DREPT PENAL – PARTE GENERALĂ

 

CURSUL 1

 

 

 

1. Introducere

 

1. Conceptul de drept penal.

            În  doctrina penală, dreptul penal[1] are mai multe accepţiunii. Astfel, în primul rând, trebuie să se facă distincţia dintre dreptul penal ca ramură de drept şi dreptul penal ca ştiinţa dreptului [2].

            În literatura de specialitate[3] dreptul penal ca ramură de drept reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţiunilor; aceste norme determină faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare acestora, precum şi condiţiile lor de aplicare şi executare. 

            De asemenea, dreptul penal, ca ramură distinctă a dreptului, constituie principalul instrument al statului în lupta pentru apărarea celor mai importante valori sociale care pot fi vătămate ori puse în pericol prin fapte de o gravitate deosebită; în acest caz, pedeapsa devine un mijloc de constrângere a celor care săvârşesc asemenea fapte. Tragerea la răspundere penală nu este însă posibilă decât dacă faptele incriminate sunt săvârşite cu vinovăţie, adică dacă acestea sunt imputate autorului lor atât din punct de vedere material, cât şi psihic.

            Dreptul penal ca ştiinţa dreptului  reprezintă ansamblul concepţiilor, ideilor, teoriilor  în legătură cu dreptul penal ca ramură de drept, adică doctrina legii penale[4].

            De asemenea, denumirea „Drept penal” este susceptibilă  de avea şi alte înţelesuri:

            A) Drept penal pozitiv (legea penală în vigoare) care reprezintă un ansamblul (totalitatea) normelor juridice care privesc reglementarea reacţiunii represive, la un moment dat, în vigoare (existente) în legislaţia unui stat[5].

            În raport cu dreptul în vigoare (pozitiv), se pot determina limitele şi diviziunile dreptului penal. 

            a) Dreptul penal în genere cuprinde toate acele norme juridice  care privesc disciplinarea reacţiunii represiv, în diferitele ei momente. De aceea definim  dreptul penal ca „un ansamblul, sistem de norme juridice prin care se disciplinează integral reacţiunea represivă[6]”.

            b)Dreptul penal substanţial cuprinde dreptul preceptiv şi cu dreptul penal sancţionator, în legătură cu latura substanţială a represiunii, (cauza şi obiectul ei, adică, infracţiunea şi pedeapsa) constituiesc la un loc dreptul penal substanţial sau material. Din punct de vedere a dreptului penal pozitiv (în vigoare), domeniul dreptului penal se întinde pretutideni, unde întălnim o normă juridică care cuprinde o incriminare şi o pedeapsă[7].

            c)Drept penal formal mai este denumit şi drept penal procedural şi cuprinde toate normele juridice care statornicesc reguli cu privire la desfăşurarea întregei activităţi, ce trebuie întreprinsă pentru ca reacţiunea represivă să fie complet realizată, adică din momentul în care norma penală substanţială a fost încălcată (de când s-a comis infracţiunea) şi până  ce sancţiunea aplicată va fi fost expiată sau se va fi stins.

            În concluzie, din punctul de vedere al dreptului pozitiv, domeniul dreptului penal este constituit din toate normele juridice substanţiale sau formale care privesc reacţinea represivă[8].

            B) Drept penal obiectiv este cea de substanţă juridică a regulilor de drept, privitoare la reacţiunea represivă, adică ceea ce decurge din îndatoriri, restricţiuni şi consecinţă.

            C) Drept penal subiectiv este dreptul statului de a crea norme juridice, sancţionate cu pedepse (ius puniendi) şi de a pretinde respectarea  şi aplicarea acestor norme juridice[9].

Normele de drept penal, ocrotind însăşi Societatea, aceasta capătă un drept subiectiv şi anume, dreptul de a pretinde ca normele penala să fie respectate, precum şi dreptul de a porni acţiune în justiţie contra celor ce au nesocotit aceste norme şi de a cere pedepsirea lor.

Sunt autori, care cred că, în afară de acest drept subiectiv al Societăţii, normele penale nu mai crează alte drepturi subiective.

Această teză a fost şi este, cu drept cuvânt, combătută, fiindcă normele penale, ocrotesc nu numai Societatea, ci şi bunuri individuale (viaţa, sănătatea, onoarea, averea etc.) ori titularii acestor bunuri devin şi ei subiecţi ai normelor penale.

                Norma penală creează însă un drept subiectiv şi pentru acel care a nesocotit normă, dreptul subiectiv de a pretinde să i se aplice sancţiunea penală numai în limitele impuse de norma respectivă.

                Alţi autori cred că dreptul subiectiv al Societăţii ar consta în dreptul de a pedepsi (jus puniendi), adică dreptul Societăţii de a creea norme juridice sancţionate cu pedeapsă. S-a obiectat că un atare drept subiectiv de a pedepsi este juridiceşte inconceptibil, fiindcă nu există drept - nici subiectiv nici obiectiv decât acela creeat de nomele juridice sau derivat din acestea. Norma juridică creează dreptul sau face posibilă crearea lui; a vorbi deci de un drept preexistent normei este „un non sens”?

             Dreptul penal pozitiv (în vigoare) pentru o mai bună sistematizare şi înţelegere, are trei despărţiminte principale: partea introductivă (proeminală) a dreptului penal, partea generală a dreptului penal şi partea specială a aceluiaş drept. Totodată, acestea trebuie înţelese în mod unitar, conform principiului unităţii.

Numim, de regulă, parte introductivă a dreptului penal acea parte din sistematizarea lucrărilor de drept penal (tratate, cursuri, manuale) care precede expunerea părţii generale a ştiinţei dreptului penal. Cu toată că precede partea generală a ştiinţei dreptului penal, partea introductivă nu este o introducere la tratarea numai a părţii generale, ci constituie o introducere la prezentarea   ştiinţei penale (latura substanţială) în ansamblu ei deci şi la partea specială a ştiinţei dreptului penal[10].

În raport cu ambele părţi ale ştiinţei dreptului penal (substanţial) se dau explicaţii generale referitoare la o serie de elemente externe, susceptibile să arunce o anumită lumină asupra conţinutului instituţiilor de drept penal asupra substanţei acestora, chiar dacă aceste explicaţii nu constituie totodată o analiză aprofundată chiar a conţinutului acestor instituţii sau nu privesc însăşi substanţa acestor reglementări, altfel zis nu sunt acele elemente interne care caracterizează şi particularizează  instituţiile penale.

Chiar atunci când se face deosebirea dintre dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă, primele aspecte sunt tratate ca elemente externe tot de pe poziţiile ştiinţei dreptului penal, tot ca expresie  a unei abordări şi clarificări ştiinţifice a materiei penale.

Aşadar, în partea introductivă, dreptul penal apare în totalitatea sa ca ramură de drept[11] deoarece nu este prezentat în componentele sale sau ca o expunere de instituţii şi norme juridice şi chiar dacă această parte, este şi ea rezultatul unei analize ştiinţifice aprofundate a materiei penale. Numai din interes simplificator didactic s-ar putea susţine că partea introductivă ar cuprinde numai elemente care fac parte din dreptul penal privit ca ramură de drept nu şi elemente care aparţin ştiinţei dreptului penal.

În realitate partea introductivă cuprinde explicaţii care relevă concomitent atât caracterul de „ramură de drept” a dreptului penal cât şi caracterul de ştiinţă a dreptului penal. Desprinderea perspectivei de analiză a  dreptului penal ca ramură de drept de perspectiva de analiză ca o ştiinţă, este în realitate tot un rezultat al cercetării ştiinţifice a materiei penale.

 În partea introductivă a ştiinţei penale, abordându-se în totalitate sau numai unele din asemenea teme ca: trăsăturile caracteristice ale dreptului penal în raport cu dreptul în general, rolul dreptului penal în cadrul sistemului dreptului, legăturile dintre dreptul penal şi ştiinţele nejuridice, dar care interesează represiunea penală, izvoarele dreptului penal, structura normei penale, interpretarea acesteia, sfera de aplicare a legii penale în raport cu timpul, spaţiul, persoanele, actele, precum şi regulile după care se conduc aceste instituţii, s-a desprins concluzia că regulile respective apar implicit şi dintr-o anumită perspectivă ca o „lege a legii penale”[12], altfel zis, ca reglementări ale modului de funcţionare a legii penale. Legea penală n-ar putea să-şi realizeze scopurile şi funcţiile decât cu respectarea unor reguli exterioare, supunându-se exigenţelor acestora, în modul lor  de funcţionare şi de realizare a represiunii penale.

În doctrina penală română definiţia cea mai completă a părţii introductive a ştiinţei penale în noile condiţii istorice aparţine profesorului Vintilă Dongoroz. El a conceput această parte ca o explicare ştiinţifică complexă a aspectelor celor mai generale şi mai caracteristice ale ştiinţei penale, susceptibile de dezvoltări ulterioare şi de aprofundări edificatoare[13].

            În viziunea profesorului partea introductivă trebuie să clarifice de pe poziţii ştiinţifice raportul dintre dreptul penal şi ordinea juridică, să definească obiectul, caracterul şi limitele dreptului penal, să prezinte evoluţia istorică a formelor de represiune penală, a concepţiilor asupra pedepsei, a evoluţiei cercetării ştiinţifice a fenomenului penal, a represiunii penale şi a legiuirilor penale.

            De asemenea, partea introductivă a fost concepută de profesor ca o analiză ştiinţifică a izvoarelor dreptului penal, a interpretării legii penale, ca şi a aplicării legii penale în timp, spaţiu, cu privire la persoane şi acte[14].

            Numai după clarificarea acestor aspecte ar deveni posibilă tratarea propriu-zisă a părţii generale a ştiinţei dreptului penal, adică a principiilor care guvernează materia infracţiunii, a răspunderii penale şi a sancţiunilor de drept penal.

Această viziune asupra părţii introductive a dreptului penal îşi are o istorie proprie, iar modul de funcţionare a legii penale însăşi nu a făcut decât târziu obiectul cercetării ştiinţei dreptului penal.

În esenţa sa, modelul la care ne referim abordează problematica ordinii juridice[15] şi a modului cum a apărut aceasta în cadrul ordinii sociale, de la sublinierea condiţiilor vitrege de existenţă ale omului primitiv, de la posibilităţile sale reduse de a înfrunta greutăţile existenţei; condiţii care l-au făcut pe om să se asocieze cu alţi semeni ai săi şi să formeze primele grupări primitive (familia, clanul, tribul), membrii acestora unindu-şi forţele pentru dobândirea hranei, adăpostului, îmbrăcăminţii, a instrumentelor primitive de vânătoare, pescuit, de cultivare a pământului etc.

            Sub acest aspect, teza lui Rousseau, după care oamenii se nasc de la natură buni dar societatea îi strică, ar putea fi limitat acceptată, în sensul că oamenii primitivi erau siliţi de condiţiile vitrege ale existenţei lor să trăiască în comun şi să se înţeleagă între ei, să fie „buni” dacă înţelegem prin aceasta să fie îngăduitori, comunicativi, cât mai apropiaţi unii de alţii, spre a reuşi să înfrângă greutăţile vieţii.

            Dar, acţionând în comun au apărut de timpuriu şi neajunsurile acestei cooperări. Oamenii nu se nasc toţi la fel, între ei apar diferenţieri biologice (unul este mai dotat pentru viaţă, altul mai puţin, unul are pretenţii de la viaţă mai mari, altul mai puţine, unul are o forţă fizică mai mare, altul este mai slab etc.). Aceste realităţi le are în vedere Hobbes care subliniază adversităţile şi conflictele care încep să apară în sânul grupului social, făcând ca acestea să ia forma unei lupte continue (bellum omnium contra omnes) şi să devină însoţitori permanenţi ai vieţii în comun.

            Aceste adversităţi au apărut nu numai în interiorul grupului social. Fiind siliţi să schimbe mereu locul unde îşi duceau existenţa deoarece sursele de hrană exploatate cu mijloacele primitive se epuizau rapid, oamenii primitivi au căutat locuri mai prielnice, intrând în conflict cu alte grupuri primitive care ocupaseră mai înainte aceste locuri. În aceste lupte pentru existenţă grupul social acţiona ca un singur om, propriile lor contradicţii interne trecând pe un plan secundar, astfel că se poate spune că adversităţile dinlăuntrul grupului, ca şi cele din afară, ca şi tendinţa firească, naturală, contrară de a se uni pentru a înfrânge greutăţile existenţei, au condus printr-o selecţie naturală nu la slăbirea grupului social ci, dimpotrivă, la întărirea acelor grupuri mai bine dotate pentru a răspunde acestor cerinţe existenţiale contradictorii. Ca atare, nu în „firea oamenilor” trebuie să căutăm explicaţia aşa-zis-ului „impuls” spre unitate a grupului social (existând contradicţii puternice în sânul grupului ca şi înafara lui), ci în necesităţile contradictorii dictate de viaţa materială a societăţii primitive, necesităţi legate de însăşi supravieţuirea grupului social.

            Aceste realităţi contradictorii care formează substanţa relaţiilor sociale primitive şi a vieţii în comun au influenţat şi modul de gândire al oamenilor primitivi, evaluarea de către ei a acţiunilor sociale şi individuale ca şi a rezultatelor acestora. În cadrul acestor relaţii apar şi primele criterii de evaluare, după cum o acţiune, o comportare, este convenabilă sau neconvenabilă grupului social, ca atare trebuie să fie permisă sau să fie interzisă, precum şi primele evaluări religioase dacă o faptă constituie un păcat sau nu, după cum fapta era plăcută sau nu divinităţii.

            Tot în cadrul acestor relaţii apar şi cerinţele de ordine şi disciplină, ca şi necesitatea elaborării unor reguli de comportare individuale, experienţa fiecărui individ ca şi a grupului atestând convingător că progresul grupului era mai rapid şi evident mai eficient acolo unde se respectau anumite reguli de ordine şi disciplină.

            De altfel, ideea de ordine şi disciplină le era sugerată oamenilor primitivi chiar de ordinea care domnea în natură şi în viaţa individului de fiecare zi (de pildă, ordinea anotimpurilor, a zilelordupă noapte, a necesităţii pentru omul primitiv ca, pentru a-şi astâmpăra foamea, să acţioneze în căutarea hranei şi să respecte regulile naturale ale vânătorii şi pescuitului).

            Ca atare, spiritul de ordine şi disciplină nu s-a „sădit” în conştiinţa oamenilor ca o realitate inexplicabilă, ci a fost impus de nevoile de supravieţuire şi de condiţiile naturale de existenţă ale grupului primitiv.

            Anumite reguli de ordine şi disciplină a căror eficienţă este verificată de experienţa individuală şi socială prin repetare şi extindere devin obiceiuri ale grupului, respectarea lor devenind o obligaţie pentru toţi membrii grupului (ordine cutumiară), neputând să dea o explicaţie raţională acestor obiceiuri, oamenii primitivi le-au atribuit la început unor forţe supranaturale divine. Aşa apar reprezentările religioase, cultul anumitor divinităţi, ritualurile şi credinţele religioase. Convingerile religioase primitive şi manifestările faţă de divinitate au luat forma unor reguli respectate de întregul grup (ordinea religioasă). Tot astfel, anumite reguli de evaluare a comportării celor din jur şi a propriei comportări au luat forma unor judecăţi morale. Dar, deasupra tuturor acestor reguli este ordinea naturală şi socială, adică acea ordine pe care experienţa individuală o sesizează în natură şi în relaţiile sociale.

            Înmulţirea şi răspândirea regulilor impuse de nevoile supravieţuirii şi de desfăşurarea vieţii sociale (a vieţii de relaţie) paralel cu tendinţele contrare ale unor membri ai grupului social, rezultat al diferenţierilor naturale şi biologice care se manifestau în societate au atras după sine necesitatea unei conduceri care să aplaneze conflictele interne, să dirijeze activitatea membrilor grupului şi să organizeze apărarea lui în cazul unor conflicte exterioare. În locul sfatului bătrânilor, ca formă primitivă de manifestare a unui organ cu autoritate, se ridică din sânul grupului social conducători, oameni mai bine dotaţi pentru a îndeplini sarcinile superioare pe care le-am amintit (de aplanare a conflictelor interne, de dirijare a activităţilor membrilor grupului spre a deveni mai eficiente, de apărare în cazul conflictelor exterioare etc.). Odată cu aceştia apare un tip nou de reguli impuse tot de necesităţile naturale evaluate însă prin voinţa acelora care exercită funcţii de conducători, impuse prin autoritatea conducătorilor şi respectate de toţi membrii grupului social (reguli de drept). Unele reguli reglementau relaţiile dintre autoritate şi indivizi, iar altele între indivizi. Aceste reguli prevedeau şi o sancţiune în caz de nerespectare, ceea ce va atrage necesitatea unor organe care să evalueze aceste abateri şi să aplice sancţiunile meritate.

            În acest mod viaţa primitivă se complică treptat datorită acestor procese interne legate de necesitatea supravieţuirii şi de organizarea unor activităţi eficiente în această direcţie.

            Viaţa primitivă se înfăţişează însă nu numai ca dominată de tendinţe pozitive, constructive, deşi acestea devin absolut necesare pentru înfrângerea greutăţilor vieţii, dar şi de puternice tendinţe contradictorii, având sursa tot în natura omenească şi legate tot de nevoile dictate de supravieţuire.

            Aceste contradicţii erau de natură să stimuleze activitatea grupurilor primitive, să contribuie la perfecţionarea relaţiilor din cadrul grupurilor, fiecare membru făcând eforturi să devină mai bun, mai capabil să înfrunte greutăţile existenţei, calităţi care îi îndreptăţeau să ceară mai mult de la societate decât aceia care nu aveau asemenea calităţi.

            În cadrul acestor contradicţii şi pentru menţinerea lor în limite raţionale (spre a nu conduce la desfiinţarea societăţii primitive) apar şi reglementările juridice impuse de autoritatea conducătorilor şi asigurate cu o forţă de constrângere anume creată.

            Ordinea juridică, adică ordinea ca rezultat al aplicării regulilor impuse de o autoritate, nu a înlăturat celelalte reguli, ci acestea au continuat să se aplice paralel: ordinea cutumiară, ordinea morală, ordinea religioasă, slujind, fiecare în felul ei, la perfecţionarea relaţiilor din cadrul grupului primitiv.

După opinia profesorului Vintilă Dongoroz[16] dreptul ar fi un epifenomen al vieţii de relaţie deoarece viaţa de relaţie ar fi fenomenul social primar, iar dreptul ar fi un fenomen derivat din acesta. Dreptul, susţinea profesorul Dongoroz, apare ca un fenomen social de derivaţie (de suprapunere), fiindcă el îşi găseşte explicarea în viaţa de relaţie şi are nevoie de unele completări, de unele nuanţări.

2. Caracterul si limitele dreptului penal.

I. Generalităţi: Normele juridice având ca obiect disciplinarea vieţii de relaţiune, substanţa lor reală nu poate fi decât raporturile (relaţiunile) dintre membrii colectivităţii, sau dintre aceştia şi gropul social, formele juridice, reglementând acesta relaţiuni, la imprimă, implicit, caracterul de raporturi juridice.

Orice raport juridic implică un contact sau o apropiere între două sau mai multe persoane (relatie ad hominem), care constituesc termeni subiectivi ai raportului juridic.

Când aceşti termeni sunt persoane privative (fizice sau juridice), raportul juridic se consideră şi el privat, iar nomele juridice care disciplinează acest raport, vor fi norme de drept privat.

 

Scopul legii penale.

Potrivit art.1 din C.pen. în vigoare se prevede că Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

             În esenţă, art.1 din cod penal în vigoare un caracter proclamativ subliniind că scopul legii penale este acela de a apăra statul român împotriva infracţiunilor.

            Spre a ilustra această afirmaţie, textul enumeră valorile sociale mai importante ocrotite de legea penală: unele sunt denumite explicit, iar altele folosind o formulă globală, aceea de întreaga ordine de drept.

            Deşi s-ar părea că textul are în vedere ocrotirea ordinii de drept prin aplicarea pedepsei împotriva celor mai grave atingeri care i se pot aduce, în realitate sunt cuprinse în formularea textului şi infracţiunile pentru care limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt reduse (de exemplu, lovirea, calomnia ş.a.). În acest caz, ocrotirea ordinii de drept prin aplicarea pedepsei are loc nu împotriva unor fapte grave, ci împotriva unor fapte pe care societatea înţelege să nu le tolereze; cuprinderea lor în legea penală are rolul de a stigmatiza aceste fapte şi a sublinia totala lor incompatibilitate cu ordinea de drept ocrotită de legea penală.

            Prin concept legea penală incriminează numai acele fapte socotite că aduc atingere sau pun în pericol valorile sociale de bază ale grupului social[17]. În acest scop sunt edictate acest tip special de norme ca un instrument de ocrotire a ordinii sociale, de asigurare a bunei înţelegeri şi convieţuiri a oamenilor în societate, prin folosirea celei mai severe forme de constrângere juridică, pedeapsa.

             Specific îndatoririlor legii penale în etapa actuală este şi iniţierea de măsuri represive în vederea combaterii la nivel european a infracţionismului şi a ocrotirii intereselor financiare ale Uniunii Europene, a asigurării unei riposte adecvate pe plan naţional împotriva criminalităţii multinaţionale.

            În condiţiile necesităţii de unificare legislativă penală la nivel european, scopul legii penale române nu mai poate fi limitat la apărarea valorilor naţionale, ci el trebuie corelat cu noile îndatoriri ale legii penale legate de perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeană şi cu necesitatea combaterii fenomenului criminalităţii la nivel european, fenomen care influenţează în chip hotărâtor şi fenomenul criminalităţii pe plan naţional. De pildă, cod penal în vigoare şi noul cod penal a introdus o serie de incriminări noi cum ar fi cele care se referă la manipularea genetică, la sistemele informatice, la ocrotirea intereselor financiare ale Uniunii Europene, la apărarea proprietăţii intelectuale şi altele, ridicând la un nivel superior preocupările de politică penală ale regimului politic actual.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cursul III

 

 

INTERPRETAREA LEGII PENALE

 

Necesitatea şi importanţa legii penale

Aplicarea corectă a legii penale este strâns legată de o bună cunoaştere a normei penale şi de o interpretare corespunzătoare a acesteia.

În concepţia profesorului Vintilă Dongoroz interpretarea sau studiul exegetic al legii are ca obiect cunoaşterea în parte a fiecărei reguli de drept, în conceptul, în conţinutul şi în funcţiile lor, ca şi în sfera de aplicare. Cunoaşterea se referă atât la structura (forma), cât şi la substanţa (conţinutul normativ) şi finalitatea (funcţiunea) fiecărei reguli de drept.

Exegeza normei constituie un studiu de analiză, o operaţie de pătrundere în adânc şi în amănunt, o adevărată cercetare morfologică, anatomică şi fiziologică a normei de drept. Sub raportul metodei, operaţia care conduce la realizarea acestui studiu se numeşte interpretare.

Dintre cele trei studii care formează studiul integral al dreptului pozitiv (studiul exegetic, dogmatic şi critic), acela care prezintă un deosebit interes este studiul exegetic. Operaţia prin care se efectuează acest studiu este interpretarea.[18]

De observat că atât legiuitorul cât şi organele de aplicare a legii îşi desfăşoară activităţile lor specifice nu numai pe baza cunoaşterii realităţilor şi a problematicii pe care o ridică aceste realităţi pe plan intern dar şi pe baza cerinţelor de reglementare impuse de autorităţile supranaţionale.

Aplicarea prioritară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are loc numai în cazul conflictului de legi, ci şi în cazul neconformităţii generate prin interpretarea diferită a prevederilor legale.[19]

Aceleaşi obligaţii revin autorităţilor naţionale şi în ce priveşte cunoaşterea şi respectarea actelor normative penale ale organelor de conducere ale Uniunii Europene (regulamente, decizii-cadru, directive) asigurând aplicarea lor corectă în viaţa juridică.

Actele normative ale Uniunii Europene se aplică prioritar în raport cu legea penală naţională. De asemenea, regulile de interpretare care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ale acestor acte normative au caracter prioritar.

În realitate, pentru a aplica just normele juridice, cel ce interpretează  trebuie să caute înţelesul intrinsec al normei, în vederea clarificării semnificaţiei integrale a acesteia. Chiar dacă sensul normei juridice ar fi perfect clar, precis, susceptibil doar de un singur înţeles, şi atunci, potrivit afirmaţiei unor autori, interpretarea nu ar fi o artă inutilă[20]

Interpretarea dreptului urmăreşte, aşadar, clarificarea sensului exact al normei de drept concrete.

Termenul de „interpretare" provine din cuvântul latin „interpretatio"  care denumeşte activitatea de transpunere a sensului unei fraze dintr-un limbaj necunoscut în unul cunoscut, astfel încât sensul să fie evident pentru cel care primeşte mesajul. Interpretul trebuie să depună efortul intelectual de a dezvălui sensul real al mesajului pe care îl transmite mai departe.

            Necesitatea interpretării se justifică nu numai prin aceea că legea este imperfectă, ci şi pentru că natura intrinsecă a legii este generalitatea, ceea ce înseamnă că interpretarea nu este o operaţiune ocazională, ci una constantă, necesară în cadrul oricărui proces de aplicare a ei.

            Interpretarea normelor juridice are un scop bine delimitat care se concretizează în descoperirea înţelesului exact al normelor juridice

Necesitatea interpretării este justificată şi de faptul că în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare (judecătorul sau organul administrativ, etc.) trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea acestuia în raport cu o anumită situaţie de fapt (adică în raport cu speţa dedusă în faţa sa). El are totdeauna în faţă un sistem de norme cu caracter general şi impersonal, din care trebuie să selecţioneze pe cea care se aplică în cazul concret (un caz particular şi individual, determinat prin trăsături ce nu-şi găsesc de fiecare dată reflectarea exactă şi detaliată în conţinutul normei). Organul de aplicare (interpretul) este obligat să identifice sensul normei de drept, să verifice cu ce înţeles utilizează cuvintele legiuitorului, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat corect, dacă a făcut enumerări limitative, ori s-a menţinut în limitele unei reglementări-cadru etc. Analiza textului legii ridică astfel problema mai largă a sistemelor de semnificaţii şi a sistemului comun al limbajului.[21] Sub acest aspect necesitatea interpretării decurge şi din specificitatea limbajului juridic.

În prezent, necesitatea interpretării normei nu mai constituie obiect de controversă. Dacă în vremea sa Beccaria considera că nu există pericol mai mare pentru legalitate decât interpretarea, timpurile ulterioare au consacrat ideea că interpretarea este întotdeauna necesară; chiar norma aparent clară poate uneori să nu solicite un efort interpretativ prea mare pentru a putea fi aplicată. S-a remarcat, pe drept cuvânt, că şi atunci când cuvintele sunt clare, sensul juridic al cuvintelor poate fi altul decât cel care rezultă din interpretarea spontană, obişnuită a textului. Ca urmare regula „in claris not fit interpretatio" nu poate fi absolutizată. Pe de altă parte ceea ce poate apare clar pentru o persoană, poate fi neclar, echivoc, ambiguu pentru o altă persoană. De aici necesitatea de a depăşi semnificaţia aparentă a cuvintelor şi a căuta sensul mai profund al normei şi sfera sa efectivă de aplicare[22].

           

            Noţiunea de interpretare

Interpretarea este definită, cel mai frecvent de autorii manualelor de drept penal, ca o operaţie logico-raţionala efectuată cu ocazia aplicării normei de drept la cauzele concrete, în scopul descifrării voinţei legiuitorului exprimată în normă cu privire la cazurile concrete[23]. Înţelegerea corectă a normei presupune atât explicarea corespunzătoare a ceea ce a voit legiuitorul să prevadă sub aspectul formal al normei, adică sub aspectul redactării acesteia, dar şi sub aspectul substanţial, adică în raport cu ideile pe care le cuprinde norma, implicit cu soluţia de reglementare (exegeza normei).

Cunoaşterea sensului, a semnificaţiei normei presupune, aşadar, un proces de cunoaştere care nu se poate desfăşura în mod logic decât pe baza acestor operaţii raţionale la care ne-am referit.

Organele cu atribuţii de interpretare

Interpretarea dreptului constituie o activitate complexă la care participă diferiţi subiecţi, fiecare având un rol deosebit în formularea soluţiilor de interpretare[24]. Astfel există o interpretare a organului legislativ (cu specificul pe care l-am semnalat), după cum există şi o interpretare a organelor judiciare care realizează interpretarea propriu zisă a normei penale în momentul aplicării acesteia. De asemenea există o interpretare a doctrinei .

Principalul obiectiv al interpretării judiciare este rezolvarea-ambiguităţilor (con)textuale, sintactice şi semantice şi asigurarea  coerenţei textului, prin corelarea, în plan logic, sintactic şi semantic, dintre enunţuri (articol, alineat, frază).

Ambiguitatea sintactică poate fi produsă de frazele prea ample, cu numeroase subordonate şi intercalări, sau, din contră, de frazele prea comprimate, din care nu rezultă clar raporturile logico-sintactice dintre componente[25].

Un rol important în înlăturarea ambiguităţilor cuvintelor din limbajul comun îl are contextul lingvistic (sintagma, fraza) în care este inserat termenul respectiv.

În literatura de specialitate, interpretarea normelor juridice se împarte în interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.

 

Interpretarea  oficială

Acest tip de interpretare presupune intervenţia organului de la care emană actul normativ; acesta are îndreptăţirea să edicteze cu privire la aceste acte normative, legi interpretative menite să lămurească conţinutul normelor lacunare sau insuficient de clare. Legile interpretative se aplică retroactiv deoarece ele fac corp comun cu actul normativ interpretat, integrându-se în acesta.

În prezent Constituţia nu face vorbire despre un organ în competenţa căruia să revină interpretarea legală a normelor juridice, aşa după cum în trecut această atribuţie era în competenţa Consiliului de Stat; ca urmare considerăm că în prezent această formă de interpretare revine Parlamentului.

 

Interpretarea oficială se subdivide în interpretare generală şi interpretare cauzală.

2.Interpretarea generală este acea interpretare pe care organul competent o dă, prin edictarea unui act normativ interpretativ, normei interpretate. Este de principiu că, atunci când o dispoziţie dintr-un act normativ apare neclară sau confuză, organul emitent al actului normativ are dreptul de a da acelei dispoziţii interpretarea autentică printr-un nou act normativ. Există şi sisteme de drept în care interpretarea legii este dată prin Constituţie pe seama unui alt organ de stat[26].

Interpretarea generală a actelor normative făcută de către organul de la care emană  poartă denumirea de interpretare legală. Textul interpretativ explicând în termeni neechivoci sensul unei noţiuni, este considerat pe drept cuvânt coincident cu textul normei interpretate şi, pentru că exclude orice îndoială, o astfel de interpretare mai este denumită şi autentică.

Interpretarea autentică provine de la acelaşi organ de la care emană actul normativ interpretat şi se realizează cu respectarea aceloraşi forme în care s-a adoptat actul normativ interpretat (interpretarea autentică a unei legi se realizează printr-o lege interpretativă adoptată în aceleaşi condiţii ca şi legea interpretată; la fel un decret, o hotărâre de Guvern, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, un ordin al ministrului etc.).

Interpretarea autentică poate fi realizată atât printr-o normă interpretativă ulterioară (ex intervallo), care va retroactiva (norma devine obligatorie ex. tune, adică din momentul intrării în vigoare a normei interpretate), cât şi printr-o normă explicativă concomitentă chiar în corpul actului normativ interpretat (interpretare contextuală).

Interpretare judiciară (denumită şi cauzală) este acea formă a interpretării oficiale care emană de la organele de aplicare a dreptului, cu prilejul soluţionării unei cauze concrete şi care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză[27] şi numai după ce a dobândit autoritate de lucru judecat. Aceasta constituie cea mai frecventă modalitate de interpretare.

Întrucât această interpretare este legată de soluţionarea unor cazuri concrete în raport cu care are, în mod necesar, forţă obligatorie, este foarte frecvent denumită interpretare cazuală.[28]

Există o deosebire principială între interpretarea general obligatorie şi cea cazuală. În cadrul primei forme, general - obligatorii, interpretarea capătă o valoare de sine stătătoare, şi este făcută cu scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării concomitente a unei cauze concrete. În cazul interpretării cazuale, dimpotrivă, interpretarea este doar un mijloc pentru soluţionarea unei cauze concrete[29].

Interpretarea cazuală se prezintă cel mai adesea sub forma unui  silogism, deşi în viziunea unor autori nu se reduce la acesta deoarece reprezintă şi un efort de valorizare[30].

c) Interpretarea neoficială

Interpretarea neoficială este opera doctrinei; de aceea ea este frecvent denumită doctrinară sau ştiinţifică (opinio doctorum). Această interpretare este făcută de către oamenii de ştiinţă, jurişti, cercetători de prestigiu, concretizată în opinii, studii, tratate, pe baza analizei multilaterale a diferitelor instituţii sau norme juridice în vigoare.[31]

Această interpretare nu este obligatorie, dar, ca formă a unei activităţi intelectuale superioare poate să ajute ca etalon, la rezolvarea unor cazuri[32]. Ea reprezintă opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. Astfel, opiniile cunoscuţilor jurisconsulţi romani Papinian, Paul, Ulpian şi lucrările lor de interpretare a normelor dreptului roman erau considerate ca izvoare ale dreptului.[33]

 

 

B. METODE  SAU  PROCEDEE  DE  INTERPRETARE.

În literatura juridică nu există unitate de păreri cu privire la identificarea  şi clasificarea procedeelor de interpretare a normelor juridice: I. Ceterchi, Gh., Boboş, I. Humă, N. Popa şi alţii consideră că cea mai justă clasificare ar fi în patru categorii distincte şi anume : procedeul gramatical, istoric, logic şi sistemic; C. Voicu adaugă acestor categorii procedeul analogiei; I. Santai, L Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, procedeul teleologic iar G. Vrabie propune o metodă nouă numită creatoare şi care să analizeze interpretarea extensivă ca o categorie aparte, ca pe un gen de interpretare distinct.

Le vom examina pe rând.

b) Interpretarea literală. Procedeul literal gramatical

Orice interpretare nu poate începe altfel decât de la analiza cuvintelor prin care se exprimă legiuitorul (interpretare literală, gramaticală, talmudică, iudaică, tradiţională). Cuvintele sunt cercetate atât izolat, pentru a se afla sensul în care le foloseşte legiuitorul, cât şi în legătură cu modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii sau în fraze.[34].

Interpretarea gramaticală ţine seama de regulile limbii urmărind să identifice sensul lingvistic al cuvintelor şi al propoziţiilor legii. Această interpretare presupune uneori şi anumite cunoştinţe filologice, mai ales când se pune problema interpretării unor legi mai vechi sau legi scrise într-o limbă străină. De asemenea, presupune şi cunoaşterea generală a limbajului juridic, deoarece  multe cuvinte şi expresii au în drept un sens diferit, de cel din limbajul comun, aşa ar fi de pildă cuvintele de funcţionar, funcţionar public, circumstanţă atenuantă, circumstanţă agravantă, infracţiune, vinovăţie; premeditare, intenţie, ş.a.[35]

Uneori legiuitorul, pentru a asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni recurge el însuşi la explicarea acestor termeni. Aşa este, de. exemplu, cazul Codului penal care în Titlul VIII al Părţii generale, art. 140 – 154 defineşte înţelesul unor termeni utilizaţi în legislaţia penală, cum sunt: funcţionar, rude apropiate, secrete de stat etc. Dacă semnificaţia unor cuvinte de specialitate nu este precizată de un text anume, organele de aplicare a dreptului pot să se folosească şi de interpretarea dată în practica judiciară sau de doctrina juridică.

Interpretarea gramaticală priveşte nu numai cuvintele în sine (sensul, înţelesul, accepţiunea lor), ci şi modul folosirii acestora precum şi felul în care sunt îmbinate cuvintele în propoziţii, frază, etc.

Tehnica acestei interpretări implică studiul:

a) elementului etimologic (al originii cuvântului), altfel zis, presupune studierea sensului fiecărui cuvânt, pe baza originii acestuia şi a felului în care a fost folosit de legiuitor la redactarea actului normativ, sens care, în principiu, se presupune că este acela indicat chiar de valoarea semantică (de sensul obişnuit) al cuvântului.

În cazul în care cuvântul are o semnificaţie obişnuită dar şi una ştiinţifică (terminus technicus), se va da preferinţă semnificaţiei obişnuite, când este vorba de dreptul material, substanţial, presupunându-se că legiuitorul a vorbit pe înţelesul tuturor şi se va avea în vedere semnificaţia tehnică, în cazul dreptului formal, procesual, fiindcă în atari situaţii, legiuitorul întrebuinţează, cu precădere, un limbaj tehnic. Când cuvântul are mai multe semnificaţii, chiar în limbajul comun, se va da acestuia accepţiunea pe care o impune însăşi complexul normei interpretate.

b) elementului sintactic, acesta presupune examinarea modului în care se îmbină cuvintele în propoziţii şi propoziţiile în fraze. De asemenea,sunt cercetate modalităţile în care cuvintele sunt folosite. Un cuvânt folosit la singular implică şi pluralul şi viceversa, iar când textele folosesc pluralul, nu înseamnă că ele nu se aplică şi singularului. Singularul exclude pluralul sau viceversa, numai când legea le foloseşte separat, sau când actul normativ foloseşte o formulă cantitativă de excludere. De asemenea, substantivele şi adjectivele acestora trebuie luate împreună; tot astfel, verbele şi complementele (loc public; deţinere legitimă; săvârşite în public).

c) elementului stilistic, aceasta înseamnă că pentru a descifra adevăratul conţinut al unei norme juridice, trebuie să se ţină seamă şi de sensul cuvintelor, în raport cu întreaga construcţie a propoziţiei sau a frazei care formează conţinutul dispoziţiei, precum şi de particularităţile limbajului juridic.

Interpretarea trebuie astfel făcută, încât nici unul din cuvintele care compun textul de lege să nu rămână nefolosit, fiindcă este de presupus că legiuitorul nu a inserat în textele legii cuvinte fără rost. Numai atunci când cuvântul constituie un pleonasm sau când folosirea lui ar duce la un rezultat absurd, se va putea neglija acel cuvânt.

c) Interpretarea raţională. Procedeul raţional-logic

1. Interpretarea corectă a normei presupune nu numai analiza literală, gramaticală a normei, ci un complex de raţionamente prin care se realizează sensul şi semnificaţia normei.

Dacă în mod firesc, procedeul gramatical are întâietate, procedeul raţional va prevala, ori de câte ori primul procedeu nu a dat rezultate.

În cadrul interpretării logice, raţionale se caută a se reconstitui semnificaţia normei prin prisma raţiunii legii a motivului normei.

În acest scop se folosesc ca argumente: ubi lex voluit, dixit, ubi noluit, tacuit; inclusio uninus exclusio alterius; ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; qui dicit de uno, negat de altero etc.[36]

Ideea unui procedeu logic de interpretare alături de celelalte procedee ar conduce la ideea că există tehnici, metode de interpretare care nu se bazează pe logică, pe raţiune. Concluzia ar fi greşită[37]. În realitate, când ne referim la procedeul de interpretare logic-raţional, avem în vedere anumite raţionamente şi argumentele derivate din logica formală susceptibile să convingă pe destinatar de semnificaţia normei interpretate.

Pentru efectuarea raţionamentelor se au în vedere o sumă de elemente şi anume[38]:

a) elementul politic ( de explicaţie) adică acel complex de date care duce la cunoaşterea cauzei şi scopului pentru care legiuitorul a edictat norma supusă interpretării, urmărindu-se a se identifica raţiunea legii. Orice legiuitor, atunci când edictează o normă juridică, o regulă de drept, porneşte de la anumite consideraţii politice, adică este determinat de anumite imperative ale vieţii şi ordinii sociale, şi , ca atare, prin edictarea normei, urmăreşte satisfacerea acelor imperative. Aceasta este raţiunea legii. Raţiunea legii, (ratio legis), nu trebuie confundată nici cu occasio legis (împrejurările de fapt care au ocazionat-o), nici cu mens legis (spiritul de care este animată acea lege).

b) elementul sistematic (de corelaţie) presupune cercetarea legăturii explicite sau implicite, directe sau indirecte ce există între fiecare dispoziţie de lege şi celelalte dispoziţiuni din aceeaşi lege sau din alte legi, care privesc aceleaşi materii sau materii înrudite. Se pleacă de la premisa că normele nu sunt nişte entităţi izolate, ci au strânse legături, corelaţii între ele, corelaţii care pot contribui la stabilirea sensului şi a semnificaţiei normei interpretate.

c) elementul istoric (de comparaţie) reprezintă complexul de date alcătuit din tot ceea ce a precedat şi a contribuit la elaborarea legii, precum lucrările preparatorii, expunerile de motive, discursurile parlamentare, legile anterioare, actele normative străine, materialul doctrinal şi jurisprudenţial, precum şi tot ce ar fi putut avea vreo înrâurire asupra operei legislative.

d) elementul realistic presupune examinarea complexului de date pe care ni le oferă realitatea înconjurătoare, realitate supusă reglementării juridice prin dispoziţia ce se interpretează; legea nu poate fi izolată de realitate, deoarece ea pleacă de la realitate şi este destinată să fie aplicată acesteia. Norma de drept nu este un cuvânt mort (vox mortua), ci un comandament activ,dinamic,viu,  sub care pulsează realitatea.

Interpretarea logică este cea mai des întâlnită între procedeele de interpretare a normei juridice[39].

Regulile de interpretare logică cel mai des folosite sunt exprimate în următoarele adagii:

a) excepţiile sunt de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis - conform căruia textele de excepţie trebuie să-şi găsească aplicaţie numai în ipotezele la care se referă, neputând fi extinse şi la alte ipoteze. Un aspect particular al acestei reguli îl constituie interpretarea legii speciale, în raport cu legea generală (dreptul comun într-o anumită materie). Legea specială reprezintă excepţia, în raport cu legea generală, care constituie regula, principiul. O lege specială se distinge prin aceea că ea cuprinde şi ceva diferit decât legea generală; legea specială constituind excepţia, este de strictă interpretare.

Rezolvarea raportului dintre legea generală şi legea specială, se face după următoarele reguli:

- legea specială derogă  de  la legea generală - specialia generalibus derogant;

- legea generală nu derogă de la legea specială - generalia specialibus non derogant.

b) unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În baza acestei reguli, interpretul nu poate să restrângă aplicaţia unui text care este conceput (redactat) în termeni generali, generalitatea formulării textului conducând la generalitatea aplicării lui. Cu toate acestea, regula nu este imperativă, legea putând să prevadă explicit şi soluţia contrară.

c) norma juridică trebuie interpretată în sensul în care îi este asigurată aplicarea, iar nu în sensul excluderii aplicării ei - actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat - regulă ce  învederează faptul că normele juridice sunt edictate pentru a fi aplicate, căci altfel ele nu şi-ar găsi rostul.

Printre raţionamentele folosite frecvent pentru stabilirea sensului legii, mai distingem:

a) argumentul juridic în sens contrar,  per a contrario, sive a contrario sensu, subliniază caracterul izolat, restrâns al normelor restrictive, pentru a nu permite generalizarea unor consecinţe ce vizează doar o ipoteză, strict precizată de normă. Potrivit acestui argument când se afirmă despre ceva implicit se neagă altceva (qui dicit de uno, negat de altero), ceea ce presupune că ori de câte ori un text prevede un anumit lucru, per a contrario, neagă contrariul situaţiei reglementate.

b) argumentul a fortiori ratione - regulă utilizată pentru a se extinde aplicarea normei la un caz neprevăzut de ea, dacă se constată că motivele avute în vedere de către legiuitor când a elaborat norma se regăsesc, cu şi mai multă putere, în cazul concret cercetat;

c) argumentul reducerii la absurd - reductio ad absurdum. Este procedeul prin care se evidenţiază că o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecinţe inadmisibile. În. mod obişnuit, demonstrându-se falsitatea unei teze, în mod necesar se fundamentează adevărul, temeinicia celeilalte teze. De regulă, doctrina foloseşte acest argument în problemele controversate, pentru combaterea altor argumente ce se invocă..

d) argumentul a pari presupune evaluarea comparativă a două situaţii: dacă la baza uneia stau raţiuni incontestabile pentru a se aplica un anumit text, textul se va aplica şi celei de a doua situaţii, dacă există aceleaşi raţiuni. Constatând că există aceeaşi raţiune a legii, trebuie să se aplice aceeaşi dispoziţie (ubi eadem ratio, ibi eadem jus). Acest argument are şi el caracter apreciativ, subliniind necesitatea respectării legăturii logice între norma interpretată şi situaţiile în care se regăseşte aceeaşi raţiune[40].

d) Interpretarea teleologică

Concepând întregul sistem juridic sau o anumită instituţie din acest sistem că urmăreşte, prin natura sa, un anumit scop, o anumită finalitate, interpretul trebuie să descifreze scopul urmărit de legiuitor şi să explice conţinutul actului normativ interpretat în lumina acestui scop.

Metoda de interpretare teleologică poate fi folosită atât pentru a obţine o extindere a aplicării legii (ori de câte ori acelaşi scop este comun şi altor situaţii care impun o reglementare), dar şi pentru a restrânge aplicarea ei: desprinzând scopul comun al unei dispoziţii, fapta va trebui sau dezincriminată, ori sistematizată în cadrul unui alt grup de infracţiuni sau tratată ca având un obiect juridic special (propriu). [41].

e) Interpretarea analogică

Un alt procedeu de interpretare este analogia, ceea ce înseamnă căutarea sensului real al normei prin recurgerea la alte dispoziţii care reglementează cazuri similare şi care sunt mai clare decât norma interpretată.

Analogia este strâns legată de obligaţia judecătorului de a se pronunţa în cauza cu care a fost învestit. În dreptul roman dacă judecătorul constata că soluţia pe care urma să o pronunţe nu rezulta din normă, el pronunţa sub jurământ formula rem sibi non liquere şi se retrăgea.

Rezultatul  interpretării

În mod ideal, toate normele penale ar trebui să fie atât de clare şi precise, încât din simpla lor lectură să se desprindă cu evidenţă sensul şi semnificaţia normei (in claris non fit interpretatio).

a) să constate că între intenţia legiuitorului, spiritul legii şi modul în care legea este exprimată, există o identitate, un perfect acord, adică legea a spus ceea ce a voit să spună (lex dixit quam voluit).

În acest caz, se spune că avem un rezultat declarativ.

Interpretarea declarativă este întâlnită frecvent în aplicarea legii penale, în situaţiile în care, după un examen aprofundat al normei, pe baza tuturor regulilor de interpretare corect folosite, se constată că semnificaţia, sensul normei rezultă complet din textul acesteia, că există aşadar o concordanţă deplină între sensul aparent al normei şi felul în care ea a fost exprimată în dispoziţia legală interpretată (sensul real).

b) Interpretarea este restrictivă când interpretul constată că litera legii spune mai mult decât sensul real al normei; ca atare, interpretul va restrânge în rezultat litera la limitele semnificaţiei reale a normei.

c) Interpretarea extensivă presupune ipoteza mai rară şi mai greu de conceput în domeniul legii penale, când există discordanţă între textul legii şi sensul real al normei, acesta spunând mai puţin decât sensul real, astfel că, interpretul trebuie să armonizeze litera cu voinţa legii printr-o extindere.

Interpretarea extensivă se realizează cu ajutorul raţionamentelor asupra cărora am dat explicaţii mai înainte, şi anume a raţionamentelor a fortiori, per a contrario, reductio  ad absurdum şi  a pari.

Un alt rezultat al interpretării este  interpretarea îndoielnică (dubioasă) care există atunci când folosirea tuturor procedeelor de interpretare nu a condus decât la un rezultat îndoielnic.

În asemenea cazuri, interpretul va trebui să ţină seama şi să recurgă la principiile de drept şi anume:

a) libertatea constituind regula, iar restrângerea libertăţii, excepţia, în caz de dubiu, se va adopta soluţia care implică mai puţine restricţii sau privări de libertate, de drepturi, de interese.

Această regulă este cunoscută în dreptul penal sub forma adagiului "in dubio pro reo sau "in dubio mitius", fiindcă, în penal, adoptarea unei soluţii care să reprezinte mai puţine restrângeri, reprezintă, în genere, o interpretare favorabilă celui învinuit.

În cazul în care ne aflăm în faţa unor situaţii, în care ca regulă predomină restricţia şi numai ca excepţie libertatea, în îndoială, se va înclina către soluţia care corespunde restricţiei.

b) legea trebuie să-şi găsească întotdeauna aplicare direct sau indirect, şi nu să rămână neaplicată.

Aceasta înseamnă că, între două soluţii, din care una face legea aplicabilă, iar cealaltă nu, în îndoială, interpretul va alege soluţia care dă posibilitatea aplicării legii.

c) legile trebuie să dezvăluie în aplicarea lor un progres şi nu un regres, fiindcă se presupune că orice lege nouă tinde către o perfecţionare, către o ameliorare a dreptului anterior.

Deci, în caz de îndoială, interpretul va opta spre soluţia care reprezintă un progres, iar nu către aceea care îi oferă o disciplinare juridică retrogradă.

d) legile trebuie privite ca un tot unitar şi armonios.

Deci, între două sau mai multe soluţii, în caz de îndoială, interpretul va înclina spre aceea  care se armonizează mai bine cu întreg dreptul pozitiv şi nu pe aceea care reprezintă o vădită nepotrivire (dizarmonie).

 

 Limitele  interpretării

În ce priveşte limitele în care judecătorul poate să interpreteze legea penală în aşa fel încât numai să o explice, nu să creeze norme noi, există multiple puncte de vedere.

Într-o opinie (teoria interpretării corective) s-a susţinut că interpretului nu i se permite să se substituie legiuitorului, pentru a schimba vreun sens din conţinutul preceptiv şi sancţionator al normei (substanţa normei), însă i se îngăduie să completeze lacunele legii, cu ajutorul normelor din dreptul pozitiv, atunci când legea nu poate sau nu ar mai putea fi aplicată, fără o atare completare. De asemenea, interpretului i se permite să elimine contradicţiile din actul normativ, dacă acestea împiedică aplicarea legii, chiar dacă această eliminare ar conduce la înlăturarea unei norme. Tot astfel, interpretului i se permite şi îndreptarea (retuşarea) dispoziţiilor legii, atunci când acestea conţin vădite erori materiale, inadvertenţe sau excese. În sfârşit, judecătorul poate să completeze lacunele legii pe cale de supliment analogic, adică prin împrumutarea raţională a unei soluţii desprinsă din alte norme ale dreptului (presupuse ca virtual însuşite de legiuitor)[42].

Suplimentul analogic, ca mijloc de complinire atunci când această complinire este necesară şi posibilă, nu trebuie confundat cu extinderea legii prin analogie, adică cu aplicarea legii pe cale de analogie (asemănare) la alte cazuri, decât cele prevăzute de lege şi nici cu procedeul analogic de interpretare care constă în descifrarea conţinutului normei, prin recurgerea la alte dispoziţii care au reglementat cazuri similare şi care ar fi mai complete, mai explicite.

După o altă părere (teoria interpretării progresive sau evolutive) interpretul are libertatea deplină de a interpreta norma juridică astfel încât ea să răspundă realităţilor din momentul aplicării. Ceea ce interpretul trebuie să respecte este sensul, norma juridică în concept, nu în prescriptivitatea ei formală. Legea, din perspectiva teoriei evolutive, este comparată cu un aluat modelabil cu exigenţele vieţii sociale dinamice. (Geny, Salleills, Kohler, Cimbali, Ferrara, Massari, Rocco şi alţii).

Acest punct de vedere este acceptat şi în domeniul dreptului penal, însă cu moderaţii şi cu rezerve bine determinate. Astfel se susţine că, legea penală poate fi interpretată evolutiv, atunci când ne găsim în faţa unor modalităţi sau aspecte noi ale vreunuia din cazurile prevăzute în dispoziţiile sale (ex.: aplicarea textului de la furt, în cazul sustragerii curentului electric).

Dar dacă s-ar dovedi că o pedeapsă oarecare a devenit insuficientă, din cauza unor condiţii noi de viaţă, nu s-ar putea recurge la o interpretare evolutivă, pentru a schimba acea pedeapsă.

Tot astfel, atunci când s-ar ivi o activitate nouă, care nu ar putea fi încadrată în textele penale existente, interpretul nu va putea extinde legea, fiindcă acea activitate constituie un caz nou, iar nu o modalitate a cazurilor incriminate de lege.

Doctrina română[43] s-a situat, în ce priveşte limitele interpretării, pe o poziţie de înţeleaptă prudenţă în interpretarea normei penale. Ea a respins teoria interpretării corective, considerând că dacă judecătorilor li se poate recunoaşte o libertate de apreciere în individualizarea sancţiunii penale, interpretul nu poate să se bucure de aceeaşi libertate în a interpreta liber, arbitrar, legea penală, ceea ce ar conduce la încălcarea legalităţii penale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Legea penală, în concepţia doctrinei române, este de strictissimă interpretare.[44]

 

 

 


[1] Dreptul penal derivă de la substantivul latin poena (poenae) sesemnifică pedeapsa şi de la adjectivul poenalis (poenale) referitor la pedeapsă.

[2] C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7.

[3] Ibidem,op.cit.p.7.

[4]Ibidem, op.cit.p.7.

[5] Vintilă Dongoroz, Drept penal (Tratat), reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 21.

[6] Ibidem, op.cit.p.29.

[7] Ibidem, op.cit.p.30.

[8] Ibidem, op.cit.p.31.

[9], Ibidem, op.cit., p.22.

[10]Ibidem op.cit. , p. 156

[11] Ibidem, p. 155.

[12] Ibidem, p. 155.

[13] George Antoniu, R.D.P., op.cit..

[14] Vintilă Dongoroz, Tratat de drept penal, op. cit., p. 189-192.

[15] Prin ordine juridică înţelegem reglementarea (disciplinarea) vieţii de relaţiune, cu ajutorul regulilor de drept (normelor juridice). Deci, ordinea juridică (dreptul) este forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai sigură de disciplinare a ordinei sociale. 

[16] Vintilă Dongoroz, Tratat 1939, p. 11

[17] Proiectele de cod penal, într-o unanimitate de  vederi, debutează prin abandonarea articolului 1 (Scopul legii penale) din legislaţia în vigoare. Renunţarea ni se pare perfect justificată. Nici o legislaţie modernă nu cuprinde o asemenea proclamaţie de principii, adică o enumerare a valorilor sociale pe care legea penală îşi propune să le apere, enumerare care ar fi întotdeauna incompletă dacă avem în vedere diversitatea şi mobilitatea acestor valori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cursul II.

 

Izvoarele dreptului penal. Specificul normei juridice.

 

1. Noţiune

În doctrină, noţiunea de izvor de drept are mai multe accepţiuni:

– izvor natural sau sursa socială a dreptului. Este reprezentat de nevoile, cerinţele şi aspiraţiile vieţii sociale;

– izvor constitutiv sau sursa politică a dreptului. Reprezintă voinţa puterii publice, în lipsa căreia orice regulă de conduită nu poate dobândi caracterul unei reguli de drept;

– izvor formal sau sursa juridică a dreptului. Este actul în care se exprimă voinţa puterii publice, respectiv actul prin care se adoptă regulile de drept;

– izvor istoric al dreptului. Este reprezentat de regulile juridice anterioare de la care s-a inspirat norma actuală de drept. Acestea nu sunt, în realitate, izvoare propriu-zise, ci un material informativ (precedente istorice).

În ştiinţa dreptului penal, noţiunea de izvor al dreptului este folosită în sensul de izvor formal, adică de sursă juridică a dreptului.

 

2. Clasificare

Izvoarele dreptului penal se clasifică în: izvoare imediate şi izvoare mediate.

1. Izvoarele imediate sunt actele legislative în care este exprimată voinţa puterii publice.

Aceste acte legislative sau legi pot fi:

–               perfecte sau propriu-zise (legi proprii);

–               imperfecte, care sunt denumite, în mod impropriu, legi.

Legile proprii (perfecte sau propriu-zise) sunt acelea care au fost denumite de puterea legislativă, în mod formal, legi. Ele conţin, din punct de vedere material, norme reale de conduită, iar din punct de vedere funcţional, au aptitudinea de a asigura realizarea directă sau indirectă a ordinii publice. Exemple: Codul rutier; Codul silvic; Codul penal etc.

Legile improprii sunt acelea care nu îndeplinesc cerinţele unei legi proprii, fie sub aspect formal, fie sub aspect material sau funcţional. Legi improprii sunt, de exemplu, decretele, decretele legi, ordonanţele de urgenţă etc.

2. Izvoarele mediate sunt acele surse din care dreptul penal îşi extrage, în mod indirect, anumite reguli sau norme de drept.

Sunt considerate izvoare mediate sau subsidiare ale dreptului penal consuetudinea (obiceiurile), tratatele şi convenţiile internaţionale.

Izvoarele formale ale dreptului penal

Izvorul formal sau sursa juridică a dreptului reprezintă însuşi actul legislativ care conţine normele de drept penal, aşa cum arătam mai sus.

Aşa se explică faptul că, în doctrină şi în jurisprudenţă, noţiunea de izvor de drept desemnează actele normative care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale şi sancţiunile de drept penal, adică legile penale.

În ceea ce urmează, vom prezenta izvoarele formale ale dreptului penal în accepţiunea de legi penale sau legi care conţin dispoziţii penale.

Constituţia României

Este cel dintâi şi cel mai important izvor pentru toate ramurile dreptului şi, implicit, pentru dreptul penal.

În Constituţia României, sunt prevăzute norme cu valoare de principiu pentru dreptul penal. Astfel, în art.1 din Constituţie, sunt arătate, printre valorile sociale fundamentale, anumite atribute ale statului român (stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil), care apoi sunt preluate în art.1 din Codul penal actual, care defineşte scopul legii penale, prevăzându-se că legea penală apără împotriva infracţiunilor, în primul rând România, ca stat, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.

Alte texte din legea fundamentală care se referă la reglementări de drept penal:

–               art.15 alin.1 din Constituţie, care prevede principiul neretroactivităţii legii, şi art.15 alin.2, care se referă la retroactivitatea legii penale mai favorabile;

–               art.16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii penale;

–               art.19 din Constituţie, care prevede că cetăţeanul român nu poate fi extrădat şi că cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe bază de convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, iar expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie;

–               art.23 din Constituţie, care garantează libertatea individuală;

–               art.49 din Constituţie, care prevede situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi;

–               art.72 lit.f, care prevede că reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi executarea acestora, acordarea amnistiei şi graţierii colective se fac numai prin lege organică.

Codul penal şi legile penale-principalul izvor de drept penal

Legea penală poate fi definită în două moduri: în sens larg şi în sens restrâns.

În sens larg, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Trebuie făcută observaţia că „decretele” la care se referă art.141 Cod penal nu mai emană de la puterea legislativă, ci de la preşedintele României, potrivit art. 99 din Constituţie. Din acest motiv, ele nu mai pot avea statut de lege penală. Decretele care conţin dispoziţii penale, emise înainte de adoptarea Constituţiei, rămân în vigoare în măsura în care nu contravin acesteia.

În sens restrâns, prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament, în condiţiile art.72 lit.f din Constituţie, adică prin lege organică. Aceasta este accepţiunea recunoscută şi acceptată, pentru că numai printr-o asemenea lege se pot incrimina faptele ce constituie infracţiuni, se pot prevedea pedepsele şi regimul executării acestora.

Trebuie făcută sublinierea că noţiunea de lege penală este mai restrânsă decât cea de normă penală, deoarece normele penale sunt uneori cuprinse şi în legi extrapenale.

 

Clasificarea legilor penale

În doctrină, legile se clasifică după următoarele criterii:

A. După sfera de incidenţă sau domeniul de aplicare

În raport de acest criteriu, există următoarea împărţire: lege penală generală; lege penală specială; lege nepenală cu dispoziţii penale; lege penală complinitoare.

a) Legea penală generală. Este acea lege care reglementează regulile cele mai generale privind instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.

Legea penală generală, în dreptul nostru penal, este Codul penal. El cuprinde o parte generală şi o parte specială.

În partea generală, sunt cuprinse normele penale cu caracter general, împărţite în capitole şi secţiuni, referitor la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp; la infracţiune şi la instituţiile legate de aceasta (tentativa, participaţia, unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, răspunderea penală a minorilor, cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării etc.).

În partea specială, divizată şi ea în mai multe titluri, sunt cuprinse norme speciale, sistematizate după criteriul ştiinţific al valorilor sociale, vătămate sau puse în pericol, prin infracţiunile incriminate. A fost alcătuită pe baza acestui criteriu, denumit al obiectului juridic generic, o împărţire pe grupe a infracţiunilor, şi anume: infracţiuni contra siguranţei statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra autorităţii; infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege; infracţiuni de fals; infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice; infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni contra capacităţii de apărare a României; infracţiuni contra păcii şi omenirii.

b) Legea penală specială. Este acea lege în care se prevăd numai dispoziţii penale speciale, care fie completează Codul penal, fie modifică Codul penal (de exemplu, o lege care incriminează fapte penale noi care până atunci nu au fost prevăzute ca infracţiuni sau o lege care modifică pedepsele pentru anumite infracţiuni).

Au existat şi legi penale speciale care au avut ca obiect reglementarea răspunderii penale a unei anumite categorii de persoane.[17]

Trebuie făcută menţiunea că, ori de câte ori intervine o lege penală specială, care modifică o reglementare penală din legea penală generală, suntem în prezenţa unui concurs între legea penală specială şi legea penală generală. Acest concurs se rezolvă în sensul că, în asemenea cazuri, întotdeauna are prioritate de aplicare legea penală specială, potrivit principiului specialia derogant generalium.

c) Legi nepenale cu dispoziţii penale. Aceste legi poartă şi denumirea de legi speciale cu dispoziţii penale. Ele au ca obiect reglementarea unui anumit domeniu de activitate şi în cuprinsul unei asemenea legi, într-un capitol sau într-o secţiune, sunt prevăzute norme penale care prevăd infracţiunile ce se pot săvârşi în acel domeniu de activitate, prin încălcarea unor obligaţii impuse de legea specială (de exemplu, Codul vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).

Normele cu caracter penal din aceste legi nu au caracterul unor norme penale generale. Nu cuprind principii şi nu se referă la instituţii cum ar fi infracţiunea, răspunderea penală ori sancţiunile de drept penal. Ele sunt exclusiv norme speciale de incriminare a unor fapte care interesează obiectul acelui domeniu de activitate.

 

B. După durata de aplicare

În raport de acest criteriu, legile penale se clasifică în legi penale cu durată nedeterminată şi legi penale temporare.

a) Legea penală cu durată nedeterminată. Legile cu durată nedeterminată, denumite şi legi permanente, sunt acele legi în cuprinsul cărora nu este stabilită durata aplicării lor.

Caracteristicile acestor legi sunt următoarele:

–               în cuprinsul lor este fixat doar momentul intrării lor în vigoare, nu şi cel al încetării acţiunii lor;

–               au stabilitate şi durată îndelungată de activitate;

–               adoptarea lor, de regulă, este impusă de anumite condiţii şi considerente social-economice importante şi, drept urmare, sunt înlăturate prin abrogare sau înlocuite cu alte legi numai în momentul când se schimbă structural şi fundamental condiţiile care au determinat adoptarea lor.

Edificator este, sub acest aspect, Codul penal, care reprezintă o lucrare legislativă stabilă şi de lungă durată[17].

b) Legea penală cu durată determinată (legea penală temporară). Sunt acele legi care au durată de aplicare limitată.

Limitele duratei de aplicare pot rezulta, după cum urmează: în mod expres din lege, printr-o dispoziţie care stabileşte limita finală de aplicare; din caracterul şi din împrejurările care au impus apariţia legii şi care, atunci când nu mai subzistă, impun ieşirea din vigoare a legii.

Legile din prima categorie, a căror durată de aplicare rezultă expres din lege, sunt denumite legi formal temporare. La expirarea datei stabilite expres, ele ies automat din vigoare.

Legile din cea de a doua categorie sunt denumite legi temporare prin conţinut. Stabilirea caracterului de lege temporară prezintă importanţă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp, întrucât legea penală temporară reprezintă o excepţie de la principiul activităţii legii penale. Ea ultraactivează, în sensul că produce efecte şi după data ieşirii din vigoare, aplicându-se tuturor infracţiunilor care au fost săvârşite în intervalul de timp cât a fost ea în vigoare, dar care nu au fost urmărite şi judecate în acea perioadă de timp.

 

C. După caracterul lor

În raport de caracterul lor, legile penale se împart în legi penale ordinare şi legi penale extraordinare.

Legile penale ordinare, denumite legi obişnuite, sunt adoptate în fluxul normal al activităţii Parlamentului şi reglementează o problematică normală, în diverse domenii de activitate (de exemplu, Codul penal, Codul silvic, Codul vamal, Codul rutier etc.).Aceste legi sunt, în majoritatea cazurilor, cu o durată nedeterminată.

Legile extraordinare, denumite şi excepţionale, sunt cele care se adoptă în situaţii deosebite, speciale, neobişnuite, care impun incriminări în regim de urgenţă ale unei fapte periculoase, tocmai ca urmare a acestor condiţii excepţionale ori impun agravări ale regimului sancţionator al unor fapte deja incriminate prin legile ordinare.

Asemenea legi sunt, de obicei, cu caracter temporar, fiindcă apar şi se aplică într-un interval de timp determinat de situaţiile excepţionale apărute şi acţionează numai atâta timp cât persistă aceste situaţii. Referitor la aplicarea lor în timp, ele sunt guvernate de regula ultraactivităţii legii penale, în sensul că se aplică şi după ieşirea lor din vigoare, cu privire la faptele săvârşite sub imperiul lor în acele condiţii speciale care au determinat adoptarea lor.

 

3. Tratatele şi convenţiile internaţionale

Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă o categorie de izvoare indirecte de drept penal. Ele sunt denumite şi izvoare mediate, pentru că aceste tratate şi convenţii internaţionale incumbă o serie de obligaţii la care s-a angajat statul român cu privire la incriminarea unor fapte periculoase referitor la care există un interes de reprimare interstatal, uneori chiar al tuturor statelor, iar urmare a angajamentelor prin ratificarea convenţiei sau tratatului, ele devin lege şi, deci, izvor indirect de drept penal pentru România.

Sunt denumite izvoare indirecte, întrucât nu se aplică în mod nemijlocit, ci în temeiul unei legi speciale, prin care aceste convenţii şi tratate sunt introduse în ordinea internă a statului român. [17]

Dintre izvoarele indirecte de acest fel, pot fi exemplificate următoarele:

– Decretul lege nr. 111 din 30 martie 1990, prin care România a aderat la Convenţia internaţională contra luării de ostatici din 16 decembrie 1979, iar urmare a aderării, prin Decretul lege nr. 112 din 30 martie 1990, a fost modificat şi completat art.189 Cod penal;

– Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, prin care România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York, la 10 octombrie 1984, iar ca efect al aderării, Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, a fost modificat art.117 din Codul penal, privind măsura de siguranţă a expulzării şi s-a incriminat tortura prin art.2671 din actualul Cod penal.

O categorie specială de tratate şi convenţii sunt cele de asistenţă juridică internaţională în materie penală, cum sunt, de exemplu, tratatele sau convenţiile României cu un alt stat, fie de asistenţă juridică, fie în materia extrădării.

Spre deosebire de prima categorie, care sunt izvoare indirecte, acestea sunt izvoare directe de drept penal, întrucât ele, după ratificare, se aplică în dreptul intern fără să mai fie necesar un alt act normativ special de introducere în ordinea internă a acestor dispoziţii şi tratate.[17]

 

4. Structura şi conţinutul legii penale

4.1. Structura legii penale

Studiul structurii legii penale trebuie să se raporteze la două aspecte:

–               structura legii penale generale care este Codul penal;

–               structura legii penale speciale.

 

4.1.1. Structura legii penale generale

Codul penal, care reprezintă legea penală generală a României, conţine totalitatea normelor juridice cu privire la cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal (în prima parte, denumită Partea generală) şi normele incriminatoare şi sancţionatoare din Partea specială, aşezate pe capitole după criteriul ştiinţific al obiectului juridic generic (al unui anumit grup de valori sociale ocrotite prin incriminările fiecărui capitol).

Aşadar, studiul structurii legii penale generale trebuie realizat cu privire la cele două părţi ale Codului penal, şi anume: a) partea generală; b) partea specială.

a) Partea generală a Codului penal este grupată în mod sistematic, pe cele trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.

 

Această grupare au fost realizată pe titluri, după cum urmează:

§    Legea penală şi limitele ei de aplicare (titlul I, care cuprinde art. 1-16 şi se referă la norme ce reglementează scopul legii penale, legalitatea incriminării şi aplicarea legii penale în spaţiu şi timp);

§    Infracţiunea (titlul II, care cuprinde art. 16-51 şi se referă la dispoziţiile generale cu privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, tentativa, participaţie, pluralitatea de infracţiuni şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei);

§    Pedepsele  (titlul III, care cuprinde art. 52-89 şi se referă la dispoziţii generale cu privire la pedeapsă şi scopul ei, categoriile şi limitele generale ale pedepselor, individualizarea acestora);

§    Înlocuirea răspunderii penale (titlul IV, care cuprinde art. 90-98);

§    Minoritatea (titlul V, care cuprinde art. 99-110 şi se referă la particularităţile răspunderii penale ale minorilor infractori şi la sistemul sancţionator diferenţiat al acestora faţă de infractorii majori, constând în prioritatea măsurilor educative, ca sancţiuni specifice de drept penal);

§    Măsurile de siguranţă  (titlul VI, care cuprinde art. 111-1181);

§    Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării  (titlul VII, care cuprinde art. 119-139);

§    Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală  (titlul VIII, care cuprinde art. 140-154 şi care reprezintă un titlu final explicativ al unor noţiuni, termeni şi expresii folosite în conţinutul Codului penal).

b)  Partea specială a Codului penal actual este structurată pe grupuri de infracţiuni, aşezate pe titluri, în raport de criteriul obiectului juridic generic, după cum urmează:

§    infracţiuni contra siguranţei statului (titlul I, de la art. 155 la art. 173);

§    infracţiuni contra persoanei  (titlul II, de la art. 174 la art. 207);

§    infracţiuni contra patrimoniului  (titlul III, de la art. 208 la art. 222);

§    infracţiuni contra autorităţii  (titlul V, de la art. 236 la art. 244);

§    infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege (titlul VI, de la art. 246 la art. 281);

§    infracţiuni de fals (titlul VII, de la art. 282 la art. 294);

§    infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (titlul VIII, de la art. 295 la art. 3022);

§    infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (titlul IX, de la art. 303 la art. 330);

§    infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (titlul X, de la                     art. 331 la art. 335);

§    infracţiuni contra păcii şi omenirii (titlul XI, de la art. 336 la art. 363).

4.1.2. Structura legii penale speciale

Legile penale speciale au o structură care diferă în raport de caracterul fiecărei legi în parte. Majoritatea sunt legi care incriminează noi fapte şi prevăd pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare. În acest caz, structura lor este asemănătoare cu cea din partea specială a Codului penal (de exemplu, Codul silvic, Codul vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).

Există însă şi legi speciale care introduc noi forme de tentativă, care prevăd noi pedepse sau care modifică termenele de prescripţie. Asemenea legi vor conţine, aşadar, norme penale care ţin de instituţiile fundamentale ale Părţii generale a dreptului penal.

 

Normele juridice şi specificul lor.

I. Caracterizări:

Se ştie că, din momentul apariţiei în societate a unei autorităţii publice conducătoare, aceasta a încercat continuu să se consolideze şi să-şi mărească sfera de influenţare a grupului social. Vintilă Dongoroz arata că puterea publică nu putea să realizeze acest ţel decât impunând reguli de conduită membrilor colectivităţii şi asumându-şi rolul de arbitru în caz de conflict. La început privind raporturile acestora cu puterea publică apoi raporturile lor cu colectivitatea, iar mai târziu chiar privind relaţiile dintre aceştia. Acestor reguli de conduită li s-a dat numele  de reguli de drept sau norme juridice[17].

Ceea ce deosebeşte în special normele juridice de celelalte reguli de conduită (morală cutumiare) este forma lor explicită şi gradul lor de eficienţă.

                Într-adevăr, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică, de aceia ele sunt explicite, obligatorii şi irefragabile. Aceste norme sunt în mod precis aduse la cunoştinţă membrilor grupului social, iar aceştia trebue să li se supună şi nu au dreptul să le respingă.

Sub raportul mecanismului funcţional realizarea normelor juridice este asigurată prin tripla intervenţie a puterii publice; ca putere legiuitoare pentru edictarea normelor juridice; ca putere judecătorească pentru aplicarea concretă a acestor norme şi ca putere executivă pentru a veghea la respectarea acestor norme şi la executarea sancţiunilor lor.

Putem spune că „Dreptul”, adică normale juridice constituesc cea mai explicită, mai certă şi mai eficace categorie de reguli de conduite.

Din perspectiva teoriei generale a dreptului orice normă juridică cuprinde în structura sa elementele: ipoteza (legiuitorul descrie în cuprinsul  acesteia în mod necesar o anumită conduită care este cerută destinatarilor în anumite circumstanţe date şi în anumite împrejurări); preceptul sau dispoziţia (ordinul ca destinatarul să aibă comportarea impusă sau interzisă de lege. Ca atare, preceptul poate consta în comanda de a nu face (normă prohibitivă), de a face ceva (normă onerativă), sau de a face numai în anumite condiţiuni (normă restrictiv-permisivă); şi sancţiunea (încălcarea dispoziţiei atrăgând o anumită formă de reacţie).

Sancţiunea nomelor juridice este asigurată (certă), întrucât, pentru aplicarea ei, intervine puterea publică. Aşadar, sub raportul conţinutului lor, normele juridice au un precept (praeceptum juris) categoric şi obligator şi o sancţiune (sanctio juris) de terminată în substanţa ei şi certă în realizarea sa. Sancţiunea, la rândul ei, poate consta fie în simpla reintegrare a situaţiunii anterioare faptului prin care s-a nesocotit preceptul (reparaţiune), fie în ispăşirea unei suferinţe (retribuţiune), fie, în fine, într-o măsură de siguranţă, adică o îngrădire chezăşuitoare (prevenţiune).

                În literatura juridică penală nu există o unitate de vederi cu privire la structura normei juridice de incriminare.

                De pildă, în concepţia autorului Traian Pop, norma penală de incriminare ar cuprinde două componente: actul constitutiv reprezintă aşa numita normă de acţiune, (norma agendi) care obligă pe destinatari să facă ceva sau să se abţină de la anumită conduită, sens în care norma poate fi imperativă sau prohibitivă, adică preceptum legis) şi sancţiunea penală disciplinează modul în care se reacţionează în cazul încălcării normei de conduită.

                 În acelaş sens, şi-au exprimat şi autorii Ioan Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz care au arătat că norma penală are două elemente: preceptul şi sancţiunea, fără de care nu se poate concepe nici o normă indiferent de natura acesteia, morală, religioasă, cutumiară etc.

În literatura penala română, care au abordat în mod direct problema structurii normei de incriminare, s-au emis, de asemenea, păreri diferite cu privire la conţinutul dihotomic sau trihotomic al structurii normei penale de incriminare.

Unii autori au considerat ca în structura normei penale de incriminare, ca de altfel şi în structura celorlalte norme juridice distingem trei părţi componente (structură trihotomică): ipoteza, în care se determină împrejurările şi condiţiile cerute pentru aplicarea normei; dispoziţia, prin care se indică acea conduită obligatorie impusă subiectului şi sancţiunea, care asigură aducerea la îndeplinire a dispoziţiei cuprinsă în normă. în această viziune dispoziţia, adică acea conduită pe care trebuie să o urmeze destinatarii normei, nu este prevăzută explicit ci, se subînţelege din cuprinsul ipotezei.[17]

Potrivit unei alte opinii,[17] deşi structura normei este trihotomică, ipoteza nu este necesar să fíe relevată deoarece în toate situaţiile (ipotezele) preceptul normei trebuie respectat. În, cadrul dispoziţiei norma arată regula de conduită pe care trebuie să o respecte părţile participante la raportul juridic penal de conflict. Altfel zis, dispoziţia din norma de incriminare prescrie dreptul statului faţă de infractor şi obligaţa infractorului faţă de stat. Sancţiunea, al treilea element ar consta în consecinţa pe care o atrage nerespectarea dispoziţiei din norma penală; sancţiune care s-ar aplica în situaţia în care dreptul şi obligaţia statului de a aplica pedeapsa şi obligaţia infractorului de a suporta şi executa pedeapsa nu ar fi respectate. Într-o asemenea viziune sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiei penale s-ar adresa judecătorului care nu a aplicat legea penală[17] şi prin urmare ea nu se confundă cu pedeapsa care se aplică infractorului pentru infracţiunea săvârşita.[17]

Alţi autori consideră că norma penală de incriminare are o structură dihotomică datorită specificului său, cuprinzând doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei anumite acţiuni sau inacţiuni, iar sancţiunea constă în pedeapsa care urmează să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei, aceste două elemente fiind necesare şi suficiente în structura normei penale de incriminare: dispoziţia pentru a disciplina conduita membrilor societăţii şi sancţiunea pentru a disciplina reacţia faţă, de încălcarea dispoziţiei.

Spre deosebire de normele juridice nepenale, la care preceptul este explicit formulat şi numai pe cale de deducţie se poate stabili ilicitul corespunzător acestuia, la normele penale de incriminare ilicitul este formulat explicit şi numai pe cale de deducţie se poate stabili care este preceptul normei.[17] Ca atare, descrierea faptei şi a condiţiilor în care aceasta este considerată infracţiune nu reprezintă o ipoteză în care intervine obligata de a respecta regula de conduită, ci este însăşi descrierea ilicitului din care se deduce preceptul Dispoziţia normei de drept penal, adică preceptul sau regula de conduită pretinsă destinatarilor legii penale nici nu ar putea fi exprimată altfel decât prin prevederea acţiunii sau inacţiunii interzise în legătură cu o anumită valoare socială. Descrierea faptei interzise nu reprezintă ipoteza după care ar interveni dispoziţia legii, ci însăşi dispoziţia exprimată într-un mod specific.

În fine, o poziţie interesantă susţine şi profesorul Ludovic Biro. În concepţia sa, norma penală cuprinde numai două componente şi anume: o dispoziţie (precept) care se adresează destinatarilor normei şi o sancţiune care se adresează, de asemenea, destinatarilor normei. Pe de altă parte, există o dispoziţie şi o ipoteză, când norma se adresează organelor de justiţie.[17] Prin urmare, norma penală de incriminare nu are ipoteză dacă socotim că ea se adresează cetăţenilor, iar dacă o normă se adresează organelor de justiţie, nu are sancţiune. Acelaşi autor consideră că, atunci când norma penală de incriminare este examinată ţinând seama de dubla sa destinaţie, în cuprinsul ei se pot distinge trei părţi componente[17]: ipoteza, care descrie trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni determinate şi se adresează atât cetăţenilor cât şi organelor de justiţie - sub forma unei ipoteze propriu - zise; dispoziţia, care prescrie conduita cetăţenilor sau a organelor de justiţie şi este cuprinsă implicit - fie în ipoteză (dacă dispoziţia priveşte pe cetăţeni), fie în sancţiune (dacă dispoziţia priveşte organele de justiţie); sancţiunea, care reprezintă o ameninţare cu aplicarea unei pedepse pentru cetăţeni şi cuprinde, implicit, o dispoziţie dată organelor de justiţie, de a aplica o sancţiune persoanei care încalcă regula de conduită.

În realitate norma penală este trihotomică, privită dintr-o perspectivă logico-juridică deoarece dispoziţia (preceptul) fiind răspunsul la o ipoteză, aceasta din urmă în mod logic nu poate lipsi din structura normei penale (preceptul afirmă „să nu ucizi” dar nu adaugă „când nu trebuie să ucizi”, „în ce ipoteze trebuie să nu ucizi?” sau altfel zis, în ce situaţii ar trebui să te afli ca să găseşti în precept răspunsul cu privire la conduita pe care trebuie să o adopţi?). Norma penală poate face însă abstracţie de ipoteză deoarece destinatarilor normei li se cere să nu ucidă în nici o situaţie (de pildă, nici dacă vecinul l-ar provoca prin insulte sau loviri nici când s-ar afla într-o situaţie tensionată în raport cu o persoană, cu o rudă, şi nici în vreo altă ipoteză).

Prin urmare, ipoteza, ca element din structura normei care arată în ce condiţii devine operaţional preceptul, există ca o cerinţă logică a oricărei norme inclusiv a normei penale.

Norma penală este în acelaşi timp dihotomică în măsura în care poate face abstracţie de ipoteză din perspectiva tehnicii de redactare a normei. Aşa cum am arătat, norma penală are la bază ideea că în orice ipoteză, în orice condiţii operează interdicţia din normă sau obligaţia prescrisă de normă.

 

5. - Licitul si ilicitul în genere.

                Regulile de conduită, prescriind ceea ce trebue să facem şi ceea ce trebue să ne abţinem de a face, implicit, impun o limită libertăţii de acţiune şi reacţiune.

Tot ceea ce este conform cu regulile de conduită, constitue sfera permisului, licitului (adică ceea ce este îngăduit).

Dimpotrivă, tot ceea ce este contrariu unei reguli de conduită constituie sfera nepermisulul, ceea ce este neîngăduit).

Regula de conduită prin conţinutul ei (substanţa sa normativă) nu determină, decât în mod ideo logic (în abstract), ceea ce este ilicit. În regula de conduită nu găsim decât noţiunea (conceputul ilicitului), adică ilicitul abstract (obiectivitatea formală a faptului).

Când însă regula de conduită a fost în mod efectiv călcată (nesocotită) de cineva faptul (activitatea), prin care s-a înfrânt regula de conduită, conduită, constituie ilicitul concret (obiectivitatea reală a faptului).

Ilicitul concret, pentru a fi privit ca atare trebuie să corespundă noţiunii ilicitului abstract, să se încadreze în această noţiune, cu alte cuvinte, să constituie în realitatea faptelor exact aceiaşi situaţiune, pe care regula de conduită o definte.

Ilicitul juridic concret există, aşa dar, din momentul în care preceptul unei norme juridice a fost nesocotit (încălcat, violat, transgresat), în mod efectiv, prin activitatea sau atitudinea vreunui membru al colectivităţii.

B. Deosebiri: Dreptul având de obiect disciplinarea vieţii de relaţiune şi realizarea ordinei sociala în vederea conservării şi propăşirii grupului social (Societăţii), el nu şi-ar atinge scopul dacă pa de o parte preceptele regulelor de drept nu ar viza (prevedea) toate acţiunile neconvenabile, care constituesc o sursă de desordine şi dacă, pe de altă parte sancţiunea regulilor de drept nu ar conduce, în caz de violarea legii, la o reacţiune eficace, adică aptă să restabilească ordinea.

De aci o îndoită consecinţă:

Mai întâi, nevoia de a deosebi (diferenţia) faptele neconvenabile după natura şi gravitatea dezordinei pe care o pricinuiesc. Sunt unele fapte neconvenabile, care produc o dezordine cu o mică rezonanţă: socială, cu un mic ecou în mediul social, cu afecte localizate în sfera raporturile particulare dintre indivizi. Sunt alte fapte neconvenabile, care produc din contră o dosordine cu puternică rezonanţă socială cu efecte ce se răsfrâng asupra întregului grup social sau a unei importante fracţiuni a acestuia.

În al doilea rând, ca un corolar al diferenţierii faptelor neconvenabile, se impune nevoia de a diferenţia şi modul de reacţiune în contra lor adică necesitatea de a recurge la sancţiuni deosebite.

Sancţiunile juridice pot fi de trei categorii:

Sancţiunile reparatorii (restitutive), care atrag o restabilire a situaţiunii anterioara faptului ilicit, fie prin restituirea unul lucru, fie prin anulare a unui act, fie prin despăgubirea unei vătămări; sancţiunile represive (retributive ), care atrag pentru cel ce a încălcat regula de drept, o suferinţă, o ispăşire, ce se poate resfrînge asupra persoanei, avutului sau drepturilor acestuia şi sancţiuni preventive (chezăşuitoare), care atrag impunerea unor îngrădiri, unor măsuri de natură să preîntâmpine repetarea ilicitului.

Sancţiunile represive fiind mai grave, mai severe, sunt destinate acţiunilor naconvenabile, care produc o dezordine cu puternică rezonanţă socială.

Sancţiunilor represive li s-a dat numele de pedepse; sancţiunile preventive au fost numite măsuri de siguranţă; iar la un loc se numesc sancţiuni de drept penal. în punere cu sancţiunile reparatorii, cărora li se mai spune şi sancţiuni de drept civil sau sancţiuni extra-penale.

 

Ilicitul penal şi specificului său.

A. Ilicitul născut din călcarea (violarea) unei reguli de drept care conţine ca sancţiune o pedeapsă, i s-a dat nunele de ilicit penal în o-punere cu ilicitul născut din călcarea unei reguli de drept care prevede numai o sancţiune reparatorie şi căruia, i se spune: ilicit civil sau extra-penal.

Toate normele juridice, care au ca sancţiune o pedeapsă aparţin dreptului penal, şi se numesc norme sau reguli de drept penal.

Aşa dar: Dreptul penal este alcătuit din , toata acele reguli de drept care prevăd sau privesc fante ilicite sancţionate cu pedeapsă.

Acesta este conţinutul primar al dreptului penal, fiindcă vom arăta, mai târziu, că acestui conţinut de bază i se mai adaugă şi un conţinut secundar (derivat).

Normele de drept penal statornicesc deci ilicitul penal abstract. Ilicitul penal concret se înfăpueşte prin căldarea efectivă a unei reguli de drept penal.

Dreptul penal cuprinzând sancţiunile cele mai severe, el se înfăţişeeză ca fiind cea mai energică formă de reglementare juridică a ordinei sociale.

B. Când puterea publică statorniceşte o regulă de drept, ea poate să asigure respectul acelei reguli, fie printr-o sancţiune extra-penală (reparatorie), fie printr-o sancţiune penală (represivă). Se pune întrebarea însă, pe baza cărui criteriu se face această alegere a sancţiunii?

                Cu alta cuvinte, există vreo deosebire substanţială, calitativă (intrinsecă) care să indice ce anume fapte trebuesc să fie sancţionate cu pedeapsă şi ce fapte trebuesc, din contră, să fie supuse numai sancţiunilor reparatorii?

Două păreri diametral opuse există, îu şţiinţa dreptului penal:

I.- Teoria deosebirii cantitative: După care între ilicitul penal şi între ilicul extra-penal, nu există deosebiri substanţiale, calitative, ci numai o deosebire cantitativă (de gravitate). Faptele penale sunt considerate ca atare, fiindcă sunt mai dăunătoa sau mai periculoase decât cele extra-penale.

În susţinerea acestei păreri se invoacă, argumentul că ideia de ilicit este indivizibilă, fiind că un fapt sau este licit sau este ilicit, o situaţiune intermediară (genus tertium) nu există. Cantitativ, nu se poate concepe deci, decât împărţirea faptelor în licite şi ilicite.

În al doilea rând, se invoacă ca argument împrejurarea că foarte multe fapte, care au fost socotite, cândva, ca aparţinând ilicitului penal, astăzi sunt aşezate în cadrul ilicitului extra-panal şi viceversa; ba ceva mai mult, chiar în aceiaşi epocă, dreptul dintr-o ţară priveşte un fapt ca ilicit penal, iar dreptul dintr-o altă ţară consideră a celaş fapt ca un ilicit extra-penal.

II. Teoria deosebirii calitative: În care se susţine că, există o deosebire calitativă (substanţială, intrinsecă) între ilicitul penal şi ilicitul extra-penal.

În susţinerea acestei teze se arată că nu trebue să confundam caracterul faptelor ilicite cu substanţa lor; dacă ideia de ilicit apare indivizibilă în opunere cu licitul, faptele care crează ilicitul pot însă să se deosebească calitativ. De ex: X nu plăteşte o datorie, iar Y ucide un om; desigur fie care a săvârşit o acţiune ilicită, dar cum s-ar putea spună că aceste două acţiuni sunt intrinsec asemănătoare?!

Deosebirile dintre dreptul de altă dată şi dreptul de astăzi, ca şi deosebirile dintre dreptul existent în diferite ţări, pot proveni fie din imperfecţiunea legiuirilor (nu totdeauna dreptul a fost elaborat pe bază de criterii corect ştiinţifice), fie din cauza condiţiunilor sociale care au prezidat la elaborarea dreptului (deosebiri de nivel moral, de trebuinţe şi aspiraţiuni sociale, etc), încât nu pe baza unor atari variaţiuni se poate discuta deosebirea intrinsecă dintre ilicitul penal şi ilicitul extra-penal.

Autorii, care admit deosebirea calitativă, nu sunt încă de acord asupra elementului, care marchează această deosebi:

Unii autori cred că această deosebire trebua căutată în atitudinea sufletească a celor care săvârşesc faptele ilicite (criterii subiective). Alţii, dimpotrivă, sunt de părere că deosebirea trebuie să fie căutată în însăşi natura intrinsecă a faptului material (criterii obiective).

Noi credem că elementele susceptibile (apte) de a caracteriza ilicitul penal sunt: substanţa neconvenabilă a faptelor şi rezonanţa lor socială.

Substanţa neconvenabilă a faptelor ilicite penale se deosebeşte de aceia a faptelor ilicita extra-penale prin aceea că cele penale se săvârşesc cu violenţă, fraudă sau indisciplină socială.

Acest element de caracterizare este general; orice fapt penal implică fie violenţa (de ex: omor, lovire, viol, tâlhărie, etc), fie frauda (de ex: fals, furt, excrocherie, sperjur, etc.), fie indisciplina socială (de ex.: refuz de servicii legalmente datorate de corupere de minori, abandonul familiei, etc).

Rezonanţa socială a faptelor ilicite penale se deosebeşte de aceea a faptelor extra-penale, întrucât primele produc, atunci când sunt săvârşite, o stare de nelinişte şi nesiguranţă în spiritul membrilor grupului. Această rezonanţă socială, reclamă o reacţiune puternică, care să redea colectivităţii liniştea şi siguranţa şi de aceea este firesc şi necesar ca sancţionarea lor să treacă dincolo de simpla reparaţiune şi să urce la represiune.

Aşa dar, ilicitul penal se deosebeşte substancial de ilicitul extra-penal, această deosebire se poate face pe baza a două elemente de caracterizare şi anume: pe de o parte, ilicitul penal implică existente unei activităţi de violenţă, fraudă sau indisciplină socială, iar pe de altă parte, faptele penale au aptitudinea de a produce nelinişte şi nesiguranţă socială.

 

[18] Vintilă Dongoroz, op.cit. , pp. 95-96;

[19] Doina Micu, Garantarea drepturilor în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în Constituţia României Bucureşti, 1998, pag. 37.

[20] Gheorghe C.Mihai , Fundamentele dreptului.Argumentare şi Interpretare în Drept. Ed. Lumina Lex, p. 47.

                 [21] Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului ,  Ed. Actami, Bucureşti 1999., p. 275.

 

[22] Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuseppe Editore, Milano, 1994, p. 78

[23] Vintilă Dongoroz, Drept penal, op.cit., p. 97; Costică Bulai, Manual de drept penal, partea generala, Editura All Bucureşti, 1997, p. 83; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004, p. 67; Ilie Pascu, Vasile Drăghici, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 34; Gh. Nistoreanu, Alex. Boroi, Drept penal, partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 29; Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 37; Florin Streteanu, Drept penal, partea generală, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 68-74; Augustin Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 24; Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Cantes, Iaşi, 2000, p. 77-84; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 77; Leonida Pastor, Interpretarea legii penale, R.D.P., nr. 2, 1994,  p. 9

[24] Momcilo Luburici, Teoria Generală a Dreptului, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1994, p.190.

[25] Un defect esenţial al stilului (juridic) este determinat de o redactare prea sumară. Legea care este un comandament cu o generală aplicare, trebuie să fie formulată simplu şi concis. Adeseori redactorii uită însă că textul este necesar să fie inteligibil pentru toată lumea, atât pentru cei care au obligaţiunea să-1 respecte, cât şi pentru acei care îl aplică". Din această cauză, găsim texte care exprimă gândul redactorilor lor, dar pe care, din nenorocire, juriştii nu-1 pot afla cu precizie, oricât s-ar strădui să-1 deducă. În acest sens, Dimiu, Radu -Stilul judiciar, Editura Rosseti 2004, p. 58.

[26] Momcilo Luburici - op.cit, p. 190

[27] .Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Editura. All, Bucureşti, 1998, p. 99.

[28] Dumitru Mazilu - Teoria generala a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.269.

[29] Momcilo Luburici - op.cit, p. 188.

[30] Ioan Humă, op. cit, p. 55-56; vezi şi rezervele la o atare poziţie la cap.II lit.A, evoluţia noţiunii de interpretare, pct.14,15,16 .

[31] Dumitru Mazilu - op. cit., p. 270.

[32]C.Voicu,Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,,p.303.

[33] Gheorghe Boboş - op. cit.; p. 176.

[34] Remo Pannain, op. cit, p. 109; H.H. Jescheck, op. cit, p. 142; Nicolae Popa, op. cit, p. 266; Constantin Bulai, op. cit, p. 85; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit, p. 68; Ilie Pascu, Vasile Drăghici, op. cit, p. 37; Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, op. cit, p. 30; Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, op. cit, p. 39; Augustin Ungureanu, op. cit, p. 25; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, op. cit, p. 78; Narcis Giurgiu, op. cit, p. 80-81.

[35] Momcilo Luburici - op.cit.,p. 191.

[36] Francesco Antolisei, op. cit, p. 82.

[37] Ioan Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, Editura Academiei Române , Bucureşti, 2005. p. 106; Costică Bulai, op. cit, p. 85; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit, p. 68-69..

[38] Vintilă Dongoroz, Tratat,op.cit., pag. 102-105

[39] Momcilo Luburici - op.cit.,p. 192.

 

[40] Ioan Humă, op. cit.., p. 116-117; Costică Bulai, op. cit, p. 85-86.

[41] I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, op.cit. p. 399.

[42] Vintilă Dongoroz, Tratat, pag. 109

[43]V.Dongoroz, Tratat, pag 111-112;

[44] Costică Bulai, op.cit., pag.88; Constantin Mitrache, op.cit., pag. 29;Vasile Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu şi colaboratorii, Drept penal, Parte generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag.44-45. Aceeaşi soluţie în codul penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994; art. 111-4, prevede că legea penală este de strictă interpretare. O idee asemănătoare s-a exprimat şi în doctrina germană, H.H. Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teil, Berlin, 1988, pag. 120-121. La fel se exprimă şi autorii francezi Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit pénal général, 15'eme edition, Paris, 1995, pag. 118-119. Autorii consideră că, mai ales legile care restrâng libertatea individului, trebuie interpretate cât mai restrictiv. De pildă, legile care conţin dispoziţii favorabile ar putea fi interpretate mai larg. Autorii remarcă inconsecvenţa jurisprudenţei franceze sub acest aspect; în unele cazuri, legea in favoarea inculpatului a fost interpretată restrictiv.