectuata, prin Capitania portului de inscriere a navei, la
Primaria Sectorului 1 din Bucuresti.
Comandantul
aeronavei, pentru nasterea sau decesul survenite pe o aeronava in timpul
calatoriei, are aceeasi obligatie de a se face comunicare catre Primaria
Sectorului 1 Bucuresti.
Reprezentantii
diplomatici sau consulari ai Romaniei au si ei atributii cu privire la
efectuarea, in anumite conditii a inregistrarilor de stare civila.
Registrele de
stare civila se tin in dublu exemplar, in inregistrarile, inscrierile si
mentiunile se efectueaza cu cerneala de culoare neagra.
Inregistrarile
de stare civila se fac pe baza unei declaratii.
Inregistrarea
facuta de o persoana necompetenta care exercita public atributia de delegat de
stare civila sunt valabile in baza principiului „error communis facit ius”.
La solicitarea
partii primaria inainteaza lucrarile ce privesc cauza instantei) care dispune
de urgenta. Inregistrarile se efectueaza cu alfabet latin, in limba romana, iar
anularea, rectificarea, completarea actelor de stare civila se poate face numai
in baza unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
Pe baza
inregistrarilor existente persoanei indreptatite i se elibereaza un certificat
original constatator.
Exista reguli
speciale pentru inregistrarea nasterii, recunoasterii sau a hotararii
judecatoresti de stabilire a filiatiei, adoptiei, casatoriei, divortului,
schimbarii numelui pe cale administrativa, decesului actelor de stare civila
ale cetatenilor romani aflati in strainatate, actelor de stare civila in caz de
mobilizare, razboi sau participare la operatiuni in scop umanitar sau pentru
mentinerea pacii.
Actele de stare
civila reprezinta acte din registrele de stare civila in care sunt consemnate
elementele starii civile a persoanei de catre organele care au atributii de
stare civila, cu respectarea conditiilor stabilite de lege.
Actul de stare
civila are o natura juridica complexa fiind atat un act de drept civil, dar si
un act juridic de drept administrativ.
Exista
posibilitatea reconstituirii actelor de stare civila atunci cand registrele de
stare civila au fost pierdute, distruse in tot sau in parte ori cand actul de
stare civila a fost intocmit in strainatate si nu mai poate fi procurat
certificatul sau extrasul de pe acesta.
Intocmirea
ulterioara a actelor de stare civila poate fi solicitata atunci cand intocmirea
actului de nastere sau de deces a fost omisa, desi au fost depuse actele
necesare in vederea intocmirii actului ori cand intocmirea actului de casatorie
a fost omisa, desi a fost luat consimtamantul sotilor de catre delegatul de
stare civila.
In cazul in
care se pune problema rectificarii actelor de stare civila intocmite in
registrele de stare civila, competenta este instanta judecatoreasca (art. 23
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 si art. 57 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).
Anularea
actelor de stare civila si a mentiunilor inscrise pe marginea acestora este o
sanctiune in cazul nerespectarii dispozitiilor legale privind validitatea
actelor de stare civila si poate fi ceruta cand actul de stare civila a fost intocmit
intr-un registru necorespunzator, cand nu trebuia intocmit la data sau primaria
respectiva, cand faptul sau actul de stare civila nu exista, cand nu s-au
respectat dispozitiile legale la intocmirea actului de stare, cand mentiunea a
fost inscrisa pe alt act de stare civila si cand mentiunea a fost operata cu un
text gresit.
Cand
inregistrarea a fost facuta de o persoana necompetenta, cu exceptia cazului
statuat prin adagiul „error communis facit ius”, cand inregistrarea nu s-a
facut in registrul de stare civila ori cand actul reconstituit a fost procurat,
atunci se poate cere anularea.
Rectificarea si
completarea actelor de stare civila urmaresc inlaturarea sau indepartarea
erorilor existente in cadrul acestora. Rectificarea opereaza cand exista
neconcordante intre exemplarele registrelor de stare civila, cand inregistrarea
de la rubrica numelui tatalui cuprinde alt nume decat cel ce trebuia mentionat,
iar completarea se refera la intregirea actului de stare civila cu mentiunile
omise, cand unele rubrici au ramas necompletate.
Modificarea
actelor de stare civila se refera la inscrierea unor mentiuni privitoare la
statutul civil al titularului si intervine in cazul recunoasterii sau
stabilirii ulterioare a filiatiei sau stabilirii ulterioare a filiatiei,
inscrierii adoptiei, anularii sau desfacerii acestuia, inscrierii divortului,
anularii sau incetarii casatoriei, inscrierii schimbarii numelui de familie
si/sau a prenumelui pe cale administrativa, inscrierii acordarii sau pierderii
cetateniei.
Proba starii
civile se face cu actele intocmite sau inscrise in registrele de stare civila.
Certificatele
eliberate in temeiul registrelor de stare civila au aceeasi putere aprobata ca
si actele intocmite sau inscrise in registre.
Conform art. 24
din Decretul nr.31/1954, starea civila mai poate fi dovedita prin orice mijloc
de proba admis de lege daca nu a existat registrul de stare civila, daca acesta
este pierdut sau distrus, daca intocmirea actului a fost omisa ori daca
procurarea certificatului de stare civila nu este cu putinta.
4.
Capacitatea de folosinta a
persoanei juridice. Principiul specialitatii capacitatii de folosinta
Potrivit
art 194 alin 1 c civ pj se inffinteaza prin actul de înfiinţare al
organului competent, în cazul autorităţilor şi al
instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat
sau de către unităţile administrativ-teritoriale; prin actul de
înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile
legii; în orice alt mod prevăzut de lege.
Cât
priveşte începutul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice, dispoziţiile înscrise în art. 205 C.civ. disting între
persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane
juridice (adică persoanele juridice nesupuse înregistrării). Astfel,
persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea
de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele juridice
nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în
funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data
actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de
la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.
Prin
excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă
anticipată (numită şi limitată sau restrânsă), în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 205 alin. (3)
C.civ., potrivit căruia persoanele juridice supuse înregistrării pot,
chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi
şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura
necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil.
Conţinutul
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este
determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care a fost
înfiinţată. Cum scopul nu este acelaşi la fiecare persoană
juridică, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu
este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea
fiecăreia.
Aşadar,
capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea
generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit
legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. în ceea ce priveşte
persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot avea doar acele
drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut (art. 206 C.civ.).
Capacitatea
de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată
cu încetarea fiinţei (desfiinţarea) acesteia. încetarea persoanei
juridice poate avea loc printr-unul dintre următoarele moduri: constatarea
ori declararea nulităţii, fuziune, divizare totală,
transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut
de actul constitutiv sau de lege (art. 244 C.civ.).
1.Capacitatea
de folosinta a pf
Definitie: Capacitatea de folosinta a persoanei fizice este acea parte
a capacitatii civile care consta in aptitudinea omului de avea drepturi si
obligatii civile, de a fi subiect individual de drept civil
Din
aceasta definitie este obligatoriu retinerea a trei elemente
esentiale
capacitatea de folosinta a persoanei fizice este o parte a
capacitatii civile a omului
- ea consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii
- aceste drepturi si obligatii sunt civile, iar nu drepturi si
obligatii in general
Sunt incidente dispozitiile art. 5 alin. 2
din Decretul nr. 31/1954.
Sediul materiei se gaseste in Decretul nr.
31/1954, Decretul nr. 32/1954 decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului
international privind drepturile civile si politice ale omului, Decretul nr.
47/1990, ratificat prin Legea nr. 18/1990 referitor la Conventia
internationala privind drepturile copilului etc.
Persoana fizica are capacitatea juridica
generala, care este compusa din suma capacitatilor de ramura. Astfel fiind,
printre aceste capacitati de ramura, 232i87c persoana fizica va avea si
capacitatea civila. Ea este compusa din capacitatea de folosinta si capacitatea
de exercitiu.
Capacitatea de folosinta este premisa,
necesara, obligatorie a capacitatii de exercitiu; prin urmare, persoana fizica
nu poate avea capacitate de exercitiu fara a avea, in prealabil, capacitatea de
folsinta.
Capacitatea de folosinta prezinta
urmatoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea si universalitatea.
Continutul
caracterelor juridice:
Legalitatea
Acest caracter
consta in insusirea acestei capacitati de a nu putea fi reglementata decat prin
lege, sub toate aspectele sale:instituire, inceput, continut, incetare.
In alti
termeni, capacitatea de folosinta a persoanei fizice este exclusiv de domeniul
legii, ea nefiind de domeniul vointei individuale.
Generalitatea
Exprima aptitudinea generala si abstracta a
a omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile.
Inalienabilitatea
Reprezinta
insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a nu putea forma obiect
de renuntare, in tot sau in parte, si nici obiect de instrainare
Egalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice
Se stie ca un principiu fundamental al
dreptului civil roman este acela al egalitatii in fata legii cvile.
Universalitatea
Acest caracter consta in insusirea
capacitatii de folosinta de a fi recunoscuta, atribuita tuturor oamenilor
INCEPUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA
Data nasterii reprezinta data inceputului
capacitatii de folosinta, conform dispozitiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954.
Data nasterii reprezinta regula, si se
dovedeste in cele mai multe cazuri, cu actul de stare civila care este
„certificatul de nastere” eliberat in conditiile legii, care are o rubrica
speciala consacrata acestui aspect: data nasterii(an, luna,zi), indiferent ca
inregistrarea este in termen ori tardiva.
Potrivit legii nasterea copilului trebuie
declarata in 15 zile, de catre cei oblgati de lege la aceasta. Peste acet
termen dar nu mai tarziu de 1 an, inregistrarea nasterii se aproba de primar.
Peste 1 an de la nastere, inregistrarea nasterii se poate face numai in temeiul
unei hotari judecatoresti ramasa definitiva.
Exceptia dobandirii capacitatii de
folosinta de la data conceptiunii
Potrivit art.7 alin.2 din Decretul
nr.31/1954 , drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa
numai daca el se naste viu.
Cu privire la capacitatea succesorala a
persoanei fizice, art.654 C.civ.prevede : „Pentru a succede trebuie neaparat ca
persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii. Copilul
conceput se considera ca exista.
Copilul nascut mort este considerat ca nu
exista.”
Rezulta ca in mod exceptional, in ce
priveste drepturile copilului, acesta este socotit ca exista de la data
conceptiei, cu conditia sa se nasca viu (art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954 si art. 654 din Codul civil in materie succesorala).
Conform art. 61 din Codul familiei, timpul
legal al conceptiunii este perioada cuprinsa intre a 300-a si a 180-a zi
dinaintea nasterii copilului. Deci termenul de conceptie este de 121 de zile,
cuprins intre momentele precizate.
Exceptia pe care o avem aici se mai numeste
in doctrina, si capacitatea de folosinta anticipata.
Pentru a-si gasi aplicarea exceptia privind
dobandirea capacitatii de folosinta din momentul conceptiunii este necesar sa
fie intrunite cumulativ doua conditii:
- sa fie vorba numai despre drepturile, iar
nu si despre obligatiile copilului; Aceasta conditie decurge din insasi natura
exceptiei, si este o masura de favoare pentru copilul conceput dar nenascut
inca. Aceasta prevedere legala prezinta un interes de netagaduit. De exemplu,
daca in timpul sarcinii mamei sotul acesteia decedeaza, in lipsa prevederii
care ia in considerare ca subiect de drept si pe copilul nenascut
dar conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea tatalui sau,
ceea ce ar crea o grava injustitie)
- copilul sa se nasca viu (legea romana nu
impune si conditia potrivit careia copilul sa fie viabil ci numai sa se nasca
viu). Este suficient sa se detecteze existenta aerului in alveolele pulmonare
prin proba ……, pentru a se dovedi imprejurarea ca acel copil s-a nascut viu si
ca a respirat macar o singura data.
Prezumtiile stabilite de art.61 C.Fam si
natura lor
Exceptia dobandirii cu anticipatie a capacitatii
de folosinta indica drept data a acestei dobandiri data conceptiunii. Cum
aceasta data nu poate fi stabilita post factum cu exactitate, legiuitorul a
instituit prezumtia timpului legal al conceptiunii.
Conform dispozitiilor art. 61din Codul
familiei, legiuitorul a avut in vedere doua prezumtii:
- Prezumtia gestatiei celei mai lungi (de 300
de zile) si a gestatiei celei mai scurte (de 180 de zile);
Prezumtia
ca era posibila conceptiunea copilului in oricare dintre zilele intervalului de
timp cuprins intre a 300-a si a 180-a zi anterioara nasterii acestuia.
Prima prezumtie este o
prezumtie absoluta, in cea de a doua este o prezumtie relativa.
Prima prezumtie-prezumtie
absoluta
Aceasta inseamna ca nu
poate fi rasturnata prin proba contrarie. Deci este inadmisibila proba care ar
tinde la o asemenea rasturnare, deoarce s-ar ajunge ca, prin hotarare
judecatoreasca, sa se modifice legea, ceea ce este nepermis.
Cea de-a doua
prezumtie formeaza obiect de controversa, sub aspectul naturii
sale, in sensul ca este admisibila proba care tinde sa
stabileasca-neindoielnic- ca era posibila conceptiunea numai intr-o anumita
portiune a intervalului de 121 de zile, cu exculderea celeilalte parti a
acestui interval legal.
Important pentru
capacitatea succesorala.
CONTINUTUL CAPACITATII DE
FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE.
Regulile de determinare a continutului
capacitatii de folosinta.
Continutul
capacitatii de folosinta consta in aptitudinea omului de a avea
toate drepturile si obligatiile de natura civila.
Continutul
capacitatii de folosinta se obtine din reunirea a doua laturi latura
activa – aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile – si
a laturii pasive – aptitudinea omului de a avea obligatii
civile.
Acest
continut al capacitatii de folosinta a persoanei juridice il intalnim in toate
cazurile, cu exceptia capacitatii de folosinta anticipata, in care este
cuprinsa doar aptitudinea de a dobandi drepturi subiective civile, iar nu si
obligatii.
Continutul
capacitatii de folosinta a persoanei fizice este determinat de mai multe
elemente:
1. continutul
capacitatii de folosinta a persoanei fizice se stabileste prin raportarea la
sistemul legislativ al unui stat, in vigoare la un moment dat.
Avem in vedere cadrul
legislativ al unui stat la un moment dat care configureaza drepturile si
obligatiile civile, largind sau restrangand sfera acestora limitele,
restrictiile capacitatii de folosinta stabilite prin continutul actelor
normative; reglementarile actelor normative in materia dreptului civil, dar si
in materia altor ramuri ale dreptului, care au tangenta cu configurarea
capacitatii de folosinta. In sistemul legislativ amintit se includ nu numai
reglementarile nationale interne, ci si reglementarile internationale.(pacte,
conventii internationale privind drepturile civile ale omului) adoptate de un
anumit stat.
1. intinderea reala a
continutului capacitatii de folosinta a persoanei juridice se determina numai
prin luarea in considerare a ingradirilor acestei capacitati, astfel cum
acestea sunt stabilite de legislatia unui stat, la un moment dat.
2. pentru stabilirea
continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie avute in
vedere nu numai izvoarele specifice ale dreptului civil, ci si actele normative
care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, in masura in care se
refera la elemente ale continutului acestei capacitati (ex.Codul penal, Legea
contenciosului administrativ)
3. stabilirea continutului
capacitatii de folosinta a persoanei fizice se face cu luarea in considerare
numai a aptitudinii omului de a fi titular de drepturi si obligatii civile, iar
nu si de alta natura, apartinand altor ramuri de drept.
In concluzie cele patru reguli se pot
exprima in doua propozitii:
1.- contiuntul
capacitatii de folosinta a persoanei fizice este dat de aptitudinea omului de a
avea toate drepturile si obligatiile civile
2.- in acest continut nu
intra drepturile interzise prin ingradirile capacitatii de folosinta si cele
apartinand altor ramuri de drept.
Ingradirile capacitatii
de folosinta
Intinderea si limitele
continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice pot fi verificate prin
analiza incapacitatilor prevazute numai de lege.
1. Dupa finalitatea
acestora, incapacitatile pot fi
a) cu caracter de
sanctiune
b)
cu caracter de ocrotire sau protectie a persoanei.
2. In raport de modul in
care opereaza, exista
a) incapacitati
care opereaza de plin drept
b) incapacitati
determinate ca efect al unei hotarari judecatoresti.
3. In raport de izvorul lor,
deosebim intre
a) incapacitati
stabilite de legea civila
b) incapacitati
stabilite de legea penala.
Ingradirile cu caracter
de sanctiune
a) sunt acelea pe care
le intalnim in legislatia penala, cum ar fi:
i) pedeapsa complementara a
interzicerii unor drepturi;
- interzicerea unor
drepturi de la 1 la 10 ani
degradarea
militara
- confiscarea averii partiala sau totala
- dreptul de a alege si de a fi ales in
organele puterii de stat sau in functii elective publice
- dreptul de a ocupa o functie implicand
exercitiul autoritatii de stat
- dreptul de a ocupa o functie sau de a
exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
savarsirea infractiunii
- drepturile parintesti
- dreptul de a fi tutore sau curator
Dintre drepturile prevazute mai sus pentru
dreptul civil prezinta relevanta numai ultimele doua drepturi.
De retinut: Executarea pedepsei interzicerii unor
drepturi incepe dupa executarea pedepsei inchisorii, dupa gratierea totala sau
a restului de pedeapsa, ori dupa prescriptia executarii pedepsei.
ii) pedepsele accesorii, consta in interzicerea
unor drepturi din cele prevazute mai sus pe perioada detentiunii, pedeapsa
inchisorii atragand de drept interzicerea acestor drepturi
b) Ingradirile cu caracter de pedeapsa
civila au in vedere:
i) decaderea drepturilor parintesti (art.
109 din Codul familiei);
ii) ingradirile incluse in pedepsele civile
stabilite in materie succesorala (art. 655, 713 si 712 din Codul civil). Este
vorba despre nedemnitatea succesorala si acceptarea fortata a mostenirii.
Sunt nedemni de a succede si prin urmare
exclusi de la succesiune
- condamnatul pentru ca a omorat sau a
incercat sa omoare pe defunct
- acela care a facut in contra defunctului o
acuzatie capitala, declarata de instanta calomnioasa
- mostenitorul major care avand cunostinta de
omorul defunctului, nu a denuntat aceasta justitiei
Acceptarea fortata, creditorii eredelui pot
pe baza unei hotarari judecatoresti sa-l oblige pe erede la acceptarea
succesiunii daca acesta a refuzat-o in paguba lor.
Ingradirile cu caracter de protectie
privesc:
a) incapacitatile stabilite in Codul
civil, in cuprinsul textelor de la art. 806, 807, 809, 810, 833, 1307, 1308,
1309,
- donatiile si dispunere prin testament,
minorul sub 16 ani, doctorii care au tratat o persoana
- vanzarea facuta intre soti
- nu se pot face adjudecatari prin persoane
interpuse,
1. tutorii ai averii celor de sub a lor
tutela
2. mandatarii ai averii ce sunt insarcinati
sa vanda
3. administratorii ai averii comunelor sau
stabilimentelor incredintate ingrijirii lor
4. oficiantii publici ai averilor statului
ale caror vanzari se fac printransii
b) incapacitatile prevazute de Codul
familiei, cum sunt cea de la art. 128, care opreste incheierea actelor juridice
intre tutore, sot, o ruda in linie dreapta sau fratii si surorile tutorelui, pe
de o parte, si minor, de alta ori cea de la art. 133 alin. 3 din Codul familiei
conform caruia minorul nu poate sa faca donatii si nici sa garanteze
obligatiile altei persoane.
Mai pot fi semnalate ingradiri ale
capacitatii de folosinta in materia dreptului comercial. Este vorba de
incapacitati, incompatibilitati pe care le prevede Legea in 31/1990, cu
modificarile ulterioare.
Incompatibiltati care interzic persoanelor
ce detin anumite functii sau profesii legate de interesele generale ale
societatii sa exercite comertul cu carcater profesional:
- functia de judecator sau procuror
- functionarii publici
- ofiterii si diplomatii
- persoanele care exercita profesii liberale,
avocatii, notarii publici, arhitectii
Decaderile impuse de instanta
judecatoreasca, sanctiunea interzicerii de a exercita o activitate comerciala,
in general pentru fapte infractionale savarsite de comerciant si care in mod
direct sau indirect au legatura cu activitatea pe care o presteaza.
INCETAREA CAPACITATII DE FOLOSINTA
Capacitatea
de folosinta inceteaza la moartea persoanei, conform dispozitiilor art. 7 alin.
1 din Decretul nr. 31/1954.
Legea are in vedere doua situatii, si anume
moartea constatata fizic, direct prin examinarea cadavrului uman si ipoteza
persoanei disparute, caz in care moartea nu poate fi constatata fizic, direct,
fiind necesara declararea judecatoreasca a mortii.
In
cazul mortii fizic constatate, data mortii este cea inscrisa in actul medical
constatator al decesului, iar in ipoteza mortii declarate judecatoresti data
mortii rezulta din hotararea judecatoreasca declarativa de moarte definitiva si
irevocabila, in cuprinsul careia se mentioneaza care este data mortii
persoanei.
In ce priveste
declararea judecatoreasca a mortii, sediul materiei este reprezentat de art.
16-21 din Decretul nr. 31/1954 si de art. 36-43 din decretul nr. 32/1954.
Declararea
judecatoreasca a mortii constituie o institutie juridica, ce grupeaza ansamblul
normelor juridice care urmaresc tocmai aceasta finalitate. Totodata, declararea
judecatoreasca a mortii reprezinta si un mijloc juridic de determinarea a
momentului incetarii capacitatii de folosinta. Exista atat o necesitate sociala
de a determina moartea persoanei disparute cat si o necesitate a familiei celui
disparut de a se reglementa situatia juridica a acestuia.
Conform art. 16
din decretul nr. 31/1954, declararea judecatoreasca a mortii trebuie precedata
de declararea judecatoreasca a disparitiei sau, intr-o situatie speciala, de
exceptie, aceasta se poate face fara ca anterior sa se fi urmat procedura
declararii judecatoresti a disparitiei.
Declararea
judecatoreasca a disparitiei are valoarea unei conditii de fond necesare pentru
a se trece la declararea mortii persoanei in discutie.
Persoana care
lipseste de la domiciliu poate fi declarata disparuta printr-o hotarare
judecatoreasca daca a trecut 1 an de la momentul ultimelor stiri din care
rezulta sa persoana era in viata. Termenul de 1 an se calculeaza fie de la data
stabilita prin probe ca fiind data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana
era in viata ori de la data ultimei zi a lunii sau a anului calendaristic in
care sunt cunoscute stiri din care rezulta ca persoana era in viata.
Pentru
declararea judecatoreasca a disparitiei, cererea trebuie adresata instantei de
la ultimul domiciliu al persoanei disparute. Dupa primirea cererii instantei
dispune ca organele primariei si ale politiei sa culeaga informatii cu privire
la persoana in cauza.
Cererea se
afiseaza la ultimul domiciliu al persoanei disparute si la primarie.
Daca este
cazul, se va dispune sesizarea autoritatii tutelare.
Dupa trecerea a
45 de zile de la afisarea cererii se fixeaza termen, cu citirea partilor.
Participarea procurorului este obligatorie, iar judecata se face ascultand
concluziile acestuia.
Hotararea
judecatoreasca de declarare a disparitiei, dupa ce a ramas definitiva, se
afiseaza timp de 30 de zile la avizierul instantei si la primaria ultimului
domiciliu al persoanei disparute.
Prin hotararea
de declarare a disparitiei nu se pune problema mortii persoanei. Pronuntarea
acesteia este numai o procedura legala necesara a se putea trece la declararea
judecatoreasca a mortii.
Poate fi
declarata moarta, prin hotarare judecatoreasca, persoana cu privire la care a
fost pronuntata o hotarare de declarare a disparitiei, daca de la data
ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut 4 ani.
Hotararea
judecatoreasca declarativa de moarte nu poate fi pronuntata daca nu au trecut 6
luni de la data afisarii extrasului de pe hotarare prin care s-a declarat
disparitia.
Rezulta ca,
pentru declararea judecatoreasca a mortii trebuie sa existe o hotarare de
declarare a disparitiei, definitiva si irevocabila, de la data ultimelor stiri
cu privire la existenta persoanei sa fi trecut cel putin 4 ani; de la data
afisarii extrasului de pe hotararea declarativa a disparitiei sa fi trecut cel
putin 6 luni.
Exista si
posibilitatea ca declararea judecatoreasca a mortii sa nu fie precedata de
procedura declararii judecatoresti a disparitiei.
In
conformitate de dispozitiile art. 16 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954, atunci cand persoana a disparut intr-o imprejurare exceptionala, care
indreptateste a se presupune decesul (legea prevede exemplificativ: fapte de
razboi, accidente de cale ferata, naufragiu si altele asemanatoare) iar de la
data imprejurarii disparitiei persoanei a trecut cel putin un an, aceasta poate
fi declarata moarta, fara a se mai declara in prealabil disparitia sa.
Declararea
judecatoreasca a mortii se face dupa aceeasi procedura ca si declararea
judecatoreasca a disparitiei.
Data mortii
este aceea stabilita, conform imprejurarilor, in hotararea judecatoreasca
declarativa de moarte. Daca probe rezulta ultima zi in care s-a produs
imprejurarea in care a avut loc disparitia aceasta va fi mentionata in
hotarare, iar in ipoteza in care, fata de probele administrate, nu poate fi
determinata ziua imprejurarii in care a avut loc disparitia, termenul de 1 an
se va socoti fie de la sfarsitul lunii in care s-a produs imprejurarea in care
a avut loc disparitia, fie de la sfarsitul anului calendaristic, atunci cand nu
se poate stabili nici luna, daca hotararea declarativa de moarte nu a fost
precedata de o hotarare judecatoreasca declarativa a disparitiei.
Este posibila
rectificarea datei mortii, daca se dovedeste ca adevarata o alta data.
Daca
persoana declarata moarta este in viata, se poate solicita oricand anularea
hotararii judecatoresti declarative de moarte.
In acest scop,
trebuie formulata o actiune in anularea hotararii declarative de moarte, pe
care o poate face orice persoana interesata si, in primul rand, cel care a fost
declarat mort si a reaparut.
Competenta de
solutionare revine instantei care a pronuntat hotararea declarativa de moarte.
Instanta va judeca de urgenta cauza, cu ascultarea concluziilor procurorului.
Prin hotararea
judecatoreasca de anulare a hotararii declarative de moarte, persoana este
considerata a fi in viata) se inlatura lipsa capacitatii de folosinta a
acesteia si se pune problema restituirii bunurilor care au trecut la
prezumtivii mostenitori.
In ce priveste
raporturile juridice dintre persoana care a reaparut si mostenitorii acesteia,
care vor restitui bunurile in functie de buna sau de reaua lor credinta si
raporturile juridice dintre persoana care a reaparut si subdobanditorii unor
bunuri din succesiune, vom prezenta in continuare cateva aspecte.
Cu privire la
subdobanditori, solutia va avea in vedere buna sau reaua lor credinta si natura
actului, care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Subdobanditorul de
buna credinta si cu titlu oneros nu este obligat sa inapoieze bunurile.
Mai
trebuie discutata si problema la care se refera art. 21 din decretul nr.
31/1954, cu privire la situatia comorientilor. Exista o astfel de
situatie atunci cand mai multe persoane decedeaza in aceeasi imprejurare, fara
a se putea stabili ca una a supravietuit celeilalte. Legea le considera ca
fiind decedate in aceeasi clipa.
Pentru
a ne afla in prezenta comorientilor este necesar ca persoanele sa fi decedat in
aceeasi imprejurare si, din toate datele, sa nu se poata determina care dintre
persoane a murit inainte si care a supravietuit. De asemenea, intre aceste
persoane trebuie sa existe vocatie succesorala reciproca. In conformitate cu
dispozitiile art. 654 din Codul civil, pentru a succede trebuie ca persoana sa
existe. Daca cele doua persoane sunt considerate a fi murit in aceeasi
imprejurare, in aceeasi clipa, atunci ele nu se vor mosteni una pe cealalta si
vor da nastere la doua linii succesorale diferite.
2.
Domiciliu conventional
Sintagma ce
desemneaza, in mod generic, adresa la care o anumita persoana cere instantei de
judecata, in conditiile legii, sa se considere ca domiciliaza o perioada
determinata de timp ori intr-un scop bine determinat (spre exemplu comunicarea
diferitelor acte de procedura).
Domiciliul conventional nu se identifica cu
domiciliul real, el este doar un artificiu juridic generat prin efectul unei
conventii accesorii, avand menirea sa determine o prorogare de competenta prin
vointa partilor.
Problema stabilirii unui domiciliu conventional
se pune ori de cate ori partile unui contract au interesul ca eventualele
interese izvorate din acel contract sa fie solutionate de catre o alta instanta
decat aceea care, potrivit regulilor dreptului comun, are o atare
competenta.
Intr-o atare situatie, ele pot introduce in
conventia lor o clauza accesorie prin care sa indice instanta competenta
3.
Elementele constitutive ale PJ
NOTIUNE
Persoana juridica reprezinta un grup de oameni care,
intrunind conditiile cerute de lege, poate fi titular de drepturi subiective si
isi poate asuma obligatii civile.
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE
Potrivit art. 26, lit. E din Decretul 31/1954, privitor
la persoana fizica si persoana juridica, sunt in conditiile legii "orice
organizatie care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu
afectat realizarii unui anumit scop, in acord cu interesul obstesc".
Potrivit acestei precizari, rezulta ca sunt 3 elemente
constitutive ale persoanei juridice:
a) Organizarea de sine statatoare - presupune existenta unei structuri interne bine
conturate constand in desemnarea unor organe proprii de conducere sau control,
precum si precizarea expresa a persoanelor care vor reprezenta persoana
juridica;
b) Patrimoniul propriu, distinct de patrimoniile persoanelor fizice care au
constituit persoana juridica - este acel element constitutiv care consta in
totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter patrimonial al caror
titular este persoana juridica.
Patrimoniul persoanei juridice are doua componente: activ
si pasiv. Latura activa cuprinde drepturile reale sau de creanta, iar latura
pasiva insumeaza toate obligatiile patrimoniale.
c) Scopul licit.
Pentru a fi valabil, scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta
cu interesul obstesc.
Aceste elemente constitutive sunt caracterizate prin:
generalitate, legalitate, exclusivitate, diversitate si cumulativitate.
1.Capacitatea
de exercitiu anticipate
Capacitatea de exerciţiu
anticipată
Pentru motive temeinice,
instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor
fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se,
când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
2. Rolul
consiliului de familie
În cazul ocrotirii minorului prin
părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte
măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va
institui consiliul de familie, prevede articolul 124 din noul Cod civil al
României.
Atribuţiile consiliului de
familie sunt prevăzute la articolele 124-132 din Codul civil.
Consiliul de familie din noul Cod
civil este cu totul diferit ca şi componenţă, rol, şi
situaţii în care se constituie, de instituţia cu aceeaşi
denumire reglementată prin Legea 217/2003 privind prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, definită ca fiind
"asociaţia fără personalitate juridică şi fără
scop patrimonial, formată din membrii familiei care au capacitate
deplină de exerciţiu", cu rol de prevenire a situaţiilor
conflictuale şi de medierea înte membrii familiei.
Pot face parte din consiliul de
familie rudele, afinii, ţinând seama de gradul de rudenie şi de
relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini
pot fi numite şi alte personae care au avut legături de prietenie cu
părinţii minorului sau care manifestă interes pentru
situaţia acestuia. Soţul şi soţia nu pot fi, împreună,
membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
Nu pot fi membri în consiliul de
familie: tuturele; minorul, persoana pusă sub interdicţie
judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din
exerciţiul drepturilor părinţeşti sau declarat incapabil de
a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi
civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească,
precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o
instanţă judecătorească; cel care, exercitând o
tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile articolului
158 din Cod; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza
intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina
tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de
către părinte care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea
părintească.
Consiliul de familie se instituie atunci când minorul se află în
situaţia de a se insitui tutela. Tutela minorului se instituie atunci când
ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi , necunoscuţi,
decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li
s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească,
dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi,
precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa
hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei
tutele.
3.
Domiciliul legal
Dreptul la domiciliu și reședință conform
noului Cod Civil Român:
Art. 86 alin. (1) “Cetățenii români au
dreptul să își stabilească ori să își schimbe în mod
liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în
străinătate, cu excepția cazurilor anume prevazute de lege.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană
fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur
domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci
când deține mai multe locuințe.”
Definiția domiciliului conform art. 87: “Domiciliul persoanei fizice, în vederea
exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este
acolo unde acesta declară că își are locuința
principală.”
În ceea ce privește reședința, noul Cod Civil
precizează, conform art. 88, că
“Reședința persoanei fizice este locul unde își are
locuința secundară.”
Unicitatea domiciliului rezidă în faptul că la un moment dat,
o persoană fizică nu poate avea decât un singur domiciliu. Dacă
cineva are în proprietate mai multe locuințe, numai una poate avea
valoarea juridică a domiciliului.
domiciliu legal, sintagmă ce desemnează
domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice, în
vederea ocrotirii lor. Acest tip de domiciliu este întotdeauna o
măsură de ocrotire, fie a unei persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu, fie a unei persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, sau a unei persoane care, din anumite motive, nu-şi poate
apăra unele drepturi. Prin stabilirea d.i. legiuitorul a intenţionat
să faciliteze exerciţiul drepturilor aparţinând persoanei
ocrotite; ocrotitorul legal este pus, pe această cale, în situaţia de
a acţiona în deplină cunoştinţă de cauză. Legea
(O.U.G. nr. 97/2005) stabileşte că: domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal
sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în
plasament; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul persoanei
fizice puse sub interdicţie. Domiciliul minorului încredinţat de
instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne la
părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii
separate şi nu se înţeleg, instanţa judecătorească
decide la care dintre ei va avea domiciliul minorul (art. 14 din Decretul nr.
31/1954); domiciliul minorului este la reprezentantul său legal, în cazul
în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă, iar atunci când s-a instituit o curatelă
asupra bunurilor celui dispărut, acesta din urmă are domiciliul la
curator, în măsura în care acesta are dreptul să îl reprezinte. Tot
astfel, în situaţia în care a fost numit un custode sau un curator asupra
unor bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au d.i. la custode
sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit
să-i reprezinte (art. 15 din Decretul nr. 31/1954). Din economia
dispoziţiilor legale menţionate rezultă că legea reglementează
d.i. cu referire la următoarele categorii de persoane: minorii,
interzişii judecătoreşti, dispărutul căruia i s-a
numit un curator şi moştenitorii reprezentaţi prin curator.
1
DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ. PERSOANELE
Conf. univ.
dr. Petrică Trușcă
I.OBIECTIVELE CURSULUI
Problematica
cursului alcătiută pe baza legislaţiei în viguare, a literaturii
juridice
şi a
practicii judecătoreşti, transmite studenţilor
cunoştinţe privind conţinutul normativ
al
reglementărilor juridice şi le formează deprinderi practice
pentru aplicarea normelor
juridice în
diferitele situaţii concrete pe care le înfăţişează
activitatea economică.
Tematica este
astfel formulată încât să stimuleze gândirea independentă a
studenţilor, să
le creeze
interesul pentru cunoaşterea problemelor juridice, să dezvolte
preocuparea
pentru studiul
individual sistematic.
II. SUBIECTE PRINCIPALE CE TREBUIE
DEZBĂTUTE
Concepte
fundamentale ale teoriei dreptului şi statului. Apariţia dreptului,
normele juridice,
izvoarele dreptului, aplicarea legii în timp, spaţiu şi
persoane.Raportul
juridic civil: Subiectele
raportului juridic civil, conţinutul raportului juridic civil,
obiectul
raportului juridic civil, izvoarele raportului juridic civil concret.Actul
juridic
civil:
definiţie, clasificare, condiţii de
valabilitate,efecte,sancţiune.Prescripţia extinctivă:
noţiune,
domeniu şi cursul prescipţiei extinctive.Drepturile reale principale: proprietatea
publică,
modalităţile dreptului de proprietate, apărarea dreptului de
proprietate.Contractul
ca izvor de obligatii civile. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Contractul de
vânzare-cumpărare.
III.PROGRAMUL LECŢIILOR DE SINTEZĂ
- 28 ore
lecţii sinteză
IV.EVALUAREA ACTIVITĂŢII
DESFĂŞURATE
- examen
scris compus din 10 întrebări tip grilă și 2 subiecte
sinteză, cu obligaţia
ca studenţii
de la învăţământul cu frecvenţă redusă să
elaboreze în cadrul studiului
individual până
la data examenului o lucrare personală care va fi evaluată la
stabilirea
notei finale cu
condiţia ca la examen să obţină nota 5, cu următoarele
teme:
1.Condiţiile
de validitate ale actului juridic civil;
2.Atributele de
identificare ale persoanelor fizice;
3.Capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice;
4.Reorganizarea
persoanei juridice;
5.Nulitatea
actului juridic civil;
6.Suspendarea
şi întreruperea prescripţiei extinctive;
7.Principiile
efectelor actului juridic civil;
8.Modalităţi
de dobândire a proprietăţii;
9.Răspunderea
civilă delictuală;
2
10.Înfiinţarea persoanei juridice
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Petrică Truşcă – Drept civil. Introducere în
dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana
juridică. Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007.
2. Gabriel Boroi – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu,
2008.
3. Codul Civil.
4. Legislația specifică în vigoare.
3
V.ÎNDRUMAR METODOLOGIC
APARIŢIA DREPTULUI
Examinarea
conceptului dreptului presupune cercetarea, desigur succintă, a
cauzelor şi
condiţiilor, care au determinat apariţia fenomenului studiat, pe ce
căi s-a
dezvoltat, care
sunt direcţiile evoluţiei sale. Cauzele apariţiei dreptului
trebuie căutate,
ca şi cele
apariţiei statului, dat fiind legătura lor indisolubilă, în
evoluţia societăţii
primitive, în
sferele vieţii materiale şi spirituale care a necesitat o nouă
formă de
organizare
socială – statul şi desigur un nou sistem de reguli sociale, în care
rolul
decisiv
aparţine normelor juridice, dreptului. În societatea comunei primitive nu
existau
norme de drept,
dreptul, astfel după cum nu exista nici statul. Întrucât nici o comunitate
socială nu
se poate lipsi de o anumită ordine socială, condiţionată în
primul rând de
necesitatea
organizării activităţii membrilor săi, pentru procurarea
celor necesare
traiului,
desfăşurarea vieţii în familie, apărarea împotriva
duşmanilor externi etc.,
relaţiile
sociale gentilice şi tribale erau reglementate printr-un sistem de reguli
sociale
cu caracter
obişnuielnic, moral, prescripţii religioase şi alte norme de
viaţă socială.
Aceste reguli,
exprimând necesităţile vitale ale comunităţii, s-au format
datorită unei
experienţe
îndelungate şi au devenit o deprindere, o necesitate pentru
desfăşurarea
traiului comun.
De aceea, este şi firesc că respectarea, realizarea prevederilor
cuprinse
în aceste reguli
să nu necesite aplicarea constrângerii, asigurată de un aparat
special
separat de
populaţie. Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă
voinţa de stat
şi a
căror respectare este asigurată de puterea statului, în cele din
urmă de forţele sale
coercitive,
constituie un proces de durată şi de o mare complexitate, proces care
prezintă
particularităţi
de la un popor la altul, de la un stat la altul.
DREPTUL, EXPRESIA VOINŢEI DE STAT
Cercetarea
naturii sociale a dreptului este un obiectiv important al multor curente
juridice, cu
toată varietatea şi deosebirea lor, fie că privesc dreptul ca un
fenomen
voliţional
sau nevoliţional, fie că-l situează în sfera relaţiilor
sociale. Căutând explicarea
voinţei
cuprinsă în drept, doctrina a oferit diverse răspunsuri privind
conţinutul şi
finalitatea
acestei voinţe. După părerea unor filozofi şi jurişti,
voinţa exprimată îndrept
ar fi în mod
exclusiv voinţa numai a persoanelor care participă în mod nemijlocit
la
elaborarea
legilor şi altor acte normative, adică a deputaţilor,
funcţionarilor din aparatul
de stat central
şi local şi nu se poate vorbi despre o relaţie de
dependenţă dintre vionţa
individuală
a persoanelor care creează acte normative şi voinţa castei sau
grupei sociale
din care ele fac
parte.
În examinarea
voinţei cuprinsă în drept nu se poate nega, credem noi, caracterul ei
social, care
poate fi mai larg sau ai îngust, în funcţie de regimul politic al
statelor. Într-o
societate
democratică, dreptul poate, în anumite limite, exprima voinţa
generală a
societăţii,
sau cel puţin a majorităţii acesteia. Pentru a deveni drept,
pentru a se exprima
în norme general-obligatorii,
a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a
statului,
voinţa generală trebuie să se exprime ca voinţă de
stat.
CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI
Dreptul ca
şi orice fenomen se prezintă ca o unitate dintre conţinut
şi formă.
Conţinutul
exprimă totalitatea elementelor şi proceselor care constituie un
fenomen,
temeiul
existenţei şi dezvoltării lui. Forma, determinată de
conţinut, exprimă modul de
4
organizare a conţinutului, structura internă
şi externă a fenomenelor, modalitatea
existenţei
lor. Conţinutul include esenţa fenomenului, el este mai bogat decât
esenţa, dar
mai puţin
profund decât aceasta, el capătă profunzime tocmai prin
esenţă. Aplicând
aceste teze
filozofice la studiul dreptului, constatăm că, conţinutul
dreptului cuprinde nu
numai exprimarea
normativă general - obligatorie a voinţei de stat – ceea ce este
esenţa
dreptului – dar
şi totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor juridice
diferenţiate
pe ramuri de drept şi pe instituţii juridice, adică voinţa
de stat transformată
în norme
juridice, care fiecare în felul lor, dar toate unite prin acelaşi scop,
reclamă o
anumită
conduită a oamenilor în diferitele lor relaţii sociale. Sau, mai
concis, conţinutul
dreptului este
exprimat în totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de drept dat.
Forma dreptului
reprezintă felul în care voinţa generală devine voinţă
general –
obligatorie,
cuprinde mijloacele prin care această voinţă este ridicată
la rangul de lege,
căpătând
o haină juridică adecvată. Cele mai cunoscute forme de exprimare
a dreptului
sunt actele
normative, în primul rând legile şi, de asemenea, obiceiul juridic,
precedentul
judiciar, contractul normativ. Atunci când privim dreptul în ansamblu, ca
fenomen social,
acest fenomen are, astfel cum am arătat, o esenţă, un
conţinut şi forma
corespunzătoare
acestora. Prin drept sunt aduse la îndeplinire cele mai importante
măsuri
politice formulate ca ale statului, norme general obligatorii, a căror
respectare
este
garantată de forţa coercitivă a statului. În cadrul
fiecărei orânduiri sociale, statul
consfinţeşte
prin norme juridice rânduielile sociale şi instituţiile politice
care-i sunt
convenabile.
Totodată, el prevede interzicerea şi sancţionarea acelor
instituţii şi idei
politice care se
îndreaptă împotriva intereselor lui undamentale.
Dreptul este
sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul
reglementării
relaţiilor
sociale conform voinţei de stat a căror respectare obligatorie este
garantată de
forţa coercitivă
a statului.
NORMELE JURIDICE
Conceptul de normă juridică
Normele
juridice constituie structura internă a dreptului privit în ansamblu,
elementele sale
constitutive. Dreptul fiind alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice
organizate în
sistem, fiecare normă juridică, indiferent de conţinutul
reglementării pe
care o prevede
şi de ramura de drept căreia îi aparţine, cuprinde unele
trăsături comune
a căror
cercetare este necesară pentru studiul fenomenului juridic în general.
Trăsăturile normei juridice.Norma juridică este o
regulă de conduită generală şi
impersonală,
stabilită sau recunoscută de stat, care exprimă voinţa de
stat şi a cărei
respectare
obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. Între
trăsăturile
normei juridice
se menţionează, în primul rând, caracterul ei general. Aceasta se
manifestă
prin faptul că regula de conduită prescrisă este tipică, se
aplică la un număr
nelimitat de
cazuri şi este impersonală. Din caracterul general al normei juridice
nu
trebuie
trasă concluzia că toate normele juridice s-ar adresa în mod global
tuturor
oamenilor.
Există grade diferite de generalitate ale normei de drept. O
trăsătură esenţială
a normei juridice
priveşte obligativitatea ei. Normele juridice conţin precepte de
conduită pe
care statul le prescrie şi impune societăţii. Aceste norme nu
sunt simple
indicaţii
sau doleanţe, ci reprezintă în principiu o poruncă, un ordin, o
dispoziţie
obligatorie.
Indiferent de nuanţa pe care ar îmbrăca-o, normele juridice sunt, în
ultimă
instanţă,
un comandament impus de puterea publică, a cărui respectare este
obligatorie.
Aici avem în
vedere, desigur, trăsătura fundamentală a normei juridice,
trăsătură care nu
este
afectată de faptul că însăşi puterea de stat înţelege
ca in anumite împrejurări acest
comandament
să fie formulat sub forma supleativă sau de recomandare. Caracterul
5
general obligatoriu, imperativ al normei juridice este
esenţial, deoarece asigură ordinea
de drept în
societate, stabilitatea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în
conformitate cu
interesele
societăţii. Fără acest caracter, norma juridică
şi-ar pierde însuşi sensul
existenţei
sale ca normă socială distinctă.
Structura normei juridice
Conţinutul
normei juridice – o anume prescripţie stabilită potrivit voinţei
de stat
– are o structură
internă – structura logico – juridică a normei, precum şi o
construcţie
externă
dată de modul de exprimare în cadrul actului normativ ori al unui alt
izvor de
drept – structura
tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei.
a)Structura
logico-juridică a normei arată din ce elemente componente şi
reciproc
dependente este
logic organizată prescripţia normei, indiferent de formularea ei
textuală,
de ramura de
drept căreia îi aparţine. Aceste elemente sunt ipoteza,
dispoziţia şi
sancţiunea
normei juridice. Componenţa trihotomică a normei corespunde
situaţiei
logice potrivit
căreia orice prescripţie, pentru a avea semnificaţia şi
autoritatea unei
norme de drept,
trebiue să prevadă condiţiile în care unele categorii de
subiecte vor avea
o condiută,
care este această conduită şi care sunt urmările
nerespectării sau încălcării
ei.
b)Structura
tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a
conţinutului şi
a structurii
logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică sau mai
dezvoltată, la
modul în care
normele se încadrează în textele normative. Normele juridice nu se
prezintă, de
regulă, într-o formă „nudă”, ci sunt o parte a unui act normativ
care la
rândul său
este structurat în capitole, secţiuni, articole, alineate. Articolul este
elementul
structural de
bază al actului normativ care conţine, de regulă, o
dispoziţie de sine
stătătoare.
Un articol de lege nu coincide, însă de cele mai multe ori cu
conţinutul
integral al unei
norme. În unele cazuri, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme de
drept. În alte
situaţii, o normă de drept este cuprinsă în mai multe articole,
elementele ei
componente putând
fi stabilite numai prin coroborarea lor (uneori chiar a articolelor
aflate în
diferite acte normative).
Clasificarea normelor juridice
Cunoaşterea
temeinică a normelor de drept, corecta lor interpretare şi realizare
în
relaţiile
sociale, determină necesitatea împărţirii normelor de drept în
anumite categorii
şi grupe
potrivit unor criterii date. Deşi aceste criterii şi grupările
normelor pe baza lor
nu sunt
aceleaşi la toţi autorii, se pot stabili câteva criterii a căror
valoare este
incontestabilă:
-după
obiectul şi metoda reglementării juridice, adică după
ramura şi instituţia juridică,
distingându-se
normele de drept constituţional, civil, administrativ, penal etc.;
-după
forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, adică
după izvorul de drept,
normele juridice
se împart în norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri ale guvernului,
ordine şi
instrucţiunile miniştrilor etc.;
-după sfera
aplicării lor şi gradul de generalitate – în norme generale, speciale
şi de
excepţie;
-după modul
de redactare – în norme complete şi incomplete;
-după
caracterul conduitei prescrise – în norme onerative, prohibitive şi
permisive.
Normele juridice
onerative sunt norme care prescriu în mod expres obligaţia
săvârşirii
unei
acţiuni. Normele prohibitive interzic săvârşirea unor
acţiuni. Categoriei normelor
prohibitive le
aparţin prin excelenţă majoritatea normelor de drept penal, de
asemenea
numeroase norme
de drept administrativ, financiar etc.
6
Normele permisive sunt acele norme care, fără
a obliga sau a interzice săvârşirea unei
acţiuni,
prevăd posibilitatea ca subiectul să uzeze de anumite drepturi sau
stabilesc
anumite drepturi,
interese, capacităţi şi competenţe.
1. Izvoarele dreptului. Dreptul constituie un sistem
de norme, care, însă, nu apar
nude, ci îmbracă o anumită haină
juridică, sunt cuprinse în anumite acte juridice, iau o
anumită
formă, denumită izvor al dreptului. Din această cauză, s-a
formulat în literatura
juridică
opinia că noţiunile de izvor de drept şi de formă a
dreptului ar fi sinonime. În
realitate, aceste
noţiuni nu coincid, deoarece forma de drept este plurivocă, se
referă la
mai multe aspecte
ale dreptului. Mai potrivită este expresia, destul de utilizată în
doctrina
juridică de formă de exprimare a normelor de drept, a dreptului.
Actele normative – izvoare ale dreptului.
a) Legile. Noţiunea de lege are o accepţie
generală. Prin urmare, în sens larg
noţiunea
de lege are menirea să acopere toate actele normative a căror
respectare este
asigurată
prin forţa coercitivă a statului, iar, în sens restrâns,
noţiunea de lege
desemnează
numai actele normative emise de puterea legislativă a ţării:
Camera
deputaţilor
şi Senatul.
1) Constituţia.
2) Codul civil român.
3) Codul familiei.
4) Legile ordinare.
b) Decretele – Legi.
c) Decretele.
d) Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României
1. Hotărârile Guvernului. Hotărârile se emit pe baza şi în vederea
executării
legilor.
2 Ordonanţele Guvernului României
Ordonanţa
este expresia unei competenţe legislative delegate.
e) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale
ale administraţiei
de stat şi acte normative adoptate de organele
administraţiei publice locale
f) Reglementările internaţionale. Aceste reglementări ca:
acorduri, convenţii,
pacte, tratate,
sunt izvoare de drept civil în măsura în care privesc
raporturi juridice din
sfera dreptului
civil, sub condiţia ratificării lor de către Parlamentul
României.
2. Aplicarea legii civile .Actele normative care
constituie izvoare ale dreptului
civil
acţionează simultan sub trei aspecte: 1) un anumit interval de timp;
2) pe un anumit
teritoriu şi
3) cu privire la anumiţi destinatari.
2.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile
Legea
civilă intră în vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial
al României, Partea
I (întrucât aici
este adusă la cunoştinţa publică), iar excepţia la
data prevăzută în
cuprinsul ei,
dacă legea stabileşte o anumită dată de intrare în vigoare.
Punctul terminus
al acţiunii unei legi este cel al ieşirii din vigoare. Procedeul
tehnico-juridic
de ieşire din vigoare a unei legi este abrogarea.
Abrogarea unei
legi poate fi expresă sau implicită.
2.3. Aplicarea legii civile în timp. Principii
şi excepţii
Pentru
dreptul civil, două sunt principiile care guvernează aplicarea legii
civile în
timp şi
anume: a) principiul neretroactivităţii legii civile noi şi b)
principiul aplicării
imediate a legii
civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii
civile noi.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi.
7
Excepţiile de la cele două principii ale
aplicării legii civile în timp sunt:
- retroactivitatea legii civile noi .
- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi.
2.4. Aplicarea legii civile în spaţiu.
Principii şi excepţii
Problema
acţiunii legii civile în spaţiu comportă două aspecte: unul
naţional (intern),
care vizează
situaţia raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil de
cetăţenie
ori naţionalitate română, pe teritoriul statului român şi unul internaţional, care
vizează
situaţia raporturilor juridice civile cu un element de extraneitate
(cetăţenie,
naţionalitate,
locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui
delict civil
ori consumarea
efectelor sale).
2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Principiul
care guvernează acţiunea legilor civile asupra persoanelor este acela
al
egalităţii subiectelor de drept civil în faţa legii civile,
dublat de cel al generalităţii
aplicării
legii civile la toate raporturile de drept civil. De aceea, pentru o justă
înţelegere,
distingem între:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, având ca destinatari atât
persoane
fizice, cât
şi persoane juridice;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor
fizice.
- legi civile cu vocaţia aplicării
numai persoanelor juridice.
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Noţiune, caractere şi
structură
Raportul
juridic civil este definit ca fiind relaţia socială –
patrimonială ori
nepatrimonială
– reglementată de norma de drept civil.
2. Caracterele raportului juridic civil Raportului juridic civil îi
sunt proprii atât
caracterele
comune tuturor raporturilor juridice cât şi unele caractere specifice,
care-l
deosebesc de
celelalte categorii de raporturi juridice.
- raportul
juridic civil are un caracter social.
- raportul
juridic civil are caracter voliţional.
-raportul juridic
civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a
părţilor.
3. Structura raportului juridic civil Privit din punctul de vedere
al structurii
sale, raportul
juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
părţile,
conţinutul
şi obiectul.
Noţiuni generale privind subiectele
raportului juridic civil
Prin
„subiect al raportului juridic civil” se înţelege calitatea de a fi
titular al
drepturilor
subiective şi obligaţiilor civile.
2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea
subiectelor raportului juridic
civilPrin determinarea subiectelor raportului juridic civil
se înţelege cunoaşterea,
individualizarea
acestora. Sub acest aspect, prezintă interes dacă părţile
raportului
juridic civil
sunt cunoscute (individualizate) amândouă sau numai una, din momentul
naşterii
acestui raport.
În cazul
raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi absolute, numai
subiectul activ
este determinat, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil, iar
subiectele pasive
sunt nedeterminate..În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul
lor drepturi
relative, atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate.
8
- în raporturile
reale, având în
conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv
este nedeterminat
dar constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, în
afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă,
poate fi o
persoană (în
cazul proprietăţii exclusive), ori să fie
alcătuit din mai multe persoane,
determinate (în
cazul proprietăţii comune).
Proprietatea
comună există în una din următoarele trei forme:
a) coproprietatea
b)indiviziunea
c)devălmăşia,
- în raporturile juridice nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind
nedeterminat, este
constituit din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului
activ.
- în raporturile obligaţionale (de creanţă)
pluralitatea poate fi:
·
activă, când
există mai mulţi creditori;
·
pasivă, când
există mai mulţi debitori;
·
mixtă, când
există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic
civil
Se cere a
fi făcută după cum raporturile sunt nepatrimoniale sau
patrimoniale.În cazul
raporturilor civile nepatrimoniale nu se pune problema
schimbării subiectului activ
care este
titularul dreptului, întrucât drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar
subiectele pasive
sunt nedeterminate (fiind formate din toate celelalte subiecte de drept
civil, în
afară de subiectul activ).În cazul
raporturilor civile patrimoniale, urmează a se
distinge între
raporturile reale şi raporturile de obligaţii.În cazul raporturilor reale poate
interveni o
schimbare a subiectului activ printr-un mod legal de transmitere a bunului
care se află
în circuitul civ; În situaţia raporturilor
civile patrimoniale obligaţionale
poate interveni
o schimbare atât a subiectului activ (creditorul), cât şi a subiectului
pasiv
(debitorul).
Conţinutul raportului juridic civil
Prin
conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea
drepturilor
subiective
şi obligaţiilor civile ce revin părţilor acestui raport.
2 Dreptul subiectiv civil „Dreptul subiectiv civil este
posibilitatea recunoscută
de legea
civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană
juridică – în virtutea
căreia
acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o
anumită conduită, să
pretindă o
conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să
nu facă ceva – de la
subiectul pasiv,
şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz
de nevoie”.
Clasificarea drepturilor subiective civile. Dreptul civil pentru a
răspunde
exigenţelor
teoretice şi necesităţilor practice, clasifică drepturile
subiective civile, în
funcţie de
mai multe criterii.
Principalele
criterii de clasificare sunt următoarele:
a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile
subiective civile sunt absolute şi
relative;b)În funcţie de natura
conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în
patrimoniale şi nepatrimoniale.Drepturile subiective
patrimoniale se subdivid
în:drepturi
subiective reale;drepturi subiective de creanţă.Drepturile subiective
nepatrimoniale se
subdivid în:drepturi care privesc existenţa şi integritatea
persoanei;drepturi
care privesc identificarea persoanelor;drepturile ce decurg din creaţia
9
intelectuală.c)După
corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii
d)În funcţie de gradul de certitudine conferit
titularilor lor, drepturilor
subiective se
împart în: drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
3. Obligaţia civilă.Obligaţia civilă
este definită ca fiind îndatorirea subiectului
pasiv al
raportului juridic civil de a avea o anumită conduită,
corespunzătoare dreptului
subiectiv
corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva
şi care,
la nevoie, poate
fi impusă prin forţa coercitivă a statului.Ca şi drepturile
subiective
civile, şi
obligaţiile corelative acestor drepturi pot fi clasificate în funcţie
de diferite
criterii.Principalele
criterii de clasificare (şi categorii de obligaţii în funcţie de
aceste
criterii) sunt
următoarele:a) În funcţie de obiectul
lor, obligaţiile se împart în mai multe
categorii:obligaţia
de a da; obligaţia de a face;obligaţia de a nu face;obligaţii
pozitive;
obligaţii
negative; obligaţiile de rezultat (determinate);obligaţiile de
prudenţă şi
diligenţă
(de mijloace);b) După opozabilitatea lor,
obligaţiile se împart în:obligaţii
obişnuite
(opozabile numai „între părţi”);obligaţiile opozabile
terţilor (scriptae in rem);
obligaţii
reale (propter rem).c) În funcţie de
sancţiunea ce asigură respectarea
obligaţiilor
civile, obligaţiile se împart în:obligaţii civile perfecte;
obligaţii civile
imperfecte
(naturale).
Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect
al raportului juridic civil se înţelege acţiunea la care este
îndrituit,
îndreptăţit
subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Putem
spune că,
întotdeauna,
obiectul raportului juridic civil îl reprezintă conduita
părţilor.Problema care
se pune în
legătură cu obiectul raportului juridic civil este aceea de a
şti dacă în situaţia
în care conduita
părţilor se referă la lucruri, sau dacă acestea intră
sau nu în noţiunea de
obiect al
raportului juridic civil. Aşa se face că, cercetând obiectul
raportului juridic
civil, ajungem la
această noţiune esenţială în dreptul civil şi anume
noţiunea de bunuri,
iar în dreptul
civil când spunem bun, desemnăm ceva precis în sens juridic, şi nu
tot
ceea ce este bun
în sens obişnuit este bun şi în dreptul civil.
2. Clasificarea bunurilor
Criterii de clasificare şi categoriile de bunuri
în funcţie de aceste criterii
- 1) In
funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, unde
distingem între bunuri
mobile şi
bunuri imobile. 2) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem
între
bunurile aflate
în circuitul civil, ce formează obiect al raportului juridic civil şi
bunuri
scoase din
circuitul civil. 3)După modul în care sunt determinate, distingem între
bunuri res certa
(individual determinate) sau determinate prin caractere proprii şi bunuri
res genera
(determinate prin caractere generice). 4) După cum pot fi sau nu
împărţite
fără
să li se schimbe destinaţia, distingem între bunuri divizibile
şi bunuri indivizibile.
5) După cum
pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, distingem
între
bunuri fungibile
şi bunuri nefungibile. 6) După criteriul posibilităţii de a
fi sau nu
folosite de mai
multe ori fără să consume substanţa, distingem între bunuri
consumptibile
şi bunuri
neconsumptibile. 7) După cum sunt sau nu producătoare de bunuri,
distingem
între bunuri
frugifere şi bunuri nefrugifere. 8) După corelaţia
dintre ele, deosebim între
bunuri principale
şi bunuri accesorii. 9)După modul lor de
percepere, distingem între
bunurile corporale
şi bunurile incorporale.
10
Izvoarele raportului juridic civil concret
Prin
„izvor al raportului juridic civil concret” se înţelege o împrejurare –
act sau fapt
– de care legea
civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice
concrete
Fapte
omeneşti şi fapte naturale
Principalele
criterii de clasificare sunt următoarele:A. după legătura lor cu
voinţa
umană,
izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în: acţiuni
omeneşti, ce
depind de
voinţa omului; fapte naturale (numite şi evenimente), care sunt
independente de
voinţa
omului.B. după sfera lor, distingem între fapt juridic în înţeles
larg (lato sensu) şi
fapt juridic în
înţeles restrâns (stricto sensu).
ACTUL JURIDIC CIVIL
Noţiunea şi clasificarea actelor
juridice civile
Actul juridic
civil este definit ca fiind manifestarea
de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv, de a naşte,
modifica ori stinge un raport juridic civil.
2. Clasificarea actelor juridice civile
A. După numărul părţilor, actele
juridice se împart în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale. B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se
divid în acte cu
titlu oneros
şi acte cu titlu gratuit. C. După efectul lor, actele
civile se împart în:
constitutive,
translative şi declarative. D. După importanţa lor,
există acte juridice civile de
conservare, de
administrare şi de dispoziţie. E.
După
conţinutul lor, actele juridice civile
se împart în:
patrimoniale şi nepatrimoniale. F. După modul (forma) de
încheiere, actele
civile se împart
în: consensuale, solemne şi reale. G.
După
momentul producerii
efectelor, actele
civile se împart în: acte între vii (inter vivos) şi acte pentru
cauză de
moarte (mortis
causa). H. După rolul voinţei
părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele
juridice civile
se împart în acte subiective şi acte condiţie. I. După legătura lor cu
modalitatea
(termen, condiţie), actele juridice se împart în acte pure şi simple
şi acte
afectate de
modalităţi. J. După raportul dintre ele,
actele civile se împart în: principale şi
accesorii. K. După legătura cu cauza (scopul), distingem între actele
cauzale şi cele
abstracte. L. După modalitatea încheierii lor, actele juridice civile se împart
în acte strict
personale şi
acte care pot fi încheiate şi prin reprezentare. M. După reglementarea şi
denumirea lor
legală, se disting actele tipice (numite) şi actele atipice
(nenumite). N.
După
modul lor de executare, actele juridice civile se împart în: acte cu executare
dintro dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
B. Condiţii
pentru valabilitatea actului juridic civil
Prin
condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este
alcătuit un
asemenea act.
Clasificarea
condiţiilor actului juridic civil
a. În
funcţie de aspectul la care se referă, se disting:condiţii de
fond, cele care privesc
conţinutul
actului juridic civil; condiţii de formă, cele care se referă la
exteriorizarea
voinţei.
11
Caracterizarea condiţiilor actului juridic civil
.Potrivit art. 948 C. civ. “Condiţiile
esenţiale
pentru
validitatea unei convenţii sunt:1. Capacitatea de a contracta;2.
Consimţământul
valabil al
părţii ce se obligă;3. Un obiect determinat;4. O cauză
licită.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatea de a încheia actul juridic
civil se înţelege acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea
subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană
juridică) de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile.
Principiul capacităţii şi excepţia
de la acest principiu a) Principiul (regula)
capacităţii de a încheia acte juridice
şi excepţia incapacităţii. Materia capacităţii
de a
încheia actul
juridic civil este dominată de principiul capacităţii,
incapacitatea
reprezentând
excepţia. Prin principiul capacităţii înţelegem faptul
că, ori de câte ori legea
nu prevede
altfel, persoanele au aptitudinea de a încheia orice act juridic.
b) Excepţia incapacităţii de a
încheia acte juridice civile. Incapacitatea reprezintă
excepţia, în
sensul că, numai în cazurile anume prevăzute de lege o persoană
nu poate
participa la
întocmirea unui act juridic civil. Ca toate excepţiile, şi
excepţia în materie
de capacitate –
incapacitatea – trebuie să fie expres prevăzută de lege.
Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi
generală a actului
juridic civil care constă în hotărârea de a
încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior.
Pentru a fi
valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă) trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:să provină
de la o persoană cu discernământ;să fie
exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice;să fie exteriorizat;să nu
fie alterat de
vreun viciu de
consimţământ.
Sunt vicii de
consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi
leziunea.
Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin-un act
juridic civil, respectiv acţiunile ori
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de
care sunt ţinute.
Condiţii de valabilitate
Pentru a
fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale:obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în
circuitul civil; obiectul să fie determinat sau măcar determinabil;obiectul să fie posibil;
obiectul să fie licit şi moral.
Există
şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite
acte juridice civile şi
anume: în actele
translative sau constitutive de drepturi se cere ca transmiţătorul
să fie
titularul acelui
drept;în actele intuitu personae se cere ca obiectul să
constea într-un fapt
personal al
debitorului;existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare
prevăzute de
lege.
Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza
(scopul) este acel element al actului
juridic civil care constă în obiectivul
urmărit la încheierea unui asemenea act.
Elementele cauzei actului juridic civil
12
a) Scopul imediat
(causa proxima) numit
şi scopul obligaţiei, este stabilit pe
principalele
categorii de acte juridice civile, după cum urmează:în contractele
sinalagmatice, cauza
consimţământului fiecărei părţi constă în
reprezentarea
(prefigurarea
mintală), a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind
că şi cealaltă parte, la
rândul ei, se
obligă);în contractele unilaterale
cu titlu gratuit,
scopul imediat constă în
intenţia de
a gratifica (animus donandi);în actele (contractele) reale, scopul imediat
constă în
remiterea (predarea) lucrului; în
contractele aleatorii, scopul imediat constă în
elementul risc,
adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care
depinde
şansa unui
câştig, sau riscul unei pierderi.
b) Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil,
reprezintă acel
element al cauzei
care constă în motivul determinant pentru încheierea actului juridic,
motiv
care se
referă, fie la însuşirile unei prestaţii, fie la
calităţile unei persoane.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului
juridic civil
Pentru a fi
valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească,
cumulativ,
următoarele
condiţii: a) să existe, b) să fie reală, c) să fie
ilicită şi morală.
Forma actului juridic civil Cum elementul fundamental al
actului juridic civil îl
constituie manifestarea de voinţă, înseamnă că
această „haină” se referă, în primul
rând, şi mai
ales, la consimţământ, iar pentru a produce efecte
juridice (adică pentru a se
transforma
dintr-un „fapt psihologic intern”, într-un fapt social) voinţa trebuie
exteriorizată. În acest sens prin „forma
actului juridic civil” se înţelege mijlocul,
modalitatea de
exteriorizare a voinţei interne. Sub
acest aspect privită, „forma” actului
juridic civil, este inerentă oricărui act.
Acesta este sensul restrâns (stricto sensu) al
termenului
“forma” actului juridic. Acest înţeles este cârmuit de principiul
consensualismului.
Principiul consensualismului.Principiul
consensualismului în dreptul civil este
regula potrivit
căreia, din punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se
încheie
prin simpla
manifestare de voinţă, fără să fie nevoie ca
această voinţă să îmbrace o
formă
specială.De la acest principiu există cele trei excepţii: forma
cerută ad
validitatem;
forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate
faţă de
terţi.
Forma cerută ad validitatem.Pentru naşterea
valabilă a unui act juridic este nevoie
ca manifestarea
de voinţă să fie îmbrăcată într-o formă specială, numită solemnă, şi care
constă,
după sistemul nostru de drept în formă scrisă, care în cele mai multe cazuri este
autentică.
Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem
a) este un element constitutiv, b) este
incompatibilă cu manifestarea tacită a
voinţei, c) forma
solemnă este exclusivă;
Condiţii ce trebuie respectate pentru
asigurarea formei ad validitatem
Forma
cerută ad validatem reclamă îndeplinirea
anumitor condiţii, care în esenţă
sunt
următoarele: întregul conţinut al actului juridic trebuie să
îmbrace forma cerută
pentru
validitatea sa;actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie
să îmbrace şi
el forma
specială; uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn
trebuie, în
principiu,
să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care
poate fi revocat şi
tacit).
Aplicaţii ale formei ad validitatem.Principalele acte juridice
pentru care legea impune
forma ad
validitatem sunt următoarele:acceptarea succesiunii sub beneficiu de
inventar;contractul
de donaţie;testamentul;revocarea expresă a unui legat;subrogaţia
în
13
drepturile creditorului consimţită de
debitor;convenţia de constituire a unui drept de
ipotecă;
Forma cerută ad probationem.Prin forma cerută pentru
probarea actului juridic
civil se
înţelege acea condiţie
impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea
unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Caracteristicile formei cerută ad probationem
- este obligatorie; nerespectarea ei atrage
sancţiunea inadmisibilităţii probării actului
(negotium) cu alt mijloc de probă; reprezintă, ca
şi forma cerută ad validitatem, o
excepţie de
la principiul consensualismului.
Aplicaţii ale formei ad probationem:contractul de
locaţiune;depozitul
voluntar;tranzacţia;contractul
de sponsorizare;
Forma cerută pentru opozabilitate faţa
de terţi.Prin
forma cerută pentru
opozabilitate
faţă de terţi înţelegem acele formalităţi care
sunt necesare, potrivit legii,
pentru a face
actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea
lui,
în scopul
ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Aplicaţii ale formei cerută pentru
opozabilitat:publicitatea
constituirii gajului
(amanetului)
şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în Arhiva
Electronică
de Garanţii
Reale Mobiliare, în baza unui aviz de garanţie reală emis de
către debitor
(constituitor);
notificarea cesiunii de creanţă potrivit art. 1393 C. civ., sau
înscrierea ei
în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;publicitatea imobiliară
prin cărţile
funciare .
Modalităţile actului juridic civil
Prin modalitatea actului juridic civil se
înţelege acel element cuprins într-un act
juridic care constă într-o împrejurare ce are
influenţă asupra efectelor pe care le
produce sau trebuie să le producă actul
respectiv.
Sunt modalitati
ale actului juridic civil:
Termenul – dies –
este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care se
amână
fie începerea,
fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării
obligaţiilor
civile.
Prin
condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un
eveniment viitor şi
nesigur ca
realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea)
dreptului
subiectiv civil
şi a oblgaţiei corelative.
Sarcina – ca
modalitate a actului juridic civil – este obligaţia impusă de
dispunător
gratificatului,
care constă după caz în a da, a face sau a nu face ceva, în actele cu
titlu
gratuit.
Efectele actului juridic civil
Prin
efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi
obligaţiile civile
la care dă
naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act.
Aceste efecte au
la bază manifestarea de voinţă a părţilor,
exteriorizată în actul juridic
respectiv,
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Principiile efectelor actului juridic civil
şi excepţiile lor
Principiul forţei obligatorii – pacta
sunt servanda
Este regula
de drept consacrată în art. 969 alin. 1 C.civ.: “Convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante”. Pentru actele bilaterale
(contracte),
14
principiul forţei obligatorii se mai exprimă
şi în formula “convenţia,
contractul este legea
părţilor”.
Principul – pacta sunt servanda – cunoaşte şi el excepţii. Excepţiile de la acest
principiu sunt
acele situaţii în care efectele actului juridic civil nu se produc
aşa cum au
dorit
părţile, la încheierea lui, ci independent de voinţa
părţilor sau, după caz, a părţii,
aceste efecte
sunt ori mai extinse ori mai restrânse, decât cele stabilite iniţial.
a) Drept cazuri
de restrângere a forţei obligatorii sunt
menţionate situaţiile în care actul
juridic
încetează înainte de termen, datorită inexistenţei unui element
al său, precum:
încetarea contractului de mandat prin moartea, punerea sub
interdicţie ori
insolvabilitatea
sau falimentul mandantului ori a mandatarului, după caz; încetarea
contractului de locaţiune când lucrul a pierit în tot,
deoarece contractul este desfăcut de
drept, întrucât
locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului şi nici
nu
poate fi obligat
la reconstituirea, refacerea sau înlocuirea lui.
În categoria
cazurilor de extindere a forţei obligatorii
includem: prorogarea
(prelungirea)
efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul convenit de
părţi;
prelungirea efectelor actului cu executare
succesivă atunci
când, pe parcursul existenţei
lui, intervine un caz de forţă majoră care împiedică, un anumit
timp, executarea
obligaţiilor.
Principiul irevocabilităţii actului
juridic civil
Este regula
de drept consacrată de art. 969 alin. 2 C.civ., care dispune că ele
(convenţiile),
nu pot fi revocate decât prin consimţământul părţilor,
afară de cazurile
autorizate de
lege.
Constituie
excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil acele cazuri în care
actului juridic bilateral i se poate pune
capăt prin voinţa unei singure părţi,actului
juridic
multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor
părţi, dar nu
toate, iar
actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa
autorului lui.
1. Excepţii de la irevocabilitate în
categoria actelor unilaterale: retractarea renunţării la
moştenire; consimţământul
părinţilor sau, după caz al părintelui exprimat la
adopţia
copilului; legatul;
2. Excepţii de la irevocabilitate în
categoria actelor bilaterale şi multilaterale:
denunţarea contractului de închiriere a
suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă la cererea
chiriaşului,
cu condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile, sau
la cererea
proprietarului ;revocarea contractului de mandat;încetarea depozitului la
cererea
deponentului; denunţarea
contractului de asigurare
Principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil
Acest
principiu este consacrat de partea ultimă a alin. 1 din art. 969 –
Convenţiile
legal făcute
au putere de lege între părţile contractante, precum şi de art.
973:
Convenţiile produc efecte numai între
părţile contractante, nu şi faţă de al treilea.
Într-o
altă exprimare, principiul relativităţii înseamnă că
actul juridic civil bilateral
dă
naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile
lui, iar actul unilateral obligă doar
pe autorul
acestuia.
6. Veritabila excepţie de la principiul relativităţii, este stipulaţia pentru altul.Stipulaţia
pentru altul sau promisiunea în favoarea unei
terţe persoane, în dreptul civil este o
convenţie prin
care o parte, stipulantul, convine cu cealaltă parte promitentul pentru ca
acesta din
urmă (promitentul) să execute o prestaţie în favoarea unei a
treia persoane,
numit
terţ beneficiar.
15
Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea
este sancţiunea de drept civil, care constă în lipsirea actului
juridic
(negotium iuris)
de acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea
valabilă a
actului juridic civil.
Clasificare, cauze şi regim juridic.
Clasificarea
nulităţii actului juridic civil:1. în funcţie de natura
interesului (general
ori inividual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată
la încheierea actului juridic civil,
nulitatea e absolută şi relativă.2. În funcţie de
întinderea efectelor sale, nulitatea e
parţială
şi totală.3. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate
expresă (textuală) şi nulitate virtuală (implicită).4. După felul
condiţiei de validitate
nerespectată la încheierea actului juridic
civil, se deosebeşte între nulitate
de fond şi
nulitate de formă.5.
După modul de valorificare, nulităţile se
împart în nulitate
judiciară şi nulitate amiabilă.
Cauzele de nulitate .Sunt cauze ce conduc la
nulitatea actului juridic civil următoarele:
încălcarea
dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face (de a încheia) actul
juridic
civil; lipsa ori
nevalabilitatea consimţământului; nevalabilitatea obiectului actului
juridic
civil;nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil; nerespectarea
formei
actului juridic
civil, cerută ad validitatem; neresocotirea limitelor
autonomiei de voinţă
(ale
libertăţii actelor juridice); fraudarea legii.
Regimul juridic al nulităţii .Deosebirile de regim juridic
între nulitatea absolută şi
nulitatea
relativă se pot exprima, sintetic, în felul următor
a) dacă
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de
instanţa din
oficiu sau de
alte organe abilitate de lege, nulitatea relativă poate fi invocată,
în
principiu, numai
de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic;
b) dacă
nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă
este prescriptibilă;
c) dacă
nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin
confirmare,
nulitatea
relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.
Efectele nulităţii actului juridic
civil. Prin efectele nulităţii actului juridic civil
înţelegem consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii; respectiv urmările
datorate
desfiinţării totale sau parţiale a unui act juridic care a fost
încheiat cu
nesocotirea
dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Principiile efectelor nulităţii
şi excepţiile lor
a) Enunţare principiilor efectelor
nulităţii şi corelaţia dintre ele
Din ipotezele
menţionate mai sus rezultă că efectele nulităţii sunt
guvernate de trei
principii şi
anume:
1) principiul retroactivităţii (care constă în faptul
că efectele nulităţii se produc din
momentul
încheierii actului juridic, respectiv, nulitatea operează atât pentru
viitor cât şi
pentru trecut;
2) principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea
prestaţiilor efectuate în
baza actului
anulat; acest principiu este determinat prin expresia latină restitutio in
integrum;
3) principiul
potrivit căruia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea
actului
subsecvent; acest
principiu este desemnat, prin adagiul resoluto
iure dantis, resolvitur
ius accipientis (împrumutat de la rezolutiune)
16
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Prin
prescripţia extinctivă se înţelege stingerea dreptului la
acţiune în sens
material
neexercitat în termenul stabilit de lege.
Domeniul de aplicare al prescriptiei extinctive
Prin domeniul
prescripţiei extinctive se înţelege totalitatea drepturilor
subiective
civile ale
căror acţiuni care le apără cad sub incidenţa acestei
instituţii. Altfel spus,
pentru a stabili
domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive, vor trebui declarate
drepturile
subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa
prescripţiei şi a le separa
de drepturile
subiective ale căror acţiuni sunt imprescriptibile.
Prescripţia extinctivă şi
drepturile de creanţă. Drepturile la acţiune întemeiate pe
drepturile de
creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice
licite, fapte
juridice
ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive.
Regula
prescriptibilităţii rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958,
coroborat cu art.
21 din acelaşi act normativ, precum şi alte dispoziţii înscrise
fie în
decretul nr.
167/1958 (art. 7, art. 8, art. 11 îndeosebi), cât şi în alte acte
normative
izvoare de drept
civil.
De la principiul
potrivit căruia acţiunile personale sunt supuse prescripţiei
extinctive,
există următoarele excepţii:acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de
Economii şi Consemnaţiun; acţiunea având
ca obiect partea cuvenită din rezerva de
prime în asigurările facultative de persoane.
Prescripţie extinctivă şi
drepturile reale principale. În literatura de specialitate, se
apreciază
că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă
imprescriptibilitatea iar prescriptibilitatea
constituie excepţie.
Sunt considerate
prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
-acţiunea în revendicare a unui bun mobil
proprietate privată; acţiunea în
revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de
art. 498 C.civ. (avulsiunea) şi de art.
520 C.proc.civ; acţiunea confesorie.
Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul
drepturilor nepatrimoniale. Prin acest
principiu se
desemnează acea regulă de drept
potrivit căreia protecţia acestor drepturi,
pe calea acţiunii în justiţie, nu este
limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine
oricând.
De la
principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privitor
la drepturile
personale
nepatrimoniale, legiuitorul face unele excepţii: acţiunea în
anulabilitate;acţiunea
în nulitate relativă a căsătoriei pentrui vicii de
consimţământ;
acţiunea în tăgăduire;acţiunea în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Începutul cursului prescriptiei extinctive
Regula generală privind începutul
cursului prescripţiei extinctive.
Regula
generală privind începutul prescripţiei cunoaşte o dublă
reglementare
legislativă:
în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C. civ. Între
cele
două texte
nu există deosebiri de fond, de conţinut, ci numai de formulare, de
redactare.
Prin urmare
regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive, avand ca
obiect dreptul la
actiune, este aceasta: prescriptia
extinctiva incepe sa curga de la data
nasterii dreptului la actiune.
Reguli speciale privind începutul cursului
prescripţiei extinctive:Ipoteza
dreptului
subiectiv civil pur şi simplu (neafectat de modalităţi).Ipoteza
dreptului
subiectiv civil
afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv.Ipoteza
răspunderii
civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate.
Ipoteza
acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în
anulabilitate).
17
Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale
lucrului, lucrării sau construcţiei.
Suspendarea cursului prescriptiei extinctive
Prin
suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege acea
modificare a
cursului acesteia
ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie,
pe
timpul cât
durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în
imposibilitate de
a acţiona pe
titularul dreptului la acţiune.
Cauzele de suspendare a prescripţiei
extinctive.
Potrivit art.
13: „Cursul prescripţiei se suspendă“:a) cât timp cel împotriva
căruia ea
curge este
împiedicat de un caz de forţă
majoră să
facă acte de întrerupere;b) pe timpul
cât creditorul
sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt
puse pe picior de
război;c) până la rezomvarea
reclamaţiei administrative făcute de cel
îndreptăţit,
cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de
transport
sau de prestare a
serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de trei luni socotit de la
înregitrarea reclamaţiei”.
Potrivit art. 14
: „Între părinţi sau tutore
şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între
curator şi acei pe care îi reprezintă, precum
şi între orice altă persoană care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi
aprobate.Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de
capacitate de exerciţiu, cât timp
nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui
cu capacitate restrânsă, cât timp nu
are
cine să-i încuviinţeze actele.Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.
Efectele suspendării cursului
prescripţiei extinctive.
Efectele generale ale suspendării
cursului prescripţiei extinctive.
Principalul
efect al suspendării prescripţiei constă în oprirea curgerii
acesteia pe
toată durata
cauzei de suspendare, prin urmare, cauza de suspendare nu intră în
calculul
termenului de
prescripţie. Conform art. 15 alin. 1, după încetarea suspendării
prescripţia
îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare,
făcând
distincţia
între:
a)efectul anterior cauzei de suspendare;b) efectul pe durata cauzei de
suspendare;c)efectul
ulterior cauzei de suspendare.
Efectul special
al suspendării este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel:
„Prescripţia
nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni,
socotit
de la data
încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai
scurte de 6 luni
care nu se vor
împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare”.
Întreruperea cursului prescriptiei extinctive
Prin
întrerupere se înţelege acea
modificare a cursului prescripţiei extinctive
care se caracterizează prin înlăturarea
prescripţiei scurse înainte de apariţia unei
cauze întreruptive şi începerea unei alte
prescripţii.
Cauzele de întrerupere a cursului prescripţie
extinctive.
Potrivit art.
16 din Decretul nr. 167/1958 “Prescripţia se întrerupe:a)prin
recunoaşterea
dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căreia curge
prescripţia;b)
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,
chiar dacă
cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească,
ori la un organ de
arbitraj
necompetent;c) Printr-un act începător de executare.
Prescripţia
nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului,
dacă
cererea de
chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau
dacă s-a
perimat ori
dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.
18
Efectele întreruperii cursului prescripţiei
extinctive
Aceste
efecte sunt determinate de art. 17 din Decretul nr. 167/1958 care
stabileşte că:
“Întreruperea
şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea
care a
întrerupt-o.
După
întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.În cazul
când prescripţia a
fost
întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare
sau printr-un act
începător de
executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp
hotărârea de
admitere a
cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării,
până la îndeplinirea
ultimului act de
executare”.
Repunerea in termenul de prescriptie
Repunerea în
termenul de prescripţie este o instituţie juridică nouă,
neîntâlnită în
Codul civil,
fiind consacrată, cu caracter general, în art. 19 din Decretul nr.
167/1958,
astfel: “Instanţa judecătorească sau organul arbitral
poate, în cazul în care constată ca
fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul
de prescripţie a fost depăşit, să
dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea
acţiunii, ori să încuviinţeze
executarea silită.
Cererea de repunere în termen va putea fi
făcută numai în termen de o lună de
la încetarea cauzelor care justifică
depăşirea termenului de prescripţie”.
Efectul repunerii în termenul de prescripţie
În sistemul
Decretului nr. 167/1958, efectul repunerii în termen constă, în
esenţă, în
socotirea prescripţiei ca neîmplinită,
deşi
termenul de prescripţie a expirat, ceea ce
echivalează,
practic, cu anihilarea efectului extinctiv al prescriptiei.
CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI
FIZICE
Notiune si caractere juridice„Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este
acea parte componentă a capacităţii
civile care constă în aptitudinea generală de a
dobândi drepturi şi obligaţii civile”.
Capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
- legalitatea; generalitatea; inalienabilitatea;
intangibilitatea; egalitatea;
universalitatea.
Începutul capacitatii de folosinta a
persoanei fizice.Capacitatea
de folosinţă fiind
aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii şi aparţinând
fiecărui om
indiferent
dacă are sau nu voinţă conştientă sau suficient de
matură este strâns legată de
viaţa
omului. Rezultă că, încă din momentul naşterii unei
persoane fizice, aceasta
dobândeşte
capacitatea de folosinţă[, capacitate care durează atâta timp
cât durează viaţa
acesteia,
adică până la moarte.
În
legătură cu începutul capacităţii de folosinţă[,
regula este că aceasta se
dobândeşte
la naştere. Consacrarea legală a acestei reguli este stabilită
de dispoziţiile
art. 7 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954 astfel: “Capacitatea
de folosinţă începe la
naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea acesteia”.
De la
această regulă avem şi o excepţie consacrată de art. 7
alin. 2 din Decretul nr.
31/1954 şi
anume: “Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însâ,
numai dacâ el se naşte viu”.
Continutul capacitatii de folosinta. Conţinutul capacităţii
de folosinţă, după cum
se poate observa,
se obţine prin îmbinarea a două laturi:
- latura activă, care exprimă aptitudinea individului de a avea drepturi subiective civile;
19
- lalura
pasivă, care
exprimă aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.
Conţinutul
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl găsim
în toate cazurile, cu
excepţia capacităţ\i de
folosinţă anticipată, caz în care este avută în vedere doar
aptitudinea de a
dobândi drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.
Încetarea capacitatii de folosinta a persoanei
fizice. Capacitatea
de folosinţă[ a
persoanei fizice
încetează odată cu încetarea însăşi a existenţei
(fiinţei) acestei persoane.
Potrivit
dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de
folosinţă
începe la naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea acesteia”. Din această
dispoziţie
legală rezultă că, data (momentul) morţii omului
marchează sfârşitul
capacităţii
sale de folosinţă, sau altfel spus, a calităţii de subiect
de drept civil. Conform
realităţilor,
legea civilă reglementează modul de stabilire a datei morţii
pentru două
ipoteze posibile:
- ipoteza
morţii constată fizic, direct (prin examinarea cadavrului), atât în
cazul
decesului ce are
o cauză naturală, cât şi în cazul decesului ce are o cauză
violentă;
- ipoteza
dispărutului, caz în care examinarea cadavrului nu este posibilă,
deşi decesul
persoanei este
cert, ori aproape cert; această ipoteză este aplicată persoanei
dispărute, iar
legiuitorul a
creat instituţia declarării judecătoreşti a morţii.
Pentru ambele
ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice coincide
cu data
morţii.
CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI FIZICE
Notiune si caractere juridice. În dreptul nostru civil, definţia legală a
capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice este dată în art. 5 alin. 3 din Decretul
nr. 31/1954
“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice”.
În
doctrină, plecându-se. de la definiţia legală dată
capacităţii de exerciţiu,
explicându-se
înţelesul expresiei “săvârşind
acte juridice”, capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice este definită ca fiind capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi
asuma obligaţii, sâvârşind personal şi singur acte juridice.
Premisele capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice. Din definiţia dată capacităţii
de exerciţiu
a persoanei fizice rezultă că elementele constitutive, esenţiale
ale acesteia
sunt două:1.
exercitarea drepturilor civile şi asumarea de obligaţii civile;2.
realizarea
acestor
operaţiuni juridice se face prin încheierea de acte juridice civile.
Fiecare din
aceste două elemente constitutive ale capacităţii de
exerciţiu a omului
presupune
existenta unor premise, necesare şi obligatorii.
Este
adevărat că, pentru a se putea discuta de exercitarea drepturilor
civile şi
asumarea de
obligaţii civile este necesar, în primul rând, să existe aptitudinea omului de
a avea asemenea drepturi şi obligaţii; or, această aptitudine nu este altceva decât
capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice.
Existenţa capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice - ca primă premisă a capacităţii
de exerciţiu
- este asigurată pentru toate persoanele fizice; este concluzia pe care o
impune unul din
caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă şi
anume universalitatea
sa:
aparţine tuturor oamenilor.
Al doilea element
presupune existenţa
discernământului, adică a puterii
individului de
a-şi reprezenta corect consecinţele juridice civile ale
manifestărilor sale
de
voinţă; după cum este ştiut, actul juridic este o
manifestare de voinţă săvârşită cu
20
intenţia de a produce efecte juridice adică
de a crea, modifica ori stinge un raport
juridic.
De esenţa
actului juridic este existenţa capacităţii, a puterii omului de
a-şi
reprezenta
consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă;
existenţa
discernământului
de o anumită stare a minţii omului lipsa discernămîntului, în general a
celui juridic, în
special, se poate datora vârstei omului,
fie unei maladii psihice.
Felurile capacităţii de exerciţiu ale
persoanei fizice.În funcţie de existenţa şi
calitatea
discernământului omului, există trei feluri (categorii) ale
capacităţii de
exerciţiu a
persoanei fizice:
- lipsa capacităţii de exerciţiu: sunt lipsiţi de
capacitatea de exerciţiu:
1) minorii sub 14
ani; 2) interzisul judecătoresc;
- capacitatea de exerciţiu restrânsă: din această categorie fac
parte minorii între 14 şi
18 ani;
- capacitatea de exerciţiu deplină: au deplină capacitate de
exerciţiu cei care au împlinit
vârsta de 18 ani
şi femeia care s-a căsătorit înainte de 18 ani
Caractere juridice. Enumerare şi
conţinut. În
determinarea caracterelor juridice
ale
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să
ţinem seama de două idei de
bază în
această privinţă. În primul rând, este de observat că, din
calitatea capacităţii de
exerciţiu a
persoanei fizice de a fi o parte a capacităţii civile decurge
consecinţa
conform
căreia toate caracterele juridice generale ale capacităţii
civile (legalitatea,
generalitatea,
inalienabilitatea şi intangibilitatea), sunt şi caractere juridice
ale
capacităţii
de exerciţiu.
Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei
fizice. Lipsa
unei maturităţi psihice
suficiente este
cauza determinantă a lipsirii unor categorii de persoane fizice de
capacitatea de
exerciţiu.
În conformitate
cu prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nu au
capacitate de exerciţiu:a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;b) persoana pusă
sub interdicţie.
Prin urmare,
există, în dreptul nostru civil, două categorii de persoane fizice
lipsite
de capacitatea de
exerciţiu: minorul sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie
judecătorească.
După cum se
poate observa, această enumerare este limitativă şi, potrivit dreptului
civil român, nu
există alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.
“Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor
legali”. Caracteristic pentru persoanele lipsite de capacitatea
de exerciţiu este faptul că
ele nu pot
participa personal la încheierea actelor juridice, ci numai prin reprezentare.
Pentru minorii
până la 14 ani, reprezentarea legală este asigurată, după
caz, de părinţi
sau tutore,
şi prin tutore pentru persoana pusă sub interdicţie.
Pentru persoana
pusă sub interdicţie judecătorească, dispoziţiile art.
147 din Codul
familiei dispun: “regulile
privitoare la tutela minorului, care nu a împlinit vârsta de 14
ani, se aplică
şi în cazul tutelei celui pus sub
interdicţie, în
măsura în care legea nu
dispune altfel”,
deci, aşa cum am mai arătat, persoana pusă sub interdicţie
este
reprezentată
de tutore.
Încetarea lipsei capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice. Pentru minorul
sub
14 ani, starea de lipsă a capacităţii de
exerciţiu încetează în următoarele cazuri: 1)
împlinirea
vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitatea de exerciţiu
restrânsă 2)
moartea
(fizică constatată ori judecătoreşte declarată)
21
Pentru interzisul judecătoresc, starea de lipsă a
capacităţii de exerciţiu încetează prin: 1)
ridicarea
interdicţiei judecătoreşti; 2) moartea (fizică
constatată ori judecătoreşte
declarată).
Capacitatea de exercitiu restransa
Textul
principal care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă
este art. 9 din
Decretul nr.
31/1954, care prevede: “Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani are
capacitatea de exerciţiu restrânsă“.
Actele
juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă “se
încheie de
către acesta, cu încuviinţarea
prealabilă a părintelui sau tutorelui”.
Plecînd de la
dispoziţiile legale care o reglementează, capacitatea de
exerciţiu
restrânsă a
persoanei fizice poate fi definită ca fiind aptitudinea minorului de 14 –
18
ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile
prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice
civile.
Capacitatea
de exerciţiu restrânsă nu se poate dobândi decât într-un singur mod:
prin împlinirea de către minor a vârstei de
14 ani. Acesta
este sensul art. 91 din
Decretul nr.
31/1954: “Minorul, care a împlinit vârsta
de 14 ani, are capacitatea de
exerciţiu restrânsă“.
Capacitatea
de exerciţiu restrânsă este o capacitate de tranziţie, iar
conţinutul
capacităţii
de exerciţiu restrânsă decurge din caracteristica acesteia de a constitui
tranziţia între prima fază - lipsa capacităţii de exerciţiu şi a treia – deplina capacitate de
exerciţiu;
deci, această capacitate, poate fi socotită ca anticamera deplinei
capacităţi de
exerciţiu a
persoanei fizice.
Din punctul de
vedere al legăturii lor cu capacitatea minorului ce are vârsta între 14
şi 18 ani,
actele juridice civile pot fi împărţite în următoarele patru
categorii:
a) Minorul de 14 - 18 ani poate încheia valabil, personal şi singur unele acte marunte,
acte de conservare.
b) Minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate
încheia valabil, numai cu
încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal, acte
de administrare, atât cele privitoare la
un bun (ut singuli), cât şi cele care privesc patrimoniul minorului
precum: contractul
privind repararea
unui bun, închirierea unui bun”.
c) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate
încheia personal acte juridice
civile, dar sub condiţia dublei
încuviinţări. Intră în această categorie actele de
dispoziţie,
precum actele având ca obiect înstrăinarea unui bun, grevarea cu o
sarcină
reală (gaj,
ipoteca) renunţarea la un drept.
d) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu
poate încheia sub nici o formă, nici
chiar cu
dubla încuviinţare prealabilă, acte
de donaţie şi nici să garanteze obligaţia
altuia.
“Este oprit să se încheie acte juridice între
tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţi
sau surorile tutorelui, de o parte şi minorul de
alta” (art.
128 C. fam.).
Încetarea capacităţii de exerciţiu
restrânsă.Capacitatea
de exerciţiu restrânsă
încetează în
următoarele cazuri: când se dobândeşte capacitate de exerciţiu
deplină (la
împlinirea
vîrstei de 18 ani); dacă femeia se căsătoreşte înainte de
împlinirea vârstei de
18 ani (de la 16
ani, iar, în anumite condiţii chiar de la 15 ani), când, de asemenea,
aceasta
dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;când minorul cu capacitate
de
exerciţiu
restrânsă este pus sub interdicţie judecătorească (va fi în
situaţia de lipsit de
capacitatea de
exerciţiu); prin moarte (când încetează şi capacitatea de
folosinţă).
22
Capacitatea de exercitiu deplina
Formând
regula în materie, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei
fizice poate fi
definită ca
aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
drepturile civile şi de a-şi asuma
şi executa obligaţiile civile prin încheierea
-personal şi singur - a tuturor actelor
juridice civile. Deplina capacitate de
exerciţiu, aşa cum rezultă din definiţie, prezintă
trei
trăsături caracteristice:a) persoana fizică încheie personal actele juridice civile,b)
persoana
fizică încheie singură actele juridice civile,
fără vreo încuviinţare prealabilă; c)
persoana
fizică poate încheia toate actele juridice civile.
Potrivit art. 8
din Decretul nr. 31/1954 “Capacitatea
deplină de exerciţiu începe de
la data când persoana devine majoră. Persoana
devine majoră la împlinirea vârstei de
18 ani. Minorul care se căsătoreşte
dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de
exerciţiu”.
Conţinutul
capacităţii de exerciţiu deplină a persoanei fizice se
exprimă sintetic, în
chiar definitia
acestei capacităţi: aptitudinea omului de a-şi exercita (şi
dobândi,
implicit)
drepturile civile şi de a-şi asuma (şi executa, implicit)
obligaţiile civile prin
încheierea,
personal şi singur a oricărui act juridic civil, care nu-i este oprit
de lege.
În sistemul
nostru legislativ, în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină a
persoanei
fizice
încetează în următoarele cazuri:a) odată cu încetarea
capacităţii de folosinţă (prin
moarte);b) prin
punerea sub interdicţie judecătorească;c) prin anularea
căsătoriei, mai
înainte ca femeia
să fi împlinit 18 ani;d) în cazul căsătoriei putative, dacă
femeia a fost
de
bună-credinţă la încheierea acesteia şi dacă
hotărârea de anulare rămâne definitivă şi
irevocabilă
mai înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 18 ani.
NOŢIUNEA, CLASIFICAREA PERSOANEI JURIDICE,
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ŞI FUNDAMENTUL
JURIDIC
Calitatea
de subiect de drept civil poate aparţine nu numai individului. ci, în
anumite
condiţii stabilite de lege, şi unor grupări de oameni. Conceptul
de persoană
juridică a
fost creat pentru a desemna această ipostază a subiectului de drept.
Legiuitorul
nu
formulează o definiţie legală a persoanei juridice.
Legislaţia civilă precizează doar
condiţiile
în prezenţa cărora o grupare de oameni dobândeşte personalitate
juridică. şi
implicit devine
subiect de drept distinct de persoanele fizice care o alcătuiesc, precum
şi
de alte asemenea
grupări.
Luând în
considerare toate reglementările legale în vigoare, persoana juridică
poate fi definită ca acel subiect de drept creat
de alte persoane care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de
drepturi subiective şi obligaţii civile.
Prin această
definiţie considerăm că se redă ceea ce este esenţial
privind noţiunea de
persoană
juridică, fără a o încărca cu elemente inutile, care de
altfel se subînţeleg.
Criterii de clasificare. Utilitatea grupării
persoanelor juridice după diferite criterii
ştiinţifice,
constă în posibilitatea acestor subiecte de drept de a participa la
multitudinea
de raporturi
juridice.
Se pot stabili o
mulţime de criterii după care se disting aceste subiecte de drept
între ele,
după care se pot împărţi în grupe şi subgrupe.
Din multitudinea
de criterii posibile, enunţate în literatura de specialitate, reţinem
următoarele:
a) După domeniul dreptului de care aparţin, distingem între persoane
juridice de
drept public
şi persoane juridice de drept privat.
23
Sunt persoane juridice de drept public: Statul român;
Organele puterii legislative;
Organele puterii
executive; Organele autorităţii judecătoreşti;
Instituţiile de stat; Agenţii
economici de
stat.
Sunt persoane
juridice de drept privat: Partidele politice; Sindicatele; Cultele
religioase;
Organizaţiile cooperatiste; Asociaţiile şi fundaţiile;
Societăţile comerciale.
b) După forma dreptului de proprietate ca temei al
patrimoniului, distingem
următoarele
categorii de persoane juridice:- persoane juridice care au la bază
proprietatea
publică, cum sunt: statul sau unităţile
administrativ-teritoriale; - persoane
juridice care au
la bază proprietatea mixtă, cum sunt: diferitele societăţii
şi fundaţii cu
astfel de
patrimoniu, dar şi statul şi unităţile
administrativ-teritoriale pot deţine şi
proprietate
publică şi proprietate privată.- persoane juridice care au la
bază exclusiv
proprietatea
privată. Intră în această categorie; Societăţile
comerciale constituite în baza
Legii nr.31/1990,
diferite organizaţii cooperatiste, cele mai multe asociaţii şi
fundaţii
fără
scop patrimonial, partidele politice, cultele religioase.
c) În funcţie de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi
împărţite în:-
persoane juridice
cu scop patrimonial (economic, lucrativ) cum sunt regiile autonome,
societăţile
comerciale, organizaţiile cooperatiste, care în general urmăresc
realizarea
unor acte de
comerţ;- persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum sunt
instituţiile de
stat, partidele
politice, sindicatele, cultele religioase, diferitele asociaţii,
fundaţiile.
d) După naţionalitatea lor persoanele juridice se împart în:- persoane juridice
române, fiind
constituite după cerinţele legii române; - persoane juridice
străine, fiind
constituite în
condiţiile legii locului unde au fost înfiinţate, dar care în
condiţiile legii
romîne pot
desfăşura activităţi pe teritoriul României.
e) După modul lor de înfiinţare distingem între: - persoane
juridice constituie
prin act de
dispoziţie (lege, act administrativ) al organului competent, cum sunt
organele
puterii de stat,
regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral de
stat;-
persoane juridice
care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt
societăţile
comerciale cu capital
privat, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile.
Elementele c onstitutive ale persoanei juridice
Textul legal
cu valoare de principiu, care stabileşte elementele constitutive ale
persoanei
juridice, în dreptul civil, este art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954
potrivit cu
care este
persoană juridică, în condiţile legii, ”orice organizaţie care are o organizare
de sine stătătoare şi un patrimoniu
propiu afectat realizării unui anume scop obştesc.”
Altfel spus,
legea noastră civilă condiţionează existenţa
calităţii de persoană juridică de
întrunirea
cumulativă a trei elemente sau cerinţe, şi anume (folosind
terminologia
textului
menţionat): 1) o organizare de sine stătătoare; 2) un patrimoniu
propiu; 3) un
anume scop
propriu.
Caracteristicile, conţinutul şi
importanţa juridică a elcmcntelor constitutive
Caracteristicile elementelor
constitutive.
Din textul
art. 26 lit. e) rezultă că trăsăturile caracteristice ori
caracterele acestor
elemente
constitutive sunt urm[toarele:caracter general, caracter legal, caracter
cumulativ; caracter exclusiv;
Conţinutul elementelor constitutive ale
persoanei juridice.
a) Organizarea propie. Făcând aplicaţia definiţiei acestui
element constitutiv în
general, vom
spune că prin ”organizare proprie” ori “organizare de sine stătătoare”
înţelegem
acel element constitutiv al calitătii de persoană juridică care
constă în
structura
colectivului ei, potrivt unor norme stabilite de lege, în aşa fel încât
aceasta să-
şi
desfăşoare activitatea ca un tot unitar, în vederea realizării scopului
său.
24
Imponanţa primului element constitutiv al persoanei juridice a
fost relevată,
sintetic, în
literatura de specialitate în felul următor: ”Datorită
organizării de sine
stătătoare.
persoana juridică are posibilitatea să participe la raporturile
juridice ca un tot
unitar, iar nu ca
ceva amorf”
b. Patrimoniu propriu. Ţinând seama de definiţiile date
patrimoniului în literatura
de specialitate,
vom spune că prin “patrimoniu propriu”
înţelegem
acel element
constitutiv al
calităţii de persoană juridică care constă în
totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor
patrimoniale, distincte de ale altor subiecte de drept, care permit persoanei
juridice să
participe la raporturile juridice şi în consecinţă, să
aibă o răspundere
patrimonială
proprie.
Ca şi la
persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice, este format
din
două laturi:
cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de
creanţă) şi cea
pasivă,
cuprinzînd obligaţiile patrimoniale (contractuale ori extracontractuale).
Patrimoniul
propiu şi distinct are importanţă deosebită în toată
perioada
constituirii,
existenţei şi activităţii persoanei juridice precum şi
în faza de lichidare. El
este suportul
material al calităţii de subiect de drept distinct,
permiţănd intervenirea în
situaţiile
date a răspunderii patrimoniale proprii a subiectului de drept. Persoana
juridică
răspunde, cu
unele excepţii, numai cu patrimoniul său pentru obligaţiile
asumate de ea.
În lipsa unui
patrimoniu distinct de al membrilor săi, persoana juridică ce se cere
a fi
înregistrată nu va putea realiza acţiunile propuse.
c. Scopul propiu. Scopul propriu este acel element constitutiv al
persoanei juridice
care
concretizează pentru fiecare entitate felul sau obiectul său de
activitate. Pentru a fi
valabil, scopul
persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:să fie în
concordanţă
cu prevederile legale; să fie determinat;să fie în
concordanţă[ cu interesul
public, general.
Scopul propriu,
ca element constitutiv al persoanei juridice, prezintă
importanţă
sub mai multe
aspecte.
În primul rând,
scopul propriu este acel element constitutiv care explică şi
justifică
raţiunea
înfiinţării persoanei juridice. Apoi, după cum s-a subliniat în
literatura de
specialitate,
scopul propriu este elementul care justifică prezenţa celorlalte
două
elemente
constitutive, întrucât organizarea proprie cât şi patrimoniul propriu sunt
strâns
legate de
îndeplinirea scopului persoanei juridice.
În al treilea
rînd, scopul este elementul care determină întinderea
capacităţii civile
a persoanei
juridice: în consecinţă, în raport cu concordonanţa
faţă de acest element se
apreciază în
concret valabilitatea actelor juridice încheiate de persoana juridică. În
înţelegerea
exactă a acestui aspect trebuie să se ţină seama atît de
obiectul de activitate
(scopul)
iniţial stabilit, cât şi de modificările conţinutului ori
întinderii lui; această
subliniere
prezintă importanţă mai ales în prezent, când, odată cu
trecerea la economia
de
piaţă, orice persoană juridică trebuie să se adapteze
la cerinţele pieţei libere.
ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE
Noţiunea şi rolul statului în
înfiinţarea persoanelor juridice şi reglementare.
Expresia „Înfinţarea persoanelor juridice” este susceptibilă de
două înţelesuri: într-un
prim sens, se
desemnează actul sau actele juridice prin care legea recunoaşte
efectul
creator de
persoană juridică; în al doilea sens, se desemnează ansamblul
operatiunilor
juridice de
îndeplinirea cărora legea condiţionează crearea persoanei
juridice.
Ţinând seama
de cele arătate şi de legislaţia în vigoare, putem reţine
că prin
înfiinţarea persoanei juridice înţelegem
crearea unui subiect colectiv de drept civil,în
condiţile stipulate de lege.
25
Reglementarea înfiinţării persoanelor
juridice se exprimă, de legea
dată în două
categorii de
dispoziţii: a) dispoziţii generale şi b) dispoziţii
speciale.
Normele generale
privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse, mai întâi,
cum e firesc, în
Constituţie şi apoi în decretul nr. 31/1954 care este, după cum
se ştie,
legea
generală sau dreptul comun în materie de persoane juridice.
Legea
fundamentală a ţării reglementează, primar,
înfiinţarea, organelor statului
din cele trei
categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi
judecătoreşti.
Decretul nr.
31/1954 conţine norme generale privind înfiinţarea persoanelor
juridice în art.
28. Potrivit acestei norme cu caracter de normă generală în materie,
persoana
juridică se înfiinţează:înfiinţarea prin actul de
dispoziţie al organului de stat
competent;înfiinţarea
prin actul de înfiinţare recunoscut; înfiinţarea prin actul de
înfiinţare
autorizat; înfiinţarea prin alt mod prevăzut de lege.
Normele speciale
privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt consacrate de legile
speciale
aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice, dintre care sunt de
menţionat
aici următoarele:
Continutul modurilor de infiintare
1.Înfiinţarea persoanelor juridice prin
“actul de dispoziţie al organului de stat
competent”
În
concepţia Decretului nr.31/1954 – modul de înfiiţare prin actul de
dispoziţie al
organului de stat
competent a fost rezervat înfiinţării persoanelor juridice de stat.
În concluzie,
putem spune că, “prin act de
dispoziţie al organului de stat
competent “, care are ca efect înfiinţarea persoanei
juridice, înţelegem, după caz: lege
adoptată de
Parlamentul României, hotărâre sau Ordonanţă a Guvernului,
hotărâre a
Consiliului
judeţean sau local.
2Înfiinţarea persoanelor juridice prin
“actul de înfiinţare recunoscut”.
Acest mod
de înfiinţare a persoanei juridice, prevăzut de art. 28 lit. b din
Decretul nr.
31/1954 a fost
rezervat pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor
anexe. Este
concluzia ce
rezultă din art. 30 din Decret, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste”
precum
şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea,
sunt persoane juridice
prin
recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în
condiţiile prevăzute de lege”.
În
legislaţia adoptată după 1989, acest mod de înfiinţare este
consacrat în Decretul-lege
nr. 66/1990
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşngăreşti şi Legea nr.
109/1996 privind
organizarea cooperaţiei de consum şi de credit.
Înfiinţarea
unei persoane juridice cooperatiste, presupune adoptarea următoarelor
acte: aclul de constituire, adoplat de adunarea generală,
conferinţă ori congres, după
caz; statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se
numeşte generic “actul
de
înfiinţare”; actul
recunoaşterii în
vederea înfiinţării prin care se verifică în principiu
legalitatea (iar
nu oportunitatea) actului de înfiinţare.
Dacă acestea
sunt cumponentele modului de înfiinţare “prin actul de înfiinţare
recunoscut”, este de reţinut că, înfiinţarea
completă a persoanei juridice mai presupune
o operaţiune
juridică, şi anume înregistrarea
la organul de
stat prevăzut de lege (de
regulă, la
organul fiscal) şi înmatricularea la Registrul comerţului
(conform legii
26/1990 privind
registrul comerţului şi O.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor
formalităţi
administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării
comercianţilor).
3.Înfiinţarea persoanelor juridice prin
“actul de înfiinţare autorizat”
Persoanele
juridice cărora li se aplică acest mod de înfiinţare sunt
prevăzute,
generic, în
art.31 din Decretul nr.31/1954, în următoarea formulare: ”Organizaţiile
obşteşti, ca sindicatele, uniunile de
scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop
26
nepatrimonial, precum şi instituţiile
şi întreprinderile anexe create de acestea sunt
persoane juridice, dacă au autorizarea
prealabilă a înfiinţării lor, dată de către
organele şi condiţiile prevăzute de
lege”, partea ultimă a textului “în condiţiile
prevăzute de lege”. Începând cu anul 1990, acest
mod de înfiinţare a persoanelor
juridice a
suferit numeroase modificări, în sensul reglementării, printre mai
multe acte
normative, a
categoriilor de persoane juridice conţinute în art. 31 din Decretul nr. 31
/1954.
Înfiinţarea
persoanei juridice “prin actul de
înfiinţare autorizat” cuprinde
următoarele
acte juridice: actul de constituire care, de regulă, este “contract de
societate” ori “contract de
asociere”,
încheiat în forma autentică notarială (cum prevăd
Legile nr.
31/1990 şi nr. 36/1991); statutul
societăţii,
asociaţiei etc. (de regulă, tot în
formă
autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc “actul de înfiinţare” (denumit
“act constituliv”, în cazul
societăţilor comerciale); autorizarea, care este actul ce
provine fie de la
justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz.
De reţinut
că aceste trei acte trebuie întrunite cumulativ. Pentru completa înfiinţare
a persoanei
juridice, supuse acestui mod de înfiinţare, se mai cere uneori, de
către lege,
să se
îndeplinească încă o operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere,
după caz
(această formalitate condiţionează, de regulă, dobândirea
capacităţii de
folosinţă
deplină de către persoana juridică). .
4. Înfiinţarea persoanelor juridice
“printr-un alt mod reglementat de lege”Art. 28 lit.
d din Decretul
nr. 31/1954 prevede că persoana juridică poate lua fiinţă
“printr-un alt
mod reglementat
de lege”. Acestui text i s-au dat interpretări diferite, în doctrină,
avându-se în
vedere şi reglementările apărute ulterior Decretului nr.
31/1954; în raport
cu legislaţia
în vigoare la un moment dat, s-a apreciat sfera de aplicare a acestei
dispoziţii.
De lege lata, sunt supuse, între altele, înfiinţării
„printr-un alt mod reglementat de lege”
următoarele
categorii de persoane juridice: statul
român; acesta
este declarat, direct de
către lege
ca având calitate de persoană juridică (art. 25 în Decretul nr.
31/1954);
desigur,
înfiinţarea unui stat este supusă nu unor norme de drept civil, ci
normelor de
drept
constituţional; misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit
“articolului
unic” al Legii nr. 37/1991: „înfîinţarea,
desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor
diplomatice
şi oficiilor consulare se fac prin decret al Preşedintelui României,
la
propunerea
Guvernului”; astfel încât acest mod poate fi numit: înfiinţarea “prin actul
şefului statului român la propunerea guvernului
ţării”, se poate observa că, în acest
mod de
înfiinţare, există două acte juridice succesive: 1) propunerea Guvernului; 2)
decretul prezidenţial;
CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI
JURIDICE
Notiunea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Fiind subiect de drept,
persoana
juridică are capacitate de folosinţă în temeiul legii. Prin
prisma acestui element
component al capacităţii
civile, este indiscutabil că cel mai important aspect constă în
apartenenţa
juridică a oricărei persoane juridice la această mare categorie
de subiecte de
drept. Calitatea
de persoană juridică şi capacitatea de folosinţă sunt
inseparabile.
In literatura de
specialitate capacitatea de folosinţă a persoanei juridice a fost
definită ca
“fiind acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de
drept civil care
constă în
aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile”.Capacitatea de
folosinţă a
persoanei
juridice se caracterizează prin: legalitate,
inalienabilitate, intangibilitate,
generalitate şi specialitate.
27
Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei
juridice
Dispoziţii
generale privind începutul capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice.
După ce în
art. 32 se dispune că “Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării sau
înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile
reglementează această înregistrare sau
înscriere” în alin. 1 şi 2 ale art. 33 este stabilită
data dobândirii capacităţii de folosinţă,
pe baza
distincţiei între: 1) persoanele juridice supuse înregistrării
şi 2) celelalte
persoane
juridice, nesupuse înregistrării. De menţionat că, pentru
fiecare din aceste două
categorii
există regula dobândirii capacităţii de folosinţă de
la o anumită dată.
Într-adevăr
art. 33 în alin. 1 şi 2 dispune “Persoanele
juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepruri şi obligaţii, după
caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data
actului de dispoziţie care le înfiinţează, de
la data recunoaşterii ori a autorizării
înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei
alte cerinţe prevăzute de lege”
Instituind
prin alin. 1 şi 2 cele două reguli privind dobândirea
capacitătii de
folosinţă
- de la data înregistrării, respectiv de la o altă dată - art.
33 din Decretul nr.
31/1954
adaugă, în alineatul final: “Cu
toate acestea, chiar înainte de data înregistrării
sau de data actului de recunoaştere ori de data
îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi
prevăzute, persoana juridică are capacitate
chiar de la data actului de înfiinţare cât
priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricaror
măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai
întrucât sunt cerute pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod
valabil.
Din aceste dispoziţii de principiu ale Decretului
nr. 31/1954, rezultă că, în
concepţia legiuitorului, există un început al
capacităţii de folosinţă depline (alin. 1 şi 2)
şi un început al capacităţii de,
folosintă anticipată.(alin. 3).
Incetarea capacitatii de folosinta a
persoanei juridice.Capacitatea de
folosinţă
anticipată a
persoanei juridice încetează o dată cu dobândirea
capacităţii de folosinţă
deplină de
către subiectul de drept respectiv, moment care coincide cu dobândirea
personalităţii
juridice.
Încetarea
capacităţii de folosinţă deplină, în lipsa unui text
legal care să prevadă
expres momentul
sfârşitului acestei capacităţi, se produce pe data
încetării fiinţei
persoanei
juridice. Este ceea ce rezultă din cuprinsul art. 40 al Decretului nr.
31/1954,
potrivit
căruia “Persoana juridică
încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare
sau dizolvare”. După cum s-a remarcat
în literatura de specialitate, termenul fiinţă
desemnează
în context, capacitatea de folosinţă.
CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI
JURIDICE
Notiunea capacitatii de exercitiu a persoanei juridice.Semnificaţia
juridică a
acestei
componente a capacităţii civile este, în cazul persoanei juridice,
aceeaşi ca în
cazul persoanei
fizice. Întrucât dreptul nu poate fi decât o ordine raţională
introdusă în
societate prin
sistematizarea activităţilor care se pot manifesta în ea, tot
raţiunea trebuie
să ne
călăuzească când dorim să observăm cum o persoană
juridică, căreia îi este
recunoscută
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, şi se
deosebeşte ca entitate
juridică
distinctă de persoanele fizice ce o alcătuiesc, se manifestă în
raporturi juridice
civile (sau de
altă natură) în vederea realizării scopului pe care şi l-a
propus, determinat
prin lege actul
de înfiinţare sau statut.
28
Considerând persoana juridică ca subiect de drept
distinct, legea presupune o
asemenea
organizare a ei, încât şi acest subiect de drept să-şi exprime
voinţa juridică
proprie, atunci
când intră în raporturi juridice cu alte subiecte de drept, prin
încheierea
de acte juridice,
şi astfel legea conferă şi subiectului colectiv de drept
capacitate de
exerciţiu.
Aşa cum
persoana fizică, pentru a încheia acte juridice valabile, trebuie să
aibă o voinţă
conştientă,
pentru a-şi da seama de consecinţele acestor acte, tot astfel şi
persoana
juridică,
pentru a participa la circuitul civil, trebuie să manifeste o
voinţă conştientă care
se
realizează prin intermediul organelor de conducere. Între-adevăr,
legiuitorul s-a oprit
la soluţia
considerării voinţei organului de conducere a persoanei juridice, ca
fiind
voinţa
subiectului colectiv de drept.
Recunoaşterea
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este (ca şi
în cazul
persoanei fizice)
opera legiuitorului şi se pune în valoare prin participarea la circuitul
civil. În acest
sens Decretul nr. 31/1954 prin art, 5 alin. 3, defineşte capacitatea de
exerciţiu ca
fiind ”capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma
obligaţii,
săvârşind acte juridice”.
Ţinând seama
de dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi
prevederile art. 35
alin. 1 şi 2
din acelaşi act normativ (“persoana
juridică îşi exercită drepturile şi
obligaţiile prin organele sale.
Actele
juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce
le-au
fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi”.), ca şi de faptul
că, după cum am
arătat,
capacitatea de exerciţiu este un element din strucrura
capacităţii civile, putem
defini
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacităţii sale
civile care constă în aptitudinea de a dobândi
şi exercita drepturile civile şi de a-şi
asuna şi îndeplini obligaţiile civile, în
limitele puterilor ce i-au fost conferite, prin
încheierea de acte juridice, de către organele sale
de conducere.
ÎNCEPUTUL, CONŢINUTUL ŞI ÎNCETAREA
CAPACITĂŢII DE
EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE
Începutul capacităţii de excrciţiu a
persoanei juridice.Dacă începutul capacităţii
de
folosinţă a persoanei juridice este reglementat expres, pentru
începutul capacităţii de
exerciţiu nu
există dispoziţii legale care să rezolve problema momentului
iniţial al
acesteia.
Titulara
capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana
juridică, ca subiect de drept
civil
distinct;numai punerea în valoare a acestei capacităţi se face prin
organele de
conducere ale
persoanei juridice; prin urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice-care
înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturile sale
civile şi de
a-şi asuma
şi exercita obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice
civile-nu trebuie
confundată
cu organele de conducere ale persoanei juridice, care constau într-un
colectiv de
persoane fizice ori o singură persoană fizică, investit(ă)
cu atribuţii de organ
de conducere;
dacă recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a
persoanei juridice este opera
legii (fiind un
aspect al legalităţii capacităţii sale civile) desemnarea
organelor de
conducere este
efectul unur acte juridice individuale
În
concluzie,.capacitatea de exerciţiu, care aparţine persoanei juridice
se dobândeşte
de la data
înfiinţării ei, iar exerciţiul acestei capacităţi,
poate fi marcat de mai multe
momente,
succesive, care sunt datele desemnării efective a organelor de conducere.
29
Conţinutul capacităţii de
exerciţiu şi limitele sale.
Conţinutul
sau întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se
exprimă
prin ansamblul de
atribuţii şi competenţa de a încheia acte juridice, ce
rezultă din chiar
definiţia
acestei capacităţi; aptitudinea de a dobândi şi exercita
drepturile şi de-şi asuma
şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheiera actelor juridice de către organele
de
conducere.
Ca şi conţinutul
capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul
capacităţii de exerciţiu a
persoanei
juridice este format din latura activă - constând în aptitudinea de a
dobândi şi
exercita drepturi
civile prin încheierea de acte juridice, -şi latura pasivă, constând
în
aptitudinea de
a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte
juridice
civile, de
către organele sale de conducere.
Încetarea capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice.
Chiar în
lipsa unui text legal expres în acest sens, literatura de specialitate admite,
constant, că
data încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice este chiar data
încetării
capacităţii sale de folosinţă care, la rândul ei,
încetează o dată cu încetarea
fiinţei
persoanei juridice.
REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE
Notiune, forme si efecte. Având în vedere
precizările literaturii de specialitate şi pe
baza
dispoziţiilor ce formează sediul materiei vom defini reorganizarea ca
fiind
“operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin
două persoane juridice şi care produce
efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor”.
Reorganizarea
persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile economicosociale,
în continuă mişcare. Astfel încât, dinamica vieţii, pe plan
juridic şi în ceea ce
numim
reorganizarea persoanelor juridice a fost un important instrument juridic de
implementare a
reformei, pe plan instituţional.
Întrucât în
legislaţie lipseşte un text, de principiu, care să reglementeze
competenţa
care dispune reorganizarea, în doctrina se admite existenţa unor reguli
comune
instituţiilor înfiinţării, reorganizării şi
încetării persoanelor juridice.
Regula
comună aplicabilă, este în sensul că organul competent a decide
înfiinţarea
persoanei
juridice este competent să hotărască şi reorganizarea ei.
Această regulă
comună nu
este decât un caz de aplicaţie a unui principiu în general, întâlnit în
domeniul
dreptului care
este principiul simetriei juridice.
În cadrul
teoriei reorganizării persoanelor juridice, formulată pe baza
Decretului nr.
31/1994 s-a
precizat că formele reorganizării persoanelor juridice sunt
două: comasarea
şi divizarea.
“Comasarea se face prin absorbirea unei persoane
juridice de către o altă persoană
juridică sau prin fuziunea mai multor persoane
juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă.Divizarea se face prin
împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între mai multe persoane juridice care
există sau care iau, astfel, fiinţă“.
Efectele de
drept civil ale reorganizării persoanei juridice implică cercetarea
mai multor
aspecte precum:
soarta persoanelor juridice prinse în operaţiunea reorganizării
(înfiinţare
ori încetare); caracterul transmisiunii patrimoniale în caz de reorganizare;
întinderea
răspunderii patrimoniale a persoanelor juridice dobânditoare de activ
şi pasiv
prin efectul
reorganizării.
Pe baza
dispoziţiilor legale care le reglementează, efectele de drept civil
ale
reorganizării
persoanei juridice sunt următoarele: efectul creator şi efectul
extinctiv;
30
efectul translativ; întinderea răspunderii
patrimoniale a
persoanei juridice
dobânditoare; transmiterea contractelor şi data
producerii efectelor reorganizării.
ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE
Notiune si moduri de incetare. Prin încetarea persoanei
juridice se înţelege
sfârşitul
calităţii de subiect colectiv de drept civil.
În doctrină
se apreciază că încetarea persoanei juridice înseamnă „moartea
juridică“ a
subiectului colectiv de drept, întrucât ea indică sfârşitul
existenţei acesteia..
Sediul materiei
se află în Decretul nr. 31/1954, care constituie dreptul comun în
materie. Potrivit
art. 40 din Decretul nr. 31/1954 “Persoana
juridică încetează de a
avea fiinţă prin comasare, divizare sau
dizolvare”.
DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE
Dizolvarea
persoanei juridice, deşi este reglementată de lege, nu o
defineşte. În lipsa
unei
definiţii legale. doctrina a formulat câteva definiţii.
Dacă privim
dizolvarea în contextul “modurilor de
încetare a persoanei juridice”, şi
dacă avem în
vedere întregul său regim juridic, în ce are esenţial, putem spune
că
dizolvarea este
acel mod de încetare a persoanei juridice care se aplică în cazurile
prevăzute de
lege, mod de încetare care presupune lichidarea acesteia.
Cauzele dizolvării persoanelor juridice
Întrucât
Decretul nr. 31/1954 enumeră numai cauzele de dizolvare a
organizaţiilor
cooperatiste
şi a altor organizaţii obşteşti, în cele ce urmează ne
vom referi atât la aceste
cauze, cât
şi la cauze prevăzute de legi speciale.
Reglementarea
generală a cauzelor de dizolvare se găsesc în articolul 45 din
Decretul nr.
31/1954, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste şi orice
organizaţii
obşteşti
se dizolvă dacă:a) termenul pentru care au fost
constituite s-a împlinit;b) scopul
a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele
întrebuinţate
pentru realizarea acestuia au devenit
contrare legii ori regulilor de
convieţuire socială sau urmăresc alt
scop decât cel declarat;d) numărul
membrilor a
scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau
statut”.
- Legea nr.
36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere
în agricultură.
Potrivit art. 64:
“Societatea agricolă se
dizolvă:a. la împlinirea termenului pentru care
a fost constituită;b. la constatarea
imposbilităţii de a realiza obiectul societăţii;c. la
terminarea activităţii;d. prin retragerea
asociaţilor, dacă numărul celor rămaşi este
mai mic decât cel prevăzut în statut şi în
prezenta lege;e. prin hotârârea asociaţilor;f.
dacă societatea face operaţiuni contrare
legii sau obiectului stabilit prin statut.
Efectele dizolvării
Efectul
esenţial al dizolvării - intrarea persoanei juridice în lichidare -
este prevăzut de
art. 51 din
Decretul nr. 31/1954 astfel: “Prin
efectul dizolvurii, persoana juridică intră
în lichidare, în vederea realizării activului
şi a plăţii pasivului.
Dispoziţiile
legale privind lichidarea persoanei juridice sunt cuprinse în
reglementările
speciale
referitoare la diferitele categorii de persoane juridică.
Lichidarea -
efect esenţial al dizolvării
a) Noţiunea
lichidării persoanei juridice. Aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 51 din
Decretul nr. 31
/1954, lichidarea este efectul esenţial al dizolvării, chiar
dacă în
31
dispoziţiile art. 40 din acelaşi act normativ
se vorbeşte de aceasta ca mod prin care
încetează
persoana juridică.
Având la
bază dispoziţiile legale, doctrina arată că “lichidarea este efectul direct şi
obligatoriu al dizolvării care constă în
operaţiunile juridice de realizare a activului şi
plată a pasivului subiectului colectiv de drept
civil”.
Aşadar, se
poate afirma că lichidarera este mijlocul juridic de încetare
propriu-zisă a
persoanei
juridice intrată în dizolvare.
Plecând de la
această afirmaţie se poate trage concluzia că dizolvarea nu se
înfăţişează
ca un mod de
încetare a persoanei juridice care să opereze printr-un singur act (uno
ictu), ci unul care implică, obligatoriu, un şir
de operaţiuni juridice, de o anumită durată,
în funcţie
de fiecare caz concret.
b)
Conţinutul lichidării. Aşa cum prevede art. 51 din Decretul nr.
31/1954, prin efectul
dizolvării,
persoana juridică intră în lichidare “în vederea realizării activului şi plata
pasivului”.
De aici
rezultă că acest conţinut are două laturi:
- realizarea activului, -plata
pasivului
c)
Destinţia bunurilor rămase după lichidare. În practică, se
poate întâmpla ca, la
încheierea
operaţiunilor de lichidare, să nu mai rămână nici un
element de activ
patrimonial al
persoanei juridice dizolvate.
În cazul, în
care, după dizolvare şi lichidare, mai rămân elemente de activ
ale persoanei
juridice,
repartizarea bunurilor rămase are loc cu respectarea următoarelor
reguli:
- bunurile
rămase după lichidare au situaţia juridică stabilită
în actul de înfiinţare ori
statut;
- dacă
asemenea prevederi lipsesc, situaţia juridică a bunurilor rămase
după lichidare
este cea
hotărâtă de adunarea generala care a decis dizolvarea;
- dacă nici
adunarea ganerală n-a hotărât în aceeastă privinţă,
bunurile rămase după
lichidare vor fi
atribuite unei alte persoane juridice cu scop asemănător;
- când cauza de
dizolvare constă în caracterul ilicit ori imoral al scopului sau
mijloacelor de
realizare a scopului persoanei juridice, bunurile trec la stat, cu titlu de
sancţiune
civilă;
- activul
societăţilor comerciale şi societăţilor agricole
dizolvate se cuvin asociaţilor,
după
distincţiile prevăzute în actele lor constitutive ori in legea
aplicabilă lor.
d) Caracterul
transmisiunii În caz de dizolvare. Ceea ce mai rămâne, dacă
rămâne, după
„lichidarea patrimoniului persoanei juridice” se
înfăţişează ca un „activ net”, adică ca
valori
patrimoniale constând în drepturi reale ori de creanţă, al căror
titular a fost
persoana
juridică dizolvată.
Întrucât obiectul
transmisiunii îl formează elementele de activ concrete, determinate,
rămase de pe
urma lichidării, transmisiunea care operează nu poate fi decât cu
titlu
particular.
e) Capacitatea
civilă a persoanei juridice pe durata lichidării. Intrarea persoanei
juridice
în dizolvare nu
înseamnă încetarea, automată, a capacitaţii sale civile.
Dimpotrivă,
persoana
juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar va fi
diferită de cea anterioară,
diferenţa ce
se referă la ambele componente ale capacităţii civile:
capacitatea de
folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu.
TRANSFORMAREA PERSOANEI JURIDICE
După cum
se cunoaşte, modurile de încetare a persoanei juridice, prevăzute de
lege
- comasare,
divizare şi dizolvare -, doctrina şi ulterior legislaţia
adaugă un al treilea mod
de încetare,
numit transformarea persoanei j uridice.
32
În doctrină, transformarea persoanei juridice este
definită ca fiind „operaţiunea
juridică
intervenită în cazurile şi condiţiile special reglementate de
lege, prin care o
persoană juridică
îşi încetează fiinţa juridică concomitent cu
înfiinţarea, în locul ei, a
altei persoane
juridice
Transformarea
persoanelor juridice are loc în următoarele cazuri:
Cazul reglementat
de Legea nr. 15/1990. Potrivit art. 1 “Unităţile
economice de stat,
indiferent de organul în subordinea căruia
îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi
funcţionează, în conformitate cu
dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome
sau societăţi comerciale”.
Cazul
reglementat de art. 222 din Legea nr. 31/1990. Art. 222 din Legea nr. 31/1990,
dispune că “întreprinderile mici şi asociaţiile cu scop
lucrativ, persoane juridice,
înfiinţate pe baza Decretului-lege nr. 54/1990
privind organizarea şi desfşurarea unor
activităţi economice pe baza liberei
iniţiative, îşi vor putea continua activitatea dacă, în
termen de nouă luni de la intrarea în vigoare a
prezentei legi se vor reorganiza într-una
din formele de societate prevăzute de legea de
faţă.
Cazurile
reglementate de Legea 58/1991. În primul caz, cel prevăzut de art.2 se
dispune:
“Prevederile prezentei legi se aplică
societăţilor comerciale pe acţiuni sau cu
răspundere limitată constituite conform
dispoziţiilor Capitolului III al Legii nr.
15/1990, precum şi societăţilor
comerciale cu acţionar unic statul român, în condiţiile
Legii nr.31/1990, denumite în continuare
societăţi comerciale, şi unor regii autonome
ce se vor transforma, prin hotărâri ale
Guvernului, în societăţi comerciale”.
Pentru prima
dată, se poate observa, legiuitorul foloseşte expres, termenul de
transformare.
Transformarea
produce două efecte juridice consecutive, şi anume:
a) încetarea unei
persoane juridice, cu un anumit statut juridic, şi
b)
înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice, cu statut juridic
diferit faţă de acela al
persoanei
juridice încetate.
În cadrul
transformării, noua persoană juridică este succesoarea
universală a fostei
persoane
juridice, iar drepturile şi obligaţiile civile preluate au, în multe
privinţe, regim
juridic diferit.