Contents
Calitatea procesuala. Conditie de exercitare a actiunii civile
31. Cānd se poate invoca excepția de necompetență
53. Soluţionarea excepţiei de necompetență
4. Interventia principal. Notiune. Procedura de judecata
2. Clasificarea actiunilor civile
acţiune civilă, mijlocul legal cel mai important de protecţie, prin constrāngere judiciară, a drepturilor civile īncălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea a.c., un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie (instanţei judecătoreşti ori altui organ cu atribuţii jurisdicţionale) fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie īncetarea piedicilor puse īn exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei despăgubiri atunci cānd instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară īn vederea realizării dreptului respectiv. A.c. include īn conţinutul ei: cererea de chemare īn judecată, precum şi orice alte activităţi şi posibilităţi procesuale care au ca finalitate realizarea ori recunoaşterea dreptului, ca de exemplu: cererea pentru măsuri asigurătorii, atacarea hotărārii pe căile legale de atac, cererea de executare silită a hotărārii etc. A.c. este susceptibilă de două accepţiuni: a) īn sens procesual, ea exprimă posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdicţie competent, cerāndu-i să hotărască asupra cererii sale; b) īn sens material, ea este cererea adresată pārātului, prin intermediul organului de jurisdicţie, de a-şi executa obligaţia corelativă dreptului subiectiv al reclamantului. A.c. se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale: este un mijloc juridic graţie căruia subiectul de drept poate solicita instanţei să hotărască asupra cererii sale; presupune recurgerea de către titularul dreptului la organul jurisdicţional competent; urmăreşte ca scop protejarea unui drept subiectiv conferind titularului acestuia posibilitatea de a se folosi de constrāngerea judiciară īn asigurarea exercitării nestānjenite a acelui drept; izvorăşte din conflictul de interese care opune părţile īn proces; poate servi, īn principiu, la valorificarea drepturilor actuale; īn cazurile expres prevăzute de lege este posibil să se introducă o acţiune preventivă cu privire la drepturi afectate de un termen suspensiv sau unei condiţii suspensive, care nu aduce niciun prejudiciu debitorului, deoarece hotărārea obţinută se va putea pune īn executare numai la īmplinirea termenului, cum ar fi, de exemplu, cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., potrivit căruia se va putea cere īnainte de īmplinirea termenului: a) predarea unui imobil, la īmplinirea termenului de locaţiune; b) executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii periodice; c) executarea la termen a unor obligaţii, dacă preşedintele instanţei consideră că cererea este īndreptăţită pentru a preīntāmpina reclamantului o pagubă pe care, altfel, ar īncerca-o dacă ar aştepta īmplinirea termenului. A.c. se află īntr-o strānsă legătură cu dreptul subiectiv pe care-l protejează; ca o consecinţă a acestei legături, ea īmprumută din natura şi caracteristicile dreptului respectiv. Potrivit cu natura dreptului ce se valorifică, a.c. poate fi personală sau reală, mobiliară sau imobiliară (după cum bunul ce formează obiectul dreptului este mobil sau imobil), prescriptibilă sau imprescriptibilă, transmisibilă sau netransmisibilă (la fel ca dreptul protejat). A.c. presupune trei elemente: unul de natură subiectivă, părţile, iar două de natură obiectivă, obiectul şi cauza. Cu referire la părţi, legea precizează că acestea sunt persoane (fizice sau juridice) care īndeplinesc următoarele condiţii: au capacitate procesuală, au calitatea de a acţiona īn justiţie, pot formula o pretenţie legată de un drept subiectiv şi au un interes. Obiectul poate consta īn plata unei sume de bani, predarea unui bun, anularea sau rezoluţiunea unui contract, constatarea unui drept etc.; din sfera obiectului a.c. face parte şi dreptul subiectiv invocat şi care priveşte acest obiect, cum ar fi: dreptul de proprietate, dreptul de superflue, de uzufruct, un drept de creanţă etc. Legea cere ca obiectul a.c. să fie licit, posibil şi determinat. īn fine, cauza constă īn temeiul juridic al cererii, īn fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi īl invocă īmpotriva celeilalte. Cauza nu se identifică cu motivele acţiunii īn īnţelesul de mijloace de probă, nefiind permisă introducerea unei acţiuni noi fondate pe aceeaşi cauză, dar invocāndu-se probe noi. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. Părţile, obiectul şi cauza determină cadrul procedural indispensabil necesar a.c., servind la individualizarea acesteia īn fiecare caz īn parte; el se fixează īncă de la īnceput, neputānd fi modificat sau extins decāt īn anumite condiţii. Astfel, codul de procedură civilă īngăduie reclamantului să-şi completeze sau să-şi modifice acţiunea, dar numai pānă la prima zi de īnfăţişare, dată ce marchează cristalizarea raportului procesual. Tot astfel, pānă la prima zi de īnfăţişare, pārātul poate extinde - sub aspectul obiectului sau persoanelor - litigiul iniţiat de reclamant, fie depunānd o cerere reconvenţională, fie introducānd īn proces un terţ sau invocānd excepţia de conexitate. īn principiu, după prima zi de īnfăţişare cadrul procesual rămāne neschimbat, urmānd ca activitatea de judecată să se desfăşoare īn acest cadru. De asemenea, īn aceste limite va opera şi autoritatea de lucru judecat a hotărārii ce se va pronunţa. A.c. se poate prezenta īn mai multe variante care sunt susceptibile de clasificare după mai multe criterii: a) īn funcţie de scopul material urmărit de reclamant, acţiunile pot fi: acţiuni īn realizarea dreptului acţiuni īn constatarea dreptului şi acţiuni īn constituire de drepturi; b) potrivit naturii drepturilor subiective pe care le valorifică, acţiunile se īmpart īn: acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte; c) după obiectul dreptului subiectiv protejat se disting: acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare; d) īn funcţie de īmprejurarea că tind la apărarea unui drept real principal sau a posesiei (unui bun imobil), acţiunile reale se subclasifică īn: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii; e) dacă se are īn vedere calea procedurală aleasă de reclamant, se disting: acţiuni principale, acţiuni accesorii şi acţiuni incidentale.
ACŢIUNE CIVILĂ, ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate asigura protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite. Cuprinde trei elemente: părţile, obiectul şi cauza, a) părţile sunt persoane fizice sau persoane juridice care acţionează pentru recunoaşterea ori realizarea unui drept sau interes susceptibil de protecţie juridică. īn funcţie de faza de derulare a procesului şi poziţia īn care se află, părţile poartă denumiri specifice: reclamant şi pārāt (la judecata īn primă instanţă), apelant şi intimat (īn apel), recurent şi intimat (īn recurs), contestator şi intimat (īn contestaţia īn anulare), revizuient şi intimat (īn revizuire), creditor şi debitor (īn executarea silită, pretenţii, procedura somaţiei de plată) ş.a. Recunoaşterea calităţii de parte īn proces presupune īndeplinirea a trei condiţii: calitate procesuală, capacitate procesuală şi existenţa unui interes legitim, b) obiectul acţiunii civile īl constituie protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim pe calea justiţiei, c) cauza acţiunii civile o constituie scopul urmărit de cel care reclamă sau se apără, explicat prin īmprejurările de fapt şi de drept, precum şi motivele care au determinat partea să acţioneze injustiţie.
Concept juridic folosit pentru a desemna modul de participare a părţilor īn procesul civil. Astfel, o persoană poate participa īn procesul civil: a) īn nume propriu, atunci cānd cererea de chemare īn judecată este promovată de īnsuşi titularul dreptului la acţiune; b) īn calitate de reprezentant, atunci cānd acţionează īn numele şi īn interesul altei persoane. 2. Concept juridic folosit pentru a desemna īndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară. Din punctul de vedere al subiectelor care participă la activitatea judiciară, calitatea procesuală poate fi: a) activă, īmprejurare īn care ea priveşte īndreptăţirea unei persoane de a reclama injustiţie; (de ex.: reclamant, contestator) b) pasivă, atunci cānd vizează obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile invocate īmpotriva sa (de ex.: pārāt, īntimat). Sarcina justificării calităţii procesuale, atāt active cāt şi pasive, aparţine reclamantului, care īn cadrul cererii de chemare īn judecata va trebui să expună īmprejurările de fapt şi de drept din care rezultă īndreptăţirea sa de a-1 acţiona īn judecată pe pārāt Distingem īntre: 1. Calitatea procesuală ordinară, ipoteză īn care īndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară se determină prin intermediul īmprejurărilor de fapt expuse de reclamant īn cuprinsul cererii de chemare īn judecată. Reclamantul va arăta īmprejurările de fapt din care rezultă pretinsa īncălcare a dreptului subiectiv, respectiv acele īmprejurări ce justifică īndreptăţirea sa de a-1 chema īn judecată pe pārāt; faptele indicate de către reclamant, īn aceste condiţii, sunt doar ipotetice, instanţa avānd obligaţia de a stabili exactitatea lor pe baza probelor ce se vor administra. 2. Calitatea procesuală extraordinară, ipoteză īn care īndreptăţirea părţilor de a participa la activitatea procesuală decurge, īn principiu, din lege. calitate procesuală activă, presupune existenţa unei identităţi īntre persoana reclamantului şi cel care ar fi titularul dreptului afirmat.
calitate procesuală pasivă, presupune existenţa unei identităţi īntre persoana pārātului şi cel despre care se pretinde că este obligat īn raportul juridic dedus judecăţii.
1. excepţia de necompetenţă, excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură dilatorie, īntrucāt scopul admiterii sale este, prin declinarea competenţei, amānarea soluţionării fondului litigiului. Dacă īnsă, prin admiterea excepţiei se urmăreşte respingerea cererii, pentru că este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională ori de competenţa unei instanţe străine, atunci excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremptorie); īn funcţie de caracterul normei īncălcate, excepţia de necompetenţă poate fi absolută sau relativă, după cum competenţa īnsăşi este absolută sau relativă.
2. Reglementarea din art. 129 NCPC reprezintă o preluare a clasificării normelor de competenţă din doctrină, fiind introdusă īn codul anterior, īn art. 159, īn urma modificării aduse prin Legea nr. 202/2010.
3. Necompetenţā este generată de īncălcarea normelor de competenţă prescrise de lege, fiind, īn funcţie de caracterul normelor īncălcate, de ordine publică sau de ordine privată.
4. Art. 129 NCPC prevede expres şi limitativ cazurile de necompetenţă de ordine publică:
5. 1) cānd litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi se īncalcă competenţa generală;
6. 2) cānd acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decāt cea sesizată şi se īncalcă competenţa materială;
7. 3) cānd cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot īnlătura şi se īncalcă competenţa teritorială exclusivă; este vorba despre cazurile de competenţă exclusivă prevăzute de art. 117-121 NCPC.
8. Necompetenţă este de ordine privată īn celelalte situaţii decāt cele trei strict şi limitativ menţionate.
9. Dispoziţiile art. 129 NCPC se completează cu cele ale art. 126 alin. (1) NCPC, potrivit cărora părţile pot conveni īn scris sau, īn cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală īn faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decāt acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, īn afară de cazul cānd această competenţă este exclusivă.
10. Rezultă că necompetenţa este de ordine privată cānd se īncalcă competenţa teritorială īn pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 117-121 NCPC - şi īn pricinile privitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
11. Trebuie avute īn vedere şi dispoziţiile art. 123 NCPC, care stabilesc competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale de instanţa care judecă cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti. Este vorba de o derogare de la dispoziţiile art. 129 NCPC, textul fiind plasat, de altfel, īn partea denumită Dispoziţii speciale, care trebuie aplicate cu precădere īn ipoteza existenţei unor norme contrare.
12. Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei sunt:
13. - excepţia de necompetenţă, atunci cānd necompetenţă instanţei sesizate cu o cerere de chemare īn judecată sau cu o cale de atac se invocă īn cursul judecăţii;
14. - căile de atac formulate īmpotriva hotărārii, cānd instanţa se dezīn-vesteşte prin pronunţarea uneia dintre hotărārile prevăzute de art. 424 NCPC.
15. Sub aspectul procedurii de invocare a excepţiei, art. 130 NCPC, ce preia cu unele amendamente dispoziţiile art. 1591 CPC, indică sfera persoanelor şi a momentelor pānă la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă, aducānd precizări cu privire la necompetenţă de ordine privată.
16. Se reţin următoarele reguli:
17. 1) Necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător īn orice stare a pricinii, prin această sintagmă īnţelegāndu-se că se poate invoca inclusiv īn faţa instanţelor de control judiciar.
18. Astfel, excepţia poate să fie invocată:
19. - īn primă instanţă, chiar şi după terminarea cercetării procesului, īn temeiul art. 390 NCPC;
20. - direct īn apel;
21. - direct īn recurs, cu condiţia ca excepţia să nu fi putut fi invocată pe calea apelului sau īn cursul judecării apelului, faţă de limitările art. 488 alin. (2) NCPC şi, implicit, ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC.
22. īn ceea ce priveşte invocarea īn căile extraordinare de atac, se reţine că necompetenţă generală nu poate constitui motiv de contestaţie īn anulare, īn condiţiile īn care, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, hotărārea dată īn recurs poate să fie atacată cu contestaţie īn anulare atunci cānd a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia. Prin urmare, admisibilitatea contestaţiei īn anulare īntemeiată pe necompetenţă absolută este condiţionată de invocarea excepţiei necompetenţei īn recurs. Cu atāt mai mult, necompetenţă generală nu poate să fie invocată īn calea extraordinară de atac prin intermediul excepţiei.
23. De asemenea, necompetenţă generală nu poate constitui motiv de revizuire a unei hotărāri şi, īn această cale extraordinară de atac, necom-petenţa instanţei care a pronunţat hotărārea nu poate să fie invocată nici pe cale de excepţie.
24. Textul se corelează cu prevederile art. 1070 alin. (2) NCPC referitoare la competenţa internaţională a instanţelor romāne, īn conformitate cu care Necompetenţă internaţională a instanţei romāne poate fi invocată īn orice stare a procesului, chiar şi direct īn căile de atac. Dispoziţiile art. 1066 rămān aplicabile.
25. Avānd īn vedere trimiterea la dispoziţiile art. 1066 NCPC, īn doctrină s-a observat că părţile pot deroga, prin convenţia lor, de la normele ce reglementează competenţa internaţională a instanţei romāne, īn condiţiile īn care este permisă alegerea de competenţă prin īnţelegerea părţilor, fie expresă, fie tacită, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă de către pārātul prezent. Prin urmare, īn cazul prorogării voluntare de competenţă a instanţei romāne, īn măsura īn care alegerea de competenţă produce efecte, instanţa romānă rămāne competentă a judeca cererea, potrivit dispoziţiilor art. 1066 alin. (2) NCPC. īn situaţia īn care nu intervine alegerea forului ori convenţia nu produce efecte, necompetenţă internaţională a instanţei romāne se poate invoca de către părţi ori de către judecător, īn orice stare a pricinii.
26. Această regulă se aplică fără vreo derogare īn celelalte cazuri de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, atunci cānd, potrivit legii, competenţa aparţine unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţi-onală (de exemplu, Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate etc.).
27. Necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate īn faţa primei instanţe. īn forma iniţială, textul art. 130 NCPC prevedea ca limită nu mai tārziu de terminarea cercetării procesului īn faţa primei instanţe, formularea fiind eliminată prin Legea nr. 76/2012.
28. Această nouă limitare a momentului procesual de invocare a necom-petenţei de ordine publică reprezintă o continuare a viziunii procedurale introduse prin Legea nr. 202/2010, cu diferenţa eliminării noţiunii de primă zi de īnfăţişare şi a posibilităţii invocării excepţiei pānă la īnceperea dezbaterilor asupra fondului.
29. Cu privire la această limitare, un reputat autor a realizat o critică a textului de lege, arătānd că limita procesuală pānă la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă, chiar īn cazul īncălcării unor norme de competenţă publică, apare ca fiind paradoxală, eliptică şi inoportună; paradoxală, pentru că intră īn contradicţie cu regula posibilităţii invocării excepţiilor de ordine publică īn orice stare a procesului şi īn anumite condiţii, chiar īn faţa instanţei de recurs; eliptică, pentru că nu evocă situaţia īn care normele de competenţă publică sunt norme de competenţă exclusivă; inoportună, pentru că se poate ajunge la substituirea unor instanţe īn prerogativele jurisdicţionale ale altora.
30. īn condiţiile īn care norma nu prevede nicio cerinţă de formă, excepţia de necompetenţă poate fi invocată şi verbal, īn faţa instanţei de judecată, consemnāndu-se īn īncheierea de şedinţă de la acel termen, inclusiv de către pārāt, care nu este obligat să formuleze excepţia de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică prin īntāmpinare.
31. Cānd se poate invoca excepția de necompetență
32. Īn legătură cu momentul pānă la care se poate invoca excepţia, se reţin următoarele:
33. - necompetenţa absolută nu mai poate fi invocată direct īn apel sau īn recurs;
34. - instanţa de control judiciar nu ar mai putea invoca, din oficiu, īncălcarea de către instanţele inferioare a normelor imperative de competenţă materială sau teritorială;
35. - necompetenţā absolută a instanţei de control judiciar poate fi invocată pānă la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
36. - necompetenţā materială sau teritorială absolută nu mai poate să fie invocată nici īn cursul rejudecării după anularea sau casarea cu trimitere, īn condiţiile art. 480 alin. (3) şi art. 498 alin. (2) NCPC, pentru că, īn aceste cazuri, a existat un termen pānă la care trebuia invocată excepţia de ne-competenţă şi s-a finalizat şi etapa cercetării procesului. Doar dacă anularea sau casarea s-a dispus pentru lipsă de procedură īncă de la debutul judecăţii şi lipsa de procedură s-a perpetuat pe tot parcursul procesului, devin incidente prevederile art. 130 alin. (2) NCPC;
37. - īn cazul īn care excepţia a fost invocată potrivit dispoziţiilor art. 130 NCPC, īnsă prima instanţă a respins-o sau a omis să o soluţioneze, excepţia va putea fi reiterată īn cadrul căii de atac a apelului, exclusiv ca motiv de apel, nu şi de către intimat sau din oficiu ori de către procuror; dacă excepţia este īntemeiată, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (4) şi (5) NCPC, instanţa de apel va anula hotărārea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va judeca īn fond. Soluţia trimiterii cauzei spre judecare la instanţa competentă este valabilă şi īn cazul recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 498 alin. (2) coroborat cu art. 497 NCPC, la care acesta face trimitere, casarea hotărārii pronunţate de către o instanţă necompetentă absolut dispunāndu-se doar dacă excepţia cu acest obiect a fost invocată īn condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC(2).
38. Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pārāt prin īntāmpinare sau, dacă īntāmpinarea nu este obligatorie, cel mai tārziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate īn faţa primei instanţe.
39. Se constată dispariţia noţiunii de primă zi de īnfăţişare (potrivit codului anterior, primul termen cu procedura de citare legal īndeplinită şi la care părţile pot pune concluzii), care este īnlocuită cu noţiunea de prim termen la care părţile sunt legal citate. Această modificare este de natură să accelereze desfăşurarea procesului, deoarece condiţia suplimentară a posibilităţii de a pune concluzii este de natură, de regulă, să ducă la amānări sau la modificări, completări de cereri sau invocări de incidente procedurale suplimentare.
40. S-a observat īn doctrină că art. 118 alin. (3) CPC nu are corespondent īn reglementarea actuală, astfel că şi pārātul care nu este reprezentat sau asistat de avocat trebuie să respecte aceleaşi cerinţe de invocare.
41. Avānd īn vedere prevederea expresă din 130 alin. (4) NCPC, potrivit căreia, dacă necompetenţă nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei, rezultă că reclamantul nu va putea invoca necompetenţă de ordine privată, īntrucāt neregularitatea a fost provocată prin fapta proprie, acceptānd competenţa instanţei sesizate prin introducerea cererii la acea instanţă. De asemenea, nu pot invoca necompetenţă de ordine privată instanţa, din oficiu, procurorul, intervenientul principal, intervenientul accesoriu, cel chemat īn judecată pentru că ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (art. 70 NCPC), cel chemat īn garanţie şi nici cel arătat ca titular al dreptului.
42. īn legătură cu momentul pānă la care se poate invoca excepţia, dacă necompetenţă de ordine privată a fost invocată cu respectarea condiţiilor legale, iar instanţa, după caz, a respins excepţia sau a omis să se pronunţe asupra ei, necompetenţă primei instanţe poate constitui numai motiv de apel; īn raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs numai īncălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată īn condiţiile legii. De asemenea, nu ar putea fi invocată īn apel necompetenţă relativă a primei instanţe prin intermediul excepţiei şi nici din oficiu, de către instanţa de apel. La fel īn recurs, contestaţie īn anulare, revizuire.
43. Neinvocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică, respectiv a celei de necompetenţă de ordine privată īn termenul stabilit atrage decăderea părţii din dreptul de a mai invoca necom-petenţa īn calea de atac a apelului, recursului, contestaţiei īn anulare sau a revizuirii.
44. O problemă interesantă a fost ridicată de un reputat doctrinar, respectiv care este situaţia procurorului.
45. Procurorul poate invoca excepţiile absolute, deoarece altfel ar fi golit de consistenţă rolul Ministerului Public, conform art. 92 alin. (2) şi (4) NCPC; precum instanţa, procurorul trebuie să poată invoca necompetenţă, dacă aceasta este de ordine publică. Nu suntem de acord cu interpretarea strict sistematică, prin raportare la dispoziţiile art. 247 NCPC, potrivit cărora excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă īn orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, īn sensul că era necesar un text expres pentru ca excepţia de necompetenţă absolută să fi putut fi invocată şi de procuror; cātă vreme există art. 92 alin. (2) şi (4), iar art. 247 NCPC nu interzice expres procurorului
46. să invoce excepţia de necompetenţă de ordine publică, considerăm că acesta o poate invoca.
47. Tot īn doctrină s-a pus problema dacă art. 131 alin. (1) NCPC, care īl obligă pe judecător să-şi verifice competenţa printr-o īncheiere interlocutorie, dată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate īn faţa primei instanţe, nu contravine cu art. 130 alin. (2) NCPC, care impune părţilor, sub pedeapsa decăderii, să invoce necompetenţă materială şi teritorială exclusivă pānă la acelaşi moment procesual?
48. S-a dat un răspuns negativ. Potrivit art. 131 alin. (1) NCPC, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate īn faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnānd īn cuprinsul īncheierii de şedinţă cu caracter interlocutori temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Pentru a face aceste verificări, instanţa trebuie să pună īn dezbaterea contradictorie a părţilor competenţa, deoarece judecătorul nu are cum să stabilească şi să consemneze īn īncheiere decāt aspecte īn legătură cu care părţile au putut să se exprime(2).
49. Textele invocate sunt complementare şi trebuie interpretate īn sensul că verificarea competenţei de către instanţă nu īmpiedică partea īn drept ca, la acelaşi termen, să invoce excepţia de necompetenţă materială sau teritorială exclusivă, astfel īncāt chestiunea competenţei să fie analizată şi soluţionată definitiv, indiferent că iniţiativa aparţine instanţei sau părţii interesate.
50. Pe de altă parte, art. 131 alin. (1) NCPC, care se referă la caracterul interlocutoriu al īncheierii date īn urma verificării competenţei, ceea ce īnseamnă că nu se mai poate reveni asupra ei, nu poate deroga de la art. 130 alin. (1) NCPC, care īngăduie ca necompetenţă generală să poată fi invocată oricānd, deci şi după primul termen la care părţile au fost legal citate īn faţa primei instanţe.
51. De asemenea, potrivit art. 131 alin. (2) NCPC, īn mod excepţional, īn cazul īn care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune īn discuţia părţilor şi va acorda un singur termen īn acest scop.
52. Īn legătură cu obligaţia judecătorului de a-şi verifica competenţa, redăm īn continuare o soluţie din practica anterioară noului Cod, īnsoţită de un comentariu al unui autor reputat(1): īn cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) CPC (modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 138/2000, punct ulterior modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005) repartizarea pricinilor īntre tribunale şi judecătorii se face, cu unele excepţii expres reglementate, după criteriul valorii obiectului litigiului (determinată la data sesizării instanţei). După cum textul art. 13 alin. (1) CPC prevede că cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa īn circumscripţia căreia se află acestea. Dispoziţiile legal enunţate au caracter imperativ şi atrag nulitatea actelor procedurale săvārşite cu īncălcarea lor. De aceea, instanţele au obligaţia ca, premergător cercetării fondului şi respectānd cadrul procesual prescris de art. 137 alin. (1) CPC, să-şi verifice, potrivit normelor legale enunţate, competenţa materială şi, corelativ, competenţa teritorială exclusivă. īntr-o speţă, avānd ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, instanţele, ignorānd īn īntregul lor aceste reguli, au trecut la cercetarea īn fond a pricinii, fără a-şi verifica competenţa prin a afla, mai īntāi, valoarea imobilului şi, apoi, instanţa īn a cărei circumscripţie este situat. Respectiv, trecānd cu vederea că obiectul acţiunii, fiind patrimonial, era susceptibil de evaluare (chiar dacă acţiunea era numai īn constatarea dreptului), au reţinut că este dată competenţa de primă instanţă a tribunalului violānd, ca atare (prin consecinţe) şi normele de competenţă teritorială exclusivă.
53. Soluţionarea excepţiei de necompetență
54. Art. 132 NCPC prevede soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa īn cazul invocării necompetenţei. Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) NCPC, cānd īn faţa instanţei de judecată se pune īn discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Deşi nu se prevede īn mod expres, obligaţia instanţei de a motiva soluţia dată rezultă implicit din termenii folosiţi: se pune īn discuţie competenţa acesteia; prin urmare, afirmaţia că jurisdicţia sesizată nu este competentă echivalează cu absenţa motivării, fără obligaţia instanţei de a o analiza. De asemenea, atunci cānd instanţa invocă din oficiu necompe-tenţa, trebuie să arate jurisdicţia considerată competentă, pentru ca părţile să aibă posibilitatea de a face apărări sub acest aspect.
Instanţa poate să pronunţe una dintre următoarele soluţii:
1) dacă se declară competentă, respinge excepţia;
2) dacă se declară necompetentă, admite excepţia şi, după caz:
- declină competenţa īn favoarea unei alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională, dosarul fiind trimis de īndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent;
- respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională;
- respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, īn cazul arbitrajului ad-hoc; īn situaţia arbitrajului instituţionalizat, instanţa īşi va declina competenţa īn favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lāngă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, īn temeiul hotărārii de declinare, va lua măsurile necesare īn vederea constituirii tribunalului arbitrai, potrivit art. 554 alin. (1) NCPC;
- respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor romāne, atunci cānd apreciază că este de competenţa unei instanţe din alt stat. Potrivit art. 1070 alin. (1) NCPC, instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională procedānd conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă romānă, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei romāne, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1069 NCPC. Hotărārea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară. Faţă de dispoziţiile art. 148 din Constituţia Romāniei, potrivit cărora ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare şi de dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărārilor īn materie civilă şi comercială, trebuie īnţeles că art. 1070 NCPC se aplică numai dacă litigiul este de competenţa unei instanţe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene
Intervenţie principală, acţiune civilă promovată pe cale incidentală, prin care o terţă persoană urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de părţile principale ale procesului. Pentru promovarea i.p. sunt necesare, īn afara cerinţelor generale de admisibilitate privitoare la participarea terţelor persoane īn procesul civil, şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează:
a) afirmarea unui drept ce urmează să fie valorificat. Actualitatea dreptului subiectiv nu reprezintă o condiţie generală a i.p., īntrucāt acest mijloc procedural are un pronunţat caracter preventiv; de asemenea, i.p. constituie un act de conservare a patrimoniului;
b) forma i.p.; sub acest aspect, i.p. trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi orice cerere de chemare īn judecată. I.p. este frecvent folosită īn practica judiciară; legea nu limitează, īn mod expres, promovarea ei doar la unele materii; cu toate acestea, principiul enunţat cunoaşte şi anumite excepţii. Astfel, i.p. nu este admisibilă īn litigiile de muncă, iar uneori nici īn acţiunile posesorii şi nici īn cererile de ordonanţă pre-şedinţială. I.p. se poate promova numai īn faţa primei instanţe, pānă la īnchiderea dezbaterilor; posibilitatea promovării i.p. īn termenul menţionat are semnificaţia de a garanta părţilor accesul la cele două grade de jurisdicţie; cererea de i.p. nu poate fi promovată, īnsă, după casarea hotărārii, īn faţa instanţei de trimitere. Din punct de vedere procesual, i.p. se soluţionează īn două faze:
1) Admiterea īn principiu a cererii, care se poate dispune doar după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Cu prilejul īncuviinţării īn principiu se discută doar asupra admisibilităţii i.p. din punctul de vedere al cerinţelor de formă, al interesului şi al legăturii de conexitate cu cererea principală. Asupra admiterii īn principiu instanţa se pronunţă printr-o īncheiere ce nu poate fi atacată decāt odată cu fondul cauzei; o asemenea īncheiere are un caracter interlocutoriu, instanţa avānd obligaţia de a proceda īn continuare la judecarea īn fond a cererii. După admiterea īn principiu, părţile pot formula īntāmpinare īn termenul stabilit de instanţă; de asemenea, părţile interesate pot promova pretenţii proprii faţă de terţul intervenient, prin intermediul acţiunii reconvenţionale.
2) Judecarea i.p., fază īn cadrul căreia se vor administra probe şi se va discuta, īn contradictoriu, asupra temeiniciei cererii. I.p. se soluţionează odată cu acţiunea principală, pronunţāndu-se o singură hotărāre asupra ambelor cereri; dacă i.p. ar conduce la īntārzierea judecăţii, instanţa va putea dispune disjungerea ei spre a fi soluţionată separat. īn faza judecăţii īi sunt recunoscute intervenien-tului drepturile garantate de lege oricăreia dintre părţi. Astfel, terţul intervenient are dreptul de a formula cereri, de a participa personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare, dreptul de apărare, precum şi dreptul de a invoca excepţii şi de a propune dovezi; de asemenea, intervenientul are dreptul de a introduce o altă persoană īn procesul civil; temeiul juridic al introducerii altei persoane īn litigiu decurge din dreptul recunoscut de lege părţilor de a chema īn judecată pe aceia care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Obligaţiile procesuale ale intervenientului sunt, de regulă, identice cu cele pe care legea le impune şi celorlalte părţi. Astfel, interve-nientul are obligaţia de a īndeplini actele de procedură īn termenele prevăzute de lege; de a face dovada susţinerilor sale; de a depune la dosar īnscrisurile de care īnţelege să se folosească; de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile procedurale; de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat prin apărarea sa, īn ipoteza īn care ar pierde procesul. O obligaţie particulară a terţului vizează luarea procedurii īn starea īn care aceasta se află īn momentul admiterii īn principiu a intervenţiei; aşa fiind, actele procedurale īndeplinite anterior admiterii in principiu nu pot fi reluate, legea considerānd acele acte ca fiind realizate şi faţă de terţ; īn schimb, actele de procedură următoare se vor īndeplini şi faţă de cel care intervine. I.p. produce importante efecte procedurale, care sunt determinate atāt de caracterul incidental, cāt şi de cel principal al cererii.
Caracterul incidental al i.p. determină următoarele efecte:
a) lărgeşte cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului;
b) conduce la realizarea unei prorogări legale de competenţă.
Caracterul principal, de acţiune, al i.p. determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare īn judecată. Astfel:
a) intervenientul devine parte īn procesul civil, iar hotărārea pronunţată īi va fi opozabilă;
b) introducerea i.p. face să curgă dobānzile pentru creanţele care, anterior, nu erau producătoare de dobānzi;
c) promovarea i.p. face să īnceteze buna-credinţă a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele;
d) i.p. īntrerupe prescripţia dreptului la acţiune [sin. intervenţie īn interes propriu; intervenţie agresivă].
INTERVENŢIE PRINCIPALĂ, acţiune civilă promovată pe cale incidentă, prin care o terţă persoană urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de părţile principale prezente īn cauză. Pentru promovarea intervenţiei principale sunt necesare, īn afara cerinţelor generale de admisibilitate referitoare la participarea terţelor persoane īn procesul civil, şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează: 1. Afirmarea unui drept ce urmează să fie valorificat.
2. Cererea de intervenţie principală trebuie să conţină aceleaşi elemente ca şi orice cerere de chemare īn judecată. Intervenţia principală se poate promova numai īn faţa primei instanţe, pānă la īnchiderea dezbaterilor. Din punct de vedere procesual, intervenţia principală se soluţionează īn două etape: 1. admiterea īn principiu a cererii, care se poate dispune doar după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Cu ocazia īncuviinţării īn principiu, se discută doar asupra admisibilităţii intervenţiei principale din punctul de vedere al cerinţelor de formă, al interesului şi al legăturilor de conexitate cu cererea principală. Asupra admiterii īn principiu instanţa se pronunţă printr-o īncheiere ce poate fi atacată cu apel sau recurs; După admiterea īn principiu, părţile pot formula īntāmpinarea īn termenul stabilit de instanţă; de asemenea, părţile interesate pot formula pretenţii proprii faţă de terţul intervenient, prin intermediul acţiunii reconvenţionale. 2. Judecarea intervenţiei principale, etapă īn cadrul căreia se vor administra probe şi se va discuta, īn contradictoriu, asupra temeiniciei cererii. Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală, pronunţāndu-se o singură hotărāre asupra ambelor cereri; dacă intervenţia principală duce la īntārzierea judecării, instanţa va putea dispune disjungerea ei spre a fi soluţionată separat. Obligaţiile procesuale ale intervenientului sunt, de regulă, identice cu cele pe care legea le impune şi celorlalte părţi. Astfel intervenientul are obligaţia de a īndeplini actele de procedură īn termenele prevăzute de lege; de a face dovada susţinerilor sale; de a depune la dosar īnscrisurile pe care īnţelege să le folosească; de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile procedurale; de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat prin apărarea sa, īn cazul īn care ar pierde procesul. Intervenţia principală produce efecte procedurale, care sunt determinate atāt de caracterul incident, cāt şi de cel principal al cererii. Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte: a) lărgeşte cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului; b) conduce la realizarea unei prorogări legate de competenţă. Caracterul principal de acţiune al intervenţiei principale, determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare īn judecată. Astfel: a) intervenientul devine parte īn procesul civil, iar hotărārea pronunţată īi va fi opozabilă; b) introducerea intervenţiei principale face să curgă dobānzile pentru creanţele care anterior, nu erau producătoare de dobānzi; c) promovarea intervenţiei principale face să īnceteze buna-credinţă a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele; d) intervenţia principală īntrerupe prescripţia dreptului la acţiune.
1. acte de procedură, orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută īn cursul şi īn cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, īn legătură cu exercitarea drepturilor sau īndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, respectiv īn vederea producerii unor efecte juridice īn plan procesual.
1) Sunt acte de procedură:
a) actele părţilor: cererea de chemare īn judecată a reclamantului; īntāmpinarea şi cererea reconvenţională ale pārātului; actele de dispoziţie (renunţarea la judecată, renunţarea la drept, tranzacţia); cererile prin care se exercită căile de atac; cererile prin care se solicită īncuviinţarea şi efectuarea executării silite etc.;
b) actele instanţei: citarea şi comunicarea actelor de procedură; īncheierile de şedinţă; hotărārile judecătoreşti etc.;
c) actele celorlalţi participanţi: depoziţiile martorilor; rapoartele de expertiză; procesele-verbale de īnmānare a citaţiilor; procesele-verbale de luare a măsurilor asigurătorii; cererile de intervenţie etc.
2) Actele de procedură pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel:
a) după locul īndeplinirii, se clasifică īn: acte judiciare şi acte extrajudiciare. Sunt acte judiciare: interogatoriul, ascultarea martorilor, darea şi pronunţarea hotărārilor; iar acte extrajudiciare: efectuarea expertizelor, procesele-verbale de īnmānarea citaţiilor, īncunoştin-ţarea debitorului etc.;
b) după caracterul lor, īn: acte preparatorii şi acte jurisdicţionale. Sunt acte preparatorii: cererile părţilor, primirea cererilor părţilor, administrarea probelor; iar acte jurisdicţionale: īncheierile interlocutorii, hotărārile prin care se soluţionează cauza īn prima instanţă sau īn căile de atac ele.;
c) după modul de efectuare, īn: acte care trebuie īntocmite īn mod obligatoriu īn formă scrisă, cum sunt: cererile părţilor, citaţiile, hotărārile; şi acte care, īn mod obligatoriu, se administrează īn formă orală şi se consemnează apoi īn scris, cum sunt: depoziţiile martorilor, luarea interogatoriului etc.;
d) actele instanţei pot fi clasificate, după finalitatea lor, īn acte de decizie (prin care se finalizează procesul ori se rezolvă, īn cursul derulării acestuia, incidentele procesuale de orice natură), acte de comunicare (citarea şi comunicarea actelor de procedură) şi acte de documentare procesuală (actele prin intermediul cărora se consemnează declaraţii sau manifestări de voinţă ale participanţilor la proces, de exemplu, procesul-verbal de consemnare a unei mărturii, a declaraţiei unui interpret; actul procedural precede actul de documentare).
Pentru a fi valabile, actele de procedură trebuie să fie īntocmite īn condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege. Condiţiile de fond privesc capacitatea organului sau a persoanei, respectarea limitelor īn care trebuie să acţioneze sau să-şi manifeste voinţa, inserarea īn cuprins a tuturor elementelor pe care legea le enunţă etc.; iar condiţiile de formă, redactarea lor īn limba romānă, arătarea locului unde a fost īntocmit şi a datei, respectarea formalităţilor premergătoare īntocmirii, depunerea īn numărul de exemplare prevăzut de lege etc. Condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege pentru īntocmirea sau aducerea la īndeplinire a actelor de procedură constituie importante garanţii de ordine şi echilibru īn rezolvarea litigiilor, īn sensul că prin intermediul lor se realizează, īn practica judiciară, principiile de bază ale procesului civil, se preīntāmpină abuzul, şicana şi se sancţionează, dacă este cazul, orice īncălcare sau nesocotire a dispoziţiilor legii referitoare la activitatea procesuală pe care actul de procedură o consemnează şi fixează ca atare.
2. capacitate procesuală, aptitudinea persoanelor fizice şi juridice de a deveni părţi ale procesului civil. C.p. se īnfăţişează ca o condiţie pentru participarea unei persoane la activitatea judiciară. C.p. reprezintă doar un reflex, īn domeniul activităţii de judecată, al capacităţii civile, avānd aceleaşi trăsături: a) este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără deosebire de sex, rasă, naţionalitate, religie sau grad de cultură; b) este garantată de lege, īn sensul că nicio persoană nu poate fi īngrădită īn c.p. de folosinţă şi nici lipsită, īn total sau īn parte, de c.p. de exerciţiu, decāt īn cazurile şi īn condiţiile strict determinate de normele de drept; de asemenea, nimeni nu poate renunţa, īn total sau īn parte, la c.p. Legea recunoaşte, īn anumite limite, c.p. şi persoanelor juridice. C.p. a persoanelor fizice şi juridice poate fi: a) de folosinţă; b) de exerciţiu
capacitatea procesuală - condiţie de exercitare a acţiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. a) NCPC, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, īn condiţiile legii, dispoziţie ce se aplică, īn mod corespunzător, şi īn cazul apărărilor.
Capacitatea procesuală reprezintă aptitudinea persoanelor fizice şi juridice de a deveni părţi ale procesului civil şi constituie un reflex īn domeniul activităţii de judecată al capacităţii civile.
Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii de natură procesuală, iar capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă capacitatea persoanei de a sta īn judecată (adică aptitudinea unei persoane de a-şi exercita şi de a-şi executa singură drepturile şi, respectiv, obligaţiile procedurale).
O persoană fizică sau juridică poate fi parte īntr-un proces dacă are capacitate de folosinţă. Prin urmare, legea nu pretinde ca persoana fizică sau juridică să aibă şi capacitate de exerciţiu, aceasta din urmă fiind o condiţie pentru exerciţiul acţiunii civile. īn acelaşi sens, art. 56 alin. (1) NCPC prevede că poate fi parte īn judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este o consecinţă directă a capacităţii procesuale de folosinţă. Aşadar, cine nu are capacitate procesuală de folosinţă, nu are nici capacitate procesuală de exerciţiu, dar este posibil ca o persoană care are capacitate de folosinţă să nu o aibă pe cea de exerciţiu. Potrivit art. 28 alin. (2) NCC, orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
Condiţia capacităţii procesuale trebuie să fie īndeplinită pe tot parcursul procesului civil, inclusiv īn faza executării silite. Deci, şi creditorului urmăritor şi debitorului urmărit sau terţilor participanţi le sunt aplicabile principiile generale referitoare la capacitatea procesuală.
Regula este capacitatea, iar lipsa ei este excepţia. Lipsa capacităţii procesuale constituie obiectul excepţiei pe care o analizăm, care poate fi invocată īn cursul procesului, īn temeiul art. 56 şi art. 57 NCPC (corespondente art. 41, art. 42, art. 43 şi art. 161 CPC).
capacitate procesuală, aptitudine a unei persoane fizice sau juridice de a participa īn proces şi de a exercita drepturile procesuale pe care i le conferă legea.
capacitatea procesuală de exercițiu, constă īn aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi īndeplini singură obligaţiile procedurale, deci de a sta īn judecată.
capacitatea procesuală de folosință, constă īn aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
3. compunerea instanţei, alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători şi asistenţi judiciari stabiliţi de lege. īn conformitate cu prevederile Legii de organizare judiciară, c.i. (a completului de judecată) este următoarea: 1) cauzele date īn competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă īntr-un complet" format dintr-un singur judecător; 2) apelurile se judecă īn complet format din doi judecători; 3) recursurile se judecă īn complet format din trei judecători; 4) īnalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cauzele civile īn complet format din trei judecători (secţia civilă). La instanţa supremă funcţionează şi un complet format din 9 judecători, acesta este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei supreme, iar īn lipsa lor, poate fi prezidat de un preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat īn acest scop de preşedintele sau vicepreşedintele īnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completele de judecată pentru soluţionarea īn primă instanţă a conflictelor de muncă şi asigurări sociale se constituie din doi judecători şi doi asistenţi judiciari [v. şi principiul colegialităţii instanţei].
compunerea instanţei - alcătuirea completului de judecată īn condiţiile prevăzute de lege. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei este sancţionată cu nulitatea absolută [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.]. Compunerea completului trebuie să rămānă, īn limitele posibilului, aceeaşi pe tot parcursul fazei judecăţii; se poate modifica pe parcurs, dar numai pānă la īnceperea dezbaterilor, īnsă orice schimbare ulterioară īn compunerea completului atrage reluarea de la īnceput a dezbaterilor (art. 292 C. proc. pen.).
Termenele procedurale4. Termenele procedurale sunt intervale de timp in care trebuie indeplinite ori e oprita indeplinirea unui act de procedura.El poate consta intr-o zi fixa in faza de judecata sau intr-un stadiu al procesului-prima zi de infatisare. Dupa caracteristicile lor distingem: a-termene imperative-sunt termenele inlauntrul carora trebuie indeplinit un anumit act de procedura(termenul de apel sau recurs) b-termene prohibitive-sunt termenele inlauntrul carora e interzisa fofosirea anumitor acte de procedura(pe timpul suspendarii judecatii e interzisa efe 636d39g ctuarea de acte de procedura) Dupa modul de stabilire: a-termene legale sunt determinate prin lege(termenul pentru exercitarea cailor de atac).Sunt de regula fixe si nu pot fi modificate nici de parti,nici instanta.In mod exceptional presedintele instantei de recurs poate prelungi termenul de recurs cu 5 zile dupa cum exista si posibilitatea scurtarii unor termene-termenul de 5 zile pentru inmanarea citatiei. b-termene judecatoresti sunt stabilite de judecator in cursul judecatii(prima zi pentru infatisarea partilor,pentru depunerea unui raport de expertiza) Dupa sanctiunile aplicate in cazul nerespectarii lor: a-termene absolute sunt cele a caror respectare atrage dupa caz decaderea sau nulitatea actului b-termene relative sunt cele a caror nerespectare nu afecteaza validitatea actului in cauza ci atrage numai sanctiuni pecuniare,disciplinare pentru cel vinovat de nerespectarea termenului(de 7 zile pentru pronuntarea hotararii) Dupa durata lor: a-pe ore incep sa curga de la miezul noptii zilei urmatoare b-zile se calculeaza pe zile libere.Nu se ia in considerare nici ziua in care incepe sa curga termenul si nici ziua in care se sfarseste termenul c-saptamani,luni si ani se sfarsesc in ziua saptamanii,lunii ,anului corespunzatoare zilei de plecare. Termenele care incep sa curga intr-o zi de 29,30,31 ale lunii si care se sfarsesc intr-o luna care nu are o asemenea zi ,se vor socoti implinit in ultima zi a lunii.Daca termenul se sfarseste intr-o zi de sarbatoare legala sau cond_______ ______ e suspendat,se va prelungi pina la sfarsitul primei zile de lucru urmatoare. Indiferent de modul de stabilire a termenului partea trebuie sa depuna actele pana la ora inchiderii registrului instantei sau a oficiului postal.In cazul actelor trimise prin posta,acestea se considera indeplinite in termen daca au fost predate oficiului postal recomandat inainte de implinirea termenului. Durata termenelor procedurale Presupune stabilirea punctelor de plecare si a punctelor de implinire a termenului.De regula,termenele incep sa curga de la data comunicarii actelor de procedura daca legea nu dispune altfel.Data comunicarii rezulta din dovada sau procesul verbal intocmit de agentul procedural. Legea reglementeaza trei situatii in care se aplica principiul echipotentei sau al echivalentei: 1.O prima situatie prevede ca termenele incep sa curga si impotriva partii care a cerut comunicarea unui act de procedura de la data cand a cerut-o.Acest caz se refera numai la ipoteza in care partea a cerut sa se comunice actul de procedura partii adverse nu si atunci cand solicita sa se comunice ei insasi actul,pentru ca numai in primul caz se prezuma ca partea cunoaste actul respectiv. 2.Daca s-a comunicat hotararea judecatoreasca odata cu somatia de executare aceasta comunicare desi are un alt obiectiv e valabila si pentru calcularea termenului de apel sau recurs. 3.Cand apelul sau recursul au fost declarate inainte de termen,hotararea se considera comunicata de la data depunerii cereri de apel sau recurs.Aceste cazuri de echipolenta sunt de stricta interpretare si nu pot fi extinse prin analogie.Exista si cazuri in care termenele incep sa curga de la alte momente decat cel al comunicarii actului de procedura(de la pronuntarea hotararii,de la incuviintarea unei probe) Punctul de implinire a termenului este acela in care termenul isi realizeaza efectul,incetand posibilitatea de a mai exista dreptul in vederea caruia termenul a fost acordat,ori nascandu-se dreptul de a indeplini anumite acte de procedura.In acest interval cuprins intre punctul de pornire si cel de implinire,termenul curge de regula continuu fara posibilitatea de a fi intrerupt sau suspendat.Art.103 din Codul de Procedura Civila prevede un caz general de intrerupere a termenelor procedurale atunci cand partea a fost impiedicata sa indeplineasca actul de procedura datorita unei imprejurari mai presus de vointa sa. La acest caz general se mai adauga alte cazuri speciale de intrerupere: -moartea partilor -moartea mandatarului acestuia ,in cazul termenelor de mandat sau recurs Partile procesului civil |
|
1. Procesul civil, de regulă, se intentează īn
legătură cu apariția unui litigiu īntre subiecții
raportului juridic material. Din momentul intentării procesului civil,
subiecții raportului material litigios devin și subiecți ai
raportului juridic procesual civil.
Principiu egalitatii.
Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil reprezinta reguli esentiale ce guverneaza intreaga activitate judiciara, contribuie la intelegerea si interpretarea corecta a normelor procesuale, orienteaza activitatea de elaborare a legislatiei procesuale si contribuie la fonnarea unei jurisprudente unitare. Unele dintre acestea sunt proprii intregului sistem de drept, altele sunt aplicabile mai multor ramuri de drept, iar cea de-a treia categorie guverneaza in exclusivitate activitatea judiciara in materie civila. Punctele de vedere asupra numarului si denumirii principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil sunt diferite[1], dar suma continuturilor concrete pe care le atribuie juristii acestora este totdeauna constanta. Principiu cu valoare constituţională [12], egalitatea īn procesul civil are īn vedere pe de o parte tratarea părţilor litigante īn mod egal de către judecător, īn ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor recunoscute de legea procesual-civilă iar pe de altă parte egalitatea īn raporturile dintre părţi şi instanţă. Judecarea cauzelor pentru toţi cei implicaţi īn activitatea judiciară trebuie să se realizeze (1) de către aceleaşi organe şi (2) după aceleaşi reguli. Astfel, pe toată durata desfăşurării procesului civil, părţilor trebuie să li se recunoască aceleaşi drepturi şi să li se impună aceleaşi īndatoriri. 2. Clasificarea actiunilor civile in fct de scopul material - https://www.consultantavocat.ro/actiunea-civila-clasificarea-actiunilor-civile/
|
1. Definitia actiunii civile - https://legeaz.net/dictionar-juridic/actiune-civila
2. Calitatea Procesuala, conditie de exercitare a actiunii civile - https://legeaz.net/dictionar-juridic/calitate-procesuala
3.Exceptia de necompetenta - https://legeaz.net/dictionar-juridic/exceptia-de-necompetenta-generala-materiala-teritoriala
4. Interventia principal. Notiune. Procedura de judecata - https://legeaz.net/dictionar-juridic/interventie-principala
1. Definitia actului de procedura - https://legeaz.net/dictionar-juridic/acte-procedura
2. Capacitatea procesuala. Conditie de exercitare a actiunii civile - https://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitate-procesuala
3. Compunerea instantei - https://legeaz.net/dictionar-juridic/compunerea-instantei
4. durata termenelor procedurale - http://www.stiucum.com/drept/drept-civil/Termenele-procedurale93638.php
1. 1Partile procesului civil. Pozitia procesuala a partilor - https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-speciala/partile-in-procesul-civil/
2. Principiul egalitatii. Consacrarea si concretizarea egalitatii in fata justitiei - https://www.juridice.ro/198688/noul-cod-de-procedura-civila-reglementarea-principiilor-fundamentale-1.html
3. Clasificarea actiunilor civile in functie de scopul material - https://www.consultantavocat.ro/actiunea-civila-clasificarea-actiunilor-civile/
4. Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura. Ce presupune fiecare conditie - https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/actele-si-termenele-de-procedura-civila/
1. Prorogarea de competenta. Notiune si feluri - https://legeaz.net/dictionar-juridic/prorogare-de-competenta
2. Principiul contradictorialitatii - https://www.juridice.ro/236391/principiul-contradictorialitatii.html
3. Interventia accesorie. Notiune. Procedura de judecata - https://legeaz.net/dictionar-juridic/interventie-accesorie
4. Clasificarea termenelor procedurale - https://www.consultantavocat.ro/termenele-procedurale-procedura-civila/
1. Modificarea cererii de chemare in judecata - https://greculawyers.ro/aspecte-privind-modificarea-cererii-de-chemare-in-judecata/
2. Apelul principal. Apelul incident. Apelul provocat - https://legeaz.net/dictionar-juridic/apel-incident-provocat-apelul-intimatului
3. Recursul in interesul legii. Calitatea procesuala. Conditii de admisibilitate. Continutul hotararii si efectele ei. - https://www.viata-libera.ro/justitie/76026-breviar-juridic-recursul-in-interesul-legii-in-materie-civila
https://legeaz.net/spete-drept-comercial/recurs-subiectele-recursului-calitate-procesuala-1075-2009
1. Ce este cererea reconventionala. Conditiile cererii reconventionale. Desfasurarea cererii reconventionala - https://legeaz.net/dictionar-juridic/cerere-reconventionala
2. Cheltuielile de judecata. Cuantumul, dovada, - https://legestart.ro/cheltuielile-de-judecata-reglementari-si-o-critica-de-neconstitutionalitate/
3. Obiectul si motivele contestatiei in anulare - https://www.juridice.ro/320518/despre-reglementarea-contestatiei-in-anulare.html